Bicla șchioapă

(După „Cățelușul șchiop“, de Elena Farago) Eu am numai paișpe spițe Și de-abia mă mișc: țop, țop. Râd de mine bicicliștii Și mă cheamă „biclu șchiop“. Fratii mei ceilalți se joacă, Nu au grijă de nimic, Dar eu nu mai fug ca dânșii, Că sunt șchioapă și tot pic. Stau deoparte și sunt tristă, Plâng amar când mă gândesc Că de-acuma voi fi șchioapă Cât o fi să mai trăiesc. Plâng când mă gândesc ce bine M-aș juca și eu acum, Aș purta în șa prin lume Bicicliștii de pe drum. Ce frumoși sunt bicicliștii Cei cuminți... și cât de mult Mi-ar plăcea să stau sub dânșii, Să îi plimb și să-i ascult! Dar sunt unii răi la suflet Și urâți, precum e-acel Care m-a schiopat pe mine, Și nu-i pot iubi defel... M-a lovit dintr-o prostie, Că-și dădea-ntr-o seară fițe, M-a izbit de-o barieră Și mi-a rupt vreo două spițe! Acum vine și le-ndreaptă, Nu mai e așa de dur... Și-aș putea, ca răzbunare, Să îi bag o spiță-n cur. Dar îl las așa, să vadă Că o biclă de oțel Are inima mai bună Decât a avut-o el.