Poemele de dragoste nu mai au niciun rost

Citesc poezia vechilor poeți, a bărbaților care vânau împreună lei și mureau pe tăblițe de lut, a efebilor îndrăgostiți de amfore, poezia menestrelilor îngenuncheați sub balcoane, cei ce prindeau luna în palme ca pe un hulub și o dăruiau dimineții, poezia romanticilor înveliți în petale, poezia de azi, suflată prin sfinctere de aur, și văd că despre iubire s-a scris tot ce s-ar putea scrie, deși încă nu s-a iubit tot ce se poate iubi. Văd poezia poeților nenăscuți, a celor ce vor cânta nemărginirea într-un atom de siliciu și nu va fi altceva decât nemărginirea de azi, când ne îmbrățișăm pe furiș într-o mașină second-hand, când tu te faci junglă și mă porți din ram în ram ca pe învingători, pe brațe, în vechime. Nu va fi altfel decât acum, când mâna ta înfiorată trece prin mine și îmi mângâie gândul. N-a fost niciodată altfel decât atunci când umbrele noastre s-au legat strâns cu un fir de lumină. Lumea e o carte sprijinită pe genunchii tăi. Totul e acolo, pe filele întoarse de vânt. Tot ce se poate scrie despre iubire s-a scris. Poemele de dragoste nu mai un niciun rost, dar nouă ne place să facem lucruri inutile pentru că exact asta învățăm când iubim.