Nu înţeleg ce are toată lumea cu Mircea Badea. Cum deschide gura, sar hoardele Internetului pe el, babele păzitoare ale moralei îşi scuipă în sân, izvoarele corectitudinii politice se tulbură, iar zeii deontologiei se agită în cerurile lor înalte. Indiferent ce ar zice vestitul guru al micului ecran. Cu statura lui colosală în mass-media, Mircea Badea a rupt auditoriul în două ca o nicovală aşezată pe o savarină: de o parte e crema (elita, la nivel simbolic), întotdeauna împotriva lui; dincolo, întotdeauna de partea lui, e blatul ‒ fără rang simbolic: blat pur şi simplu. Iar sub nicovală, terciuiţi, zac realizatorii TV incapabili să adune spectatori şi să genereze reacţii ample, alături de nenumăraţi alţi izvorâtori de opinie, mici şi invidioşi, care şi-ar dori şi ei să crape Internetul când emit o vorbuliţă, când fac un gest. Ne place sau nu, acesta e adevărul: Băsescu, CTP, Pleşu, Badea (şi încă vreo doi mai mititei) sunt farurile în a căror lumină tare se coace societatea noastră de seră. Fiecăruia îi filează o lampă, ceea ce nu e neapărat rău ‒ ba chiar aş zice că dimpotrivă: cum naiba să fii normal într-o lume sucită, dacă nu-ţi lipseşte o doagă? Textele lor sunt disecate public, analizate până la morfem, răspândite cu viteză ameţitoare în lumea virtuală. În jurul acestor producţii se constituie tabere, se pornesc bătălii de tip medieval-postmodern, adică încep cu insulte reciproce şi se termină în coadă de peşte. Deschizând într-o zi calculatorul, mai să se reverse fizic pe birou, ca la o hernie a ecranului, torentul de înjurături la adresa lui Mircea Badea. Că de ce şi-a dat el cu părerea despre rochia doamnei Iohannis? (El se întrebase dacă aşa se vine la o înaltă ceremonie, precum preluarea preşedinţiei: cu genunchii dezgoliţi. Ca să nu mai zicem de modelul cu flori, gen draperie, sau de poşeta cu lanţ). Omul doar a întrebat, n-a dat cu parul, şi a fost suficient ca România virtuală să-i sară în cap la modul cel mai concret. N-ar fi de mirare ca după acest episod să avem parte iarăşi de un meci de arte marţiale, aşa cum am văzut că îşi tranşează Badea polemicile, bărbăteşte. Nu poţi să nu-l admiri pentru asta. Măcar crede în ce spune, nu ca alţii. În definitiv, un om crede în ideile lui exact atât câţi pumni e dispus să ia în gură pentru ele. Câţi dintre noi şi-ar pune dinţii la bătaie pentru o părere? (Dar câţi dintre noi mai au dinţi? Că de păreri nu ducem lipsă.) Cititorii rafinaţi ai lui Pleşu nu ezită să lase deoparte o tabletă genială de-a lui, care înfierbântă şi monitorul la simpla afişare, doar ca să-i tragă o scatoalcă lui Mircea Badea. Cititorii pasionali ai lui Cristian Tudor Popescu, şi ei căliţi la focul unor texte excepţionale, nu ezită să lase jos creionul, cu care iau notiţe din zisele maestrului, ca să dea cu pietre în omul Antenei 3. Adulatorii lui Băsescu zvârl cu pungi cu rahat, iar detractorii lui le adună şi le umplu cu tămâie. Puţini sunt cei care rămân indiferenţi. Nici măcar Pleşu sau CTP: din când în când, ei înşişi aruncă spre Badea câte o minunăţie de pamflet, pocnitori învelite în mătase. Revin şi mă întreb: ce are toată lumea cu Mircea Badea? CONTINUARE

[caption id="attachment_3390" align="alignright" width="300"] Fotografii de Elena ILUȚĂ[/caption] Nu știu la ce sunt bune poveștile. Sunt atâtea lucruri care îmi plac și nu îmi bat capul să aflu dacă și în ce fel sunt bune la ceva, dacă nu cumva tocmai ăsta o fi rostul lor: să placă. Actul povestirii e firesc și total ca sărutul, nu trebuie să-l analizezi în fel și chip în timpul actului, ci să-l trăiești, să i te dai cu totul. Atitudinea asta față de povești mi-am format-o de mic, ascultând seara povești de la mama, de la frații mei. Nu aveam lumină electrică. De cum apunea soarele, intram în lumea poveștilor. Apoi, la rândul meu am spus povești. Când fiica mea era mică-mică, avea trei ani, îmi cerea să îi recit iar și iar “Moartea căprioarei” și “Mistrețul cu colți de argint” și de fiecare era la fel de emoționată, fără să înțeleagă mare lucru din sensul profund al acestor capodopere, abia de atingea epiderma lor narativă, dar ei îi plăcea să asculte, mie îmi plăcea să îi recit și asta ne era destul. Nu mi-am pus niciodată problema dacă acele două poeme uriașe sau altele pe care i le recitam, toate conținând o poveste, erau potrivite cu vârsta ei pentru că mi se părea ‒ și mi se pare și acum – că poveștile nu au vârstă și nici vârsta ascultătorilor nu contează. Sunt poveștile doar pentru copii? Dar într-un fel anume suntem copii până murim, deci inima noastră rămâne deschisă. Unora le moare copilul din ei prea devreme și atunci mor și ei fără să-și dea seama. Am îmbătrânit, dar încă îmi mai place să spun povești. Tot fără altă motivație decât lucrul în sine: pentru că îmi place să le spun și pentru că încă mai găsesc copii de toate vârstele cărora le place să le asculte. Poveștile mele de azi nu mai sunt cu zâne și cu Feți-Frumoși, ci îmbracă pielea umedă a realității care se naște clipă de clipă lângă noi. Dar forța unei povești nu stă în personajele sale, ci în trăirile pe carele provoacă. Nu cred în justificările didactice, că un copil ar învăța ceva din povești. La școală, acea întrebare chinuitoare de la sfârșitul poveștii: “Ce învățăminte se desprind de aici?” cădea întotdeauna ca un ciocan, rupea vraja poveștii și mă speria. Dar cred cu tărie în trăirea poveștii. Copilul – chiar și cel din sufletul unui adult – accede mai ușor la emoția poveștii decât la învățămintele ei – care, cum zice și obsedanta întrebare, se desprind… și plutesc departe… ca niște obiecte pierdute în spațiu. Lucrul ăsta simplu îl afli când simți cum te strânge de mână copilul căruia îi spui o poveste, când copilul dintr-un adult scoate un deget mic, de rouă, prin ochii lui obosiți. Povestea provoacă o stare. O trăiești într-un fel. Și această trăire te construiește într-un fel anume, nu învățămintele pe care le enumeri bucuros pentru o notă bună: asta, asta și asta. Lucrurile bune le înveți de la părinți și de la cei din jurul tău, nu de la Făt-Frumos. Vraja asta a poveștii, venind mereu peste tine, trăind-o mereu, te modelează așa cum apa șlefuiește piatra peste care curge: încet și definitiv. De această trăire formatoare mă tem că nu mai sunt capabili copiii crescuți fără povești. Nici de legătura tainică dintre povestitor și ascultător. Și nici de bucuria de a șterge pentru o clipă linia dintre vis și realitate. Nu vi se pare că suntem o țară de oameni bătrâni? Să stingem lumina măcar o seară în România și să spunem povești.

[caption id="attachment_3407" align="alignleft" width="235"] Foto: www.imdb.com[/caption] Moș Ion stătea tolănit între perne și se uita la televizor. La televizor, adică la TVR, fiindcă atunci nu exista alt post ‒ asta fiind prin ’92. Era în noiembrie, terminase cu stâna, de-acum altă treabă nu mai avea până dădea iar colțul ierbii, primăvara. Așa că se uita la televizor. Vartan Arachelian vorbea cu Gabriel Liiceanu într-o grădină. Moș Ion îi urmărea încruntat. Cînd am intrat, s-a desprins bucuros de ecran. M-a poftit să stau lîngă el, pe marginea patului. ‒ Fa Lență, ia du-te și adu niște vin din beci să beau și eu un pahar cu nepotul! ‒ i-a strigat el nevestii. Dar ai grijă, poate te pune dracul și ții furtunul la gură mai mult decât trebuie! i-a strigat el, știind că-i cam plăcea vinul. Când s-a întors, mătușa mirosea a căpșunică, ochii îi străluceau și era toată numai un zâmbet rozaliu. Moș Ion a simțit-o imediat. ‒ Da’ ce-am vorbit eu cu tine, fa? ‒ Ce era să fac, Ioane, dacă avea presiune?... ‒ Ei lasă că-ți arăt eu ție presiune! Ai noroc că e nepotul aici, doar n-o să te bat de față cu dânsul, nu-i frumos. Dar nu-i nimic, mâine e vineri și oricum o iei. Hai, chișc-o de-aici! Am amuțit. M-am prefăcut că beau încet, lung, ca să-mi ascund fața în gura cănii de vin. Știam că moș Ion e un șugubăț și jumătate, dar de data asta nu glumea. ‒ Cum adică, moșule, mâine e vineri și oricum o iei? ‒ l-am întrebat după ce mătușa a ieșit din casă cu pestelca fâlfâind. Ce, ai program de bătut nevasta, ai grafic? Mi-a răspuns senin că da: vinerea își bate nevasta. ­‒ Vinerea asta sau în toate vinerile? ‒ În fiecare vineri, poc! ­‒ Doamne ferește! Cum așa? ‒ Vinerea noaptea, măi nepoate, este la televizor ceva ce n-am mai văzut în viața mea. Că mai mult la stână am trăit. După miezul nopții începe o emisiune, „Cinematograful de noapte“ se cheamă. Numai filme faine. Doamne, ce fete! Frumoase, boite, subțirele, numai țâțe, cu păr de două degete între picioare, șolduri ca perele celea pergamute... Și ce frumos gonesc ele pe plajă, în reluare, uite-așa le saltă țâțele, se pupă, se hârjonesc, se freacă, se ung cu vaselină, se de toate, bre, o minunăție. Ei, cum să mă uit eu la așa ceva cu nevasta? Mi-e rușine. Noi suntem oameni gospodari, suntem luați la biserică, suntem... avem și copchii, și nepoți... Și-atunci îi găsesc eu un motiv, ba că n-are batic, că a izbit ușa, că e mămăliga prea moale sau prea vârtoasă, că scârțâie vălătucul la fântână... Îi zic: fa, zidirea mă-tii, și trosc! îi dau una. Nu prea tare, una scurtă, din încheietură. Da’ ei nici nu-i trebuie mai mult, că-i muiere. Începe să bocească și se duce la soră-mea, peste gard, doarme acolo, abia dimineața mai vine. Și eu stau liniștit și mă uit fără grijă la fetele celea până aud cocoșul. Ia te uită, mi-am zis, a scăpat moș Ion al meu la pornografie! Peste o lună, când am venit iar prin sat, hai și pe la moș Ion! Ușile închise, pustiu, vacile răgeau de foame în grajd. Am trecut pârleazul la țața Florica, mi-am zis că poate o fi acolo. În casă, lîngă sobă, țața Florica și cu țața Lența se cinsteau cu vin. Moș Ion era cică la Botoșani de cîteva zile, se căuta de șale pe la spital. Mă dau și eu lângă mătușile mele și mă pun de cîteva ori în calea paharului, care umbla hărnicuț de la una la alta. Și, ca omul la băutură, îmi fac curaj și întreb: ‒ Țață Lență, dar cum de rabzi matale să te chelfănească moș Ion în fiecare săptămână? ‒ Ei, nu chiar mă bate, măi băiete, îmi dă și el câte una așa... Dar până la toată urma e bărbat, nu? Femeia trebuie să știe de frica bărbatului. Nu știu ce are de la o vreme, că pe unde mă prinde, mă pocnește. Mai ales vinerea, parcă e zi blestemată. Dar știi ce? Eu nici nu mă supăr. Abia aștept să mă bată. Că-l las pe nebun singur și vin aici, la Florica, la dormit. Și stăm iaca-așa amândouă, ca cumnatele, la taifas... mai bem și-un păhăruț... Și la miezul nopții ne uităm la niște filmeee!... Frumoaseeee!...  

Un zgomot surd, persistent, strică frumuseţea colindelor de Crăciun. Este corul limbilor uscate, al gurilor în care cuvintele sună ca nişte grăunţe în băşica de porc. Este invazia urărilor kitsch, scrise cu surcica de anonimi fără talent şi preluate cu toptanul de inşi la fel de netalentaţi şi fără gusturi. Când deschizi mail-ul şi vezi „Fie ca lumina sărbătorilor să coboare...“ nici nu citeşti mai departe. Ştii că va urma „peste casele voastre şi să vă aducă în suflet bucuria naşterii lui Hristos” sau ceva asemănător. O urare pe care, ciocănită pe ici-pe colo, pe la tinicheua formulării, ai mai primit-o şi la Paşti, de toate sărbătorile creştine şi la ziua ta. Trimiţi talaşul verbal la coş. Vrei să-ţi îndepărtezi de pe limbă gustul imaginar de rumeguş mucegăit. Încerci să-ţi ştergi de pe retină imaginea unei jucării vechi, mişcată de un mecanism rudimentar, care oferă la nesfârşit, scârţâind, aceeaşi floare de tablă cu petale vopsite ţipător. Dar nu poţi. Poşta electronică îţi livrează necontenit urări de mucava. Şi atunci tragi oblonul ghişeului virtual şi-ţi clăteşti ochii cu o felicitare veche, scrisă de mână, scoasă din cutia cu nimicuri pe cât de inutile, pe atât de dragi; aceea cu un copil înotând prin nămeţi, dând din poalele cojocelului ca din aripi şi bătând cu clopoţelul lui argintiu în luna cu sclipici de aur. Cine sunt cei ce îţi zvârl pe geam pocnitorile astea? Prietenul tău bun. Colegul de birou, şeful, subalternul. Amicul de pe Facebook. Fratele aflat departe. Furnizorul de gaze. Primarul care îţi va cere să-l realegi. Hypermarketul care te aşteaptă să-ţi stoarcă portofelul cu hyper-oferte false. ONG-ul care aşteaptă o donaţie. Toţi, pătrunşi de spiritul Crăciunului, îşi amintesc de tine. Şi în loc să te bucure, te fac să te simţi prost. Pufneşti de supărare că expeditorul te-a pus la grămadă într-o mulţime amorfă şi a slobozit deasupra tuturor stropitoarea cu urări. Mesajul searbăd, prefabricat, seamănă prea mult cu o bomboană fără gust şi fără miros, dată tuturor, s-o treacă din gură în gură, când tu ai fi vrut, măcar de la cei dragi, o urare simplă, din inimă, scrisă cu mâna lor, cu cuvintele lor, pentru tine. Dar nu poţi, veţi spune, să scrii mesaje diferite pentru toţi! Nu mai e ca pe vremea matale, tataie, când aveai zece prieteni, le trimiteai câte o felicitare în plic – şi gata! Poate şi atunci le scriai tuturor acelaşi mesaj, dar ei nu puteau să ştie asta fiindcă nu aveau Facebook şi nu îşi puneau urarea pe wall, s-o vadă toţi. Lumea acum s-a mărit, avem zeci, sute de prieteni, e imposibil să-i scrii fiecăruia în parte. Aşa e, dar tot nu e obligatoriu să trimiţi urări imbecile. Nu toţi pot scrie o urare frumoasă. Nu toţi pot scrie zeci, sute de urări diferite. E greu să scrii lucruri chiar simple, dar mereu altfel. Poate nu ai talent. Poate ai talent, dar nu-ţi vine inspiraţia. Nu căuta să fii original cu orice preţ. Nu trebuie să scrii musai o capodoperă. Nu încerca să faci poezie unde nu e cazul. Nu te chinui să strecori o poantă, dacă nu-ţi vine. Nu încerca să pari altceva decât eşti, mai deştept, mai bun. Nu încerca să transmiţi altceva decât ceea ce simţi cu adevărat pentru cel căruia îi scrii. O urare ca asta: „Dragul meu prieten, îţi doresc un Crăciun fericit, să fii sănătos şi să scrii frumos” m-a bucurat nespus, am simţit în cuvintele astea simple şi directe bătaia de inimă a celui care le-a scris. Cu cât îmbrobodeşti mai mult mesajul în formule sofisticate, siropoase, epatante, cu atât vei transmite mai puţin, chiar vei obţine un rezultat contrar. O urare nu este o probă la un concurs literar. E ceva cald şi direct ca o îmbrăţişare. Scrie cum simţi, cum îţi vine! O urare copiată de la alţii arată în primul rând nesimţirea celui ce face asta. Dacă e şi imbecilă, cum sunt mai toate mesajele care ţiuie strident prin telefoane şi prin e-mail-uri, arată incultura şi lipsa de bun-gust a expeditorului. Arată lipsa lui de respect faţă de cel căruia îi scrie. Şi poate că nu tehnologia şi ritmul trepidant al vieţii noastre provoacă avalanşa asta sufocantă de urări reci, ci dispariţia trărilor autentice din aceste mari festivaluri comerciale care au devenit sărbătorile noastre. Le trăim mecanic şi urăm mecanic. Inima nu le mai şopteşte celor mai mulţi dintre noi, sau ei nu mai ascultă, acele cuvinte simple care umplu sufletul. Iar respectul e doar o poveste veche ca o felicitare îngălbenită într-o cutie cu amintiri de preţ.   (Text publicat în „Viața liberă”)

Mi s-a făcut deodată un dor sufocant de Charlie Chaplin. În clipa asta aș lăsa totul baltă, dac-aș putea, ca să văd un film de-al lui. A fost de ajuns să prind o secvență decupată și pusă pe Facebook, ca Charlot să reapară din uitarea în care alergătura zilnică după rosturile mele mărunte îl tot îngroapă. Dar mereu iese la lumină, ca o rădăcină de neînfrânt, oricât i s-ar bătători pământul de deasupra. Mi-e dor de el într-un fel pe care nu-l pot explica, aș putea spune că mi-e foame de el. Am acasă, pe CD-uri, toate filmele lui mari și câteva zeci de filme scurte, unele dintre ele capodopere tot atât de strălucitoare; îmi doresc o zi liniștită în care să mă pot uita de dimineață până noaptea târziu la filmele acelea, să mă scald, să mă dizolv în ele. Nu e prima oară când aș face-o, așa că știu bine ce sentiment minunat și durabil îmi dă o doză masivă de Charlie Chaplin. Din când în când îmi ofer acest deliciu, mai bine zis acest tratament. Pentru că, asemenea marilor artiști, și în mai bună măsură decât mulți dintre ei, Chaplin trece de plăcerea momentului, trece de privire, de idee, pătrunde la propriu în sânge, ajunge până în ultima celulă și te vindecă. E bun de oblojit tot felul de răni, mai ales cele din suflet, arde grijile, te încarcă subit cu speranță, îți dă culoare în obraji, lumină în ochi. Nu sunt figuri de stil: chiar face asta în cel mai concret mod cu putință. Dacă mai rulează undeva filme cu Chaplin, și ar fi o insanitate să nu fie așa, urmăriți chipurile celor care ies de la film: veți vedea oameni transfigurați. Nu e un actor pe care-l uiți când ai ieșit din cinema. Zborul lui neverosimil de fluture negru pe ecranul alb te urmărește mult timp după aceea; uneori, ca pe mine, toată viața. Chaplin face și mai mult de atât. Nu-ți dă doar o stare. Filmele lui, care nu sunt doar niște comedioare și atât, din copilăria cinematografului, au în ele o forță demiurgică. Chaplin poate să distrugă tumorile prostiei, arde minciuna, topește spaimele, retează cu precizie și fără milă bubele caracterului: egoismul, avariția, ura, mârșăvia, lașitatea... În locul lor sădește gena bunătății și a iubirii, pune aripa speranței să fluture peste inimi. O face direct, poate prea direct, ar zice unii, fără rafinamentul cerut de spiritele sofisticate de astăzi, dar mie îmi place așa, simplu și la obiect, așa cum numai copiii și geniile o pot face în marea lor inocență. Charlie Chaplin e unul dintre puținele genii ale filmului, poate cel mai mare. Mi-e dor de el acum, când lumea se zguduie sub gloanțele urii, mi-e dor de candoarea lui nesfârșită, de gagurile lui, de inventivitatea mereu surprinzătoare, de acrobațiile lui senzaționale, de privirea aceea care poate cuprinde într-o singură sclipire tot spectrul sufletesc, de la râs la urlet de durere. Mi-e dor de poveștile lui de o simplitate dezarmantă, cu eroi schematici, conturați din tușe groase, aleși dintre oamenii de rând, povești care te fac să râzi și să plângi, să uiți de tine sau să-ți pui întrebări dramatice. Charlot, piticania elastică din veacul filmului mut, vagabondul cu suflet uriaș, este profetul frumuseții din om, este rezerva umanității noastre coclite. În filmele lui Chaplin până și ticăloșii au o umbră de bunătate, până și fiarele capătă ceva omenesc. Când Charlot intră din greșeală în cușca leului, la circ, iar fiara îl lasă în pace, după ce-l amușinează pofticioasă, deși ar putea să-l înfulece dintr-o înghițitură, parcă vedem lumina primordială, pacea edenului coborând peste lume. Azi, când peste lume se umflă spuma sângelui, când ura și intoleranța ridică între noi bariere de plumb și e nevoie de un zâmbet universal, vindecător, îmi vine să strig: Je suis Charlie! Charlie Chaplin!   (Text apărut în „Viața liberă”)

          Trăind în România, ești mereu pândit de riscul de a deveni psiholog. Nu un amator interesat de cotloanele sufletului ‒ ce-o mai fi, ce s-o mai întâmpla pe-acolo ‒, ci unul adevărat, cu acte. Și odată ajuns psiholog, ăla ești! Nimeni nu mai dă doi bani pe tine, nu te mai angajează nici dracul, nu te mai iau nici prietenii în serios, te pierzi în masa incoloră a legiunilor de psihologi care ies încolonați an de an de pe porțile facultăților. Sunt mulți! Incredibil de mulți! Unde întorci capul, dai de un psiholog. Chelnerul care îți aduce cafeaua e psiholog la bază. Vecina împietrită în fața televizorului, la telenovele, nu se uită ca proasta, ci privește personajele dintr-o perspectivă psihologică, în baza pregătirii sale. Controlorul de bilete din tramvai e și el psiholog; fără această pregătire n-ar putea citi dintr-o privire un blatist. Ziaristul care-și pune semnătura semeață sub știrile luate de la agențiile de presă este, de cele mai multe ori, psiholog. Tinerii căzuți la bac sunt primiți la psihologie mai degrabă decât la alte facultăți în baza promisiunii lor că-și vor lua bacul cândva. Domnii și doamnele care fac prima facultate la 40-50 de ani se orientează de obicei spre psihologie. Iar bătrânii contabili cu bacalaureat de pe vremea lui Dej își împlinesc traseul academic al vieții tot cu o facultate de psihologie, ca să nu intre pe poarta cimitirului fără dimplomă universitară. N-aș fi remarcat abundența asta de psihologi dacă nu vedeam zilele trecute unul comentând cutremurele care ne zgâlțâie în ultima vreme parcă mai des ca niciodată. Și dacă tot era acolo, omul și-a dat cu părerea și despre întârzierea trenurilor în Gara de Nord, pentru că și anul acesta zăpada ne-a luat pe nepregătite în mijlocul iernii. Ați remarcat, desigur, că fiecare televiziune are cel puțin 2-3 psihologi de serviciu, pe care îi cheamă să comenteze orice. Ziarele au rubrici de psihologie; undeva, într-un colț, printre știri despre țâțe și divorțuri, cititorii găsesc răspunsuri la frământările lor. Ce să mai vorbim de reviste? Nu există una fără psiholog. Iar Internetul... Ce colcăială de psihologi și Internetul ăsta! E o modă a psihologiei, e o adevărată invazie a psihologilor. Oriunde ai fi printre români, dacă arunci căciula în sus, în 9 din 10 cazuri va cădea în capul unui psiholog. Mai exact, în capul unui absolvent de psihologie. Se simțea nevoia de psihologi după ce în comunism, când lumea o luase razna rău de tot, nu găseai unul nici cu Securitatea. După Revoluție, golul a fost umplut și i s-a clădit și un moț uriaș, mai mare decât baza. Universitățile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, iar  facultățile de psihologie și ele, fiind mai ușor de înființat decât unele de inginerie. Cu niște hârtie și cu un pix, gata, ai dotat o facultate, imediat încep să curgă promoțiile de psihologi. Dar și așa, tot nu-i găsești acolo unde chiar este mare nevoie de ei: în grădinițe, școli, spitale. Pentru că cei mai mulți nici nu ajung să capete dreptul de liberă practică, rămân doar cu diploma și cu o rubrică bifată în CV. Nu prea ai de unde alege. Învățatul fără scop e o boală grea a învățământului nostru. Nu există nicio legătură între ce produc universitățile și ce cere piața. Psihologi, dar și preoți sau jurnaliști, ies din marile uzine universitare pe bandă rulantă, la roata căreia învârt într-o veselie dementă, pe rând, nenumărații miniștri ai învățământului. Și când banda rămâne fără încărcătură, se aruncă pe ea tot ce cade la mână, inclusiv studenți fără bac. De aia spun că e riscant să trăiești în România. Mai devreme sau mai târziu cineva te va sălta de pe stradă și te va duce la o facultate din fundul curții să te facă psiholog! (Publicat în „Viața liberă“)   Textul de mai sus e un pamflet. Adaug, la obiect, unul ceva mai documentat, publicat în „Cotidianul“, numărul din 23 aprilie 2006, care la vremea lui a băgat vânt rece pe sub ușile inconturnabililor șefi ai psihologiei românești. Am recuperat textul de pe blogul domnului Sergiu Simion, de unde am luat și imaginile. Nu am mai urmărit subiectul, dar se pare că mare lucru nu s-a schimbat în domeniu. Poate doar că numărul psihologilor înscriși la Colegiul Psihologilor din România s-a dublat sau s-a triplat, ajungând la 24.000; iar pe lângă aceștia mai sunt alte mii și mii - nimeni nu știe cu exactitate câți - absolvenți de psihologie fără drept de practică. Un psiholog cu care am vorbit a avansat o cifră uluitoare: circa 60.000 de români ar avea diplomă de psiholog.      

Depresia psihologiei românești

 

          Publicarea în Occident a profilului psihologic al Elenei Ceaușescu a atras represalii, mutilarea pentru decenii a acestei științe în România. Recuperarea se face anevoie.

  Într-un laborator psihologic intri, prima oară, cu teamă cumva, ca la dentist, mai ales că inșii care așteaptă la rând stau cu fălcile încleștate de crispare. Cioc-cioc! În locul păienjenișului de sârme, beculețe, ceasuri, butoane, manivele fine și dispozitive sofisticate, ca-n filme, ce vezi? Un calculator cuplat la două pedale, frână și acceleratie, închipuind comenzile unei mașini. Atât. O tânără fugărește pe ecran, printre obstacole portocalii, o mașinuță. Cam asta înseamna toată dotarea unui laborator psihologic din România, unde viitorii șoferi își testează capacitățile. Ca să capete carnet, tânăra trebuie să conducă mașinuța, fără avarie, pe șoseaua virtuală. La prima vedere nici nu pare a fi greu, fiindcă nu întâlnești nici agenți șpăgari, nici taximetriști cu flegma pe buze, nici gropi. Orice puștan antrenat prin cafenele Internet ar lua carnetul, îți zici. Dar nu e deloc așa. Asa-numitul „test Rosca“, după numele producătorului său, un oarecare inginer Roșca, este singurul folosit de psihologii români atunci când pun ștampila APT sau INAPT pe fișele viitorilor șoferi. „S-ar putea sa fie un test genial, dar, pe de altă parte, cifrele arată că suntem pe primul loc în Europa la accidente rutiere“, răbufnește profesorul Corneliu Sofronie. Tot la noi, soldații, comisarii financiari, jandarmii, politiștii, vânătorii trecuți prin teste psihologice își mai trag câte un glonț în cap.  

Fă-te că testezi!

Profesorul Sofronie, autorul unor cărți cu titluri derutante pentru șoferi, ceva cu psihologia transpersonală, cognitivă, cuantică, a ordinii, chestii complicate, este revoltat. Savant sau începător, zice el, psihologul român cu drept de liberă practică este redus astăzi, prin lege, la nivelul unui mecanism care pune o ștampilă pe o fișă: APT sau INAPT. Asta face psihologul: prestează servicii. Conform Legii 213/2004 – care abia de câteva luni a început să fie aplicată – psihologul cu drept de liberă practică „investighează problemele psihologice și recomandă căi de soluționare, efectueazț testări psihologice și interpretează datele obținute“. Mai poate să elaboreze și teste, dar asta nu s-a întâmplat până acum. Prof. dr. Nicolae Mitrofan, președintele Colegiului Psihologilor din România (CPR), lămurește cum e cu testele astea în care psihologii s-ar putea să nu aibă pic de încredere, dar sunt obligați să le aplice: cine are bani cumpără drepturile de autor pentru un test, din străinătate, și îl adaptează la populația autohtonă. După ce capătă avizul CPR, testul cu pricina este vândut psihologilor. Un dezastru pentru un astfel de importator de teste este să le vadă, după ce vinde fie și câteva exemplare, publicate pe Internet. Testele nu mai au astfel nici o valoare fiindcă oricine le poate învăța și le poate trece cu ușurință, păcălindu-și psihologul. „Cei mai mulți nici nu mai cumpără altul, nici nu au voie să-l modifice, așa că de multe ori testarea psihologică e doar un ritual ridicol și fără conținut“, spune psihologul Alexandra Siru. În mod normal, Colegiul ar trebui să cumpere drepturile de autor, așa cum se întâmplă în UE, și să pună la îndemâna psihologilor un set minim de teste validate, punând astfel capăt monopolului, dependenței și comerțului cu teste. Un începător e nevoit să-și cumpere testele; fiecare costă între 1.000 și 3.000 de euro. „Nu este problema Colegiului de unde iau ei teste psihologice“, declară Nicolae Mitrofan, președintele Colegiului Psihologilor din România. Comisia Internațională pentru Teste Psihologice de la Madrid a interzis folosirea testelor mai vechi de patru ani, dar la noi încă mai sunt folosite cele din anii ’50. „Nu trebuie să aruncăm ceea ce s-a dovedit a fi bun“, parează Mihai Aniței, vicepreședintele CPR.  

Cu câte doi pepeni într-o mână

Numai cu testele și cu aparatura minimă, cheltuielile unui absolvent de psihologie care ar vrea să-și deschidă un cabinet se ridică la 30.000 de euro. Fără să punem la socoteală sediul, taxele, hârțoagele, șpăgile. De multe ori ajung să practice abolvenții unor facultăți dubioase fiindcă pentru a fi acreditați de CPR nu le mai trebuie, în afară de diplomă, decât să știe câte ceva din Legea nr. 213/2004. Psihologii abia se organizaseră în Asociația Psihologilor din România (APR) – care de bine, de rău, începuse să funcționeze – când a venit legea și a impus înființarea Colegiului. Alegerile în CPR, spun martorii, au fost un bâlci unde s-a mimat grotesc democrația. Unii, printre care și ministrul de atunci al Învatamintului, Mircea Miclea, au fost aleși în lipsă. Nicolae Mitrofan și Mihai Aniței, președintele, respectiv secretarul APR, au fost aleși în aceleași funcții și la CRP. Alți 11 sefi din conducerea APR au cam aceleași funcții și în CPR. „Nici mie nu mi se pare în regulă să ocup aceste două funcții, spune Nicolae Mitrofan, dar daca am fost ales... La congresul APR din toamna nu voi mai candida.“    

Știinta supusă la perversiuni politice

Psihologul Sergiu Simion este de părere că psihologia a devenit o sperietoare în primul rând prin felul în care comuniștii au folosit-o: spălarea memoriei, pierderea identității, denunțul, culminând cu „fenomenul Pitești“. În eseul „Istoria conspirativă a psihologiei românești“, publicat în revista „Asymetria“, din Paris, Sergiu Simion denunța perversiunile la care psihologia românească a fost supusă în timpul dictaturii. Simion cere într-un mod radical, pentru emanciparea științei, îndepărtarea din consiliile coordonatoare a acelor psihologi care au făcut „poliție politică“. „Această schimbare, similară celor din Justiție, Poliție și serviciile secrete, poate normaliza în sfârșit situația din domeniu“, susține el. Tocmai că, nereformată fundamental din anii ei de complicitate criminală, zice Simion, psihologia s-a izolat într-un turn de fildeș, „nu a avut credibilitate și nici curajul să discute public traumele majore ale societății românești și implicit ale cetățeanului obișnuit – represiunea comunistă, revoluția, Târgu-Mureș, Piața Universității, mineriadele etc. – și prin asta s-a plasat singură în afara societății, adică în afara obiectului ei de studiu și de practică“.    

Românii se tem de psiholog

Relația românilor cu psihologul este una inconsistentă și rece. În primul rând, asta se întâmplă din cauză că, după ce o revistă franțuzească a publicat, în 1978, profilul psihologic al Elenei Ceaușescu, facultățile de psihologie au fost desființate, meseria de psiholog a fost ștearsă din rândul ocupațiilor; psihologia a revenit în nomenclatorul oficial al funcțiilor în 1991, dar nici astăzi nu există un cod CAEN pentru practicarea ei. „După mai bine de 20 de ani de subzistență aproape clandestină a științei, era firesc, crede psihologul Alexandra Siru, să existe această reticență. Oamenii nu apelează la psiholog pentru că ar fi catalogați drept nebuni – din ignoranță, deoarece cu asta se ocupă psihiatria, nu psihologia – și astfel ar suporta stigmatul comunității în care trăiesc“.  

Dilema psihologiei

Dupa ani și ani de subzistență în catacombe, psihologia a devenit o modă; fotbaliști, columbence cu picioare lungi, miliardari de carton sau doamne cu buticuri au licență în psihologie, iar parapsihologii stau lipiți pe ecranele televizoarelor. Există între 4.000 și 12.000 de psihologi – nimeni nu știe exact. Și fiindcă trebuia pusă o ordine în colcăiala asta de psihologi, Partidul Social Democrat (PSD) s-a scremut și a născut Legea nr. 213/2004, pe baza unui proiect al parlamentarilor Rodica Șelaru, psiholog fără operă, și Matei Vintilă, cunoscut mai cu seamă drept socru al cârcotașului Huidu. La dezbaterile în comisie au participat șefii de pe ambele fronturi ale psihologiei, Mitrofan și Aniței. „Tranziția – spune Sergiu Simion, psiholog cu o experiență de 12 ani la centrala nucleară de la Cernavodă – a adus indivizii, grupurile, organizațiile și societatea în situații atipice, care nu au fost prevăzute în cazuistica psihologiei clasice, fie ea și occidentală. Dilema psihologiei românești este aceea că trebuie să aleagă între a menține tradiția de peste 50 de ani «conlucrând» cu structurile statului pentru «binele comun», dar sacrificând binele individului, și între a lucra în beneficiul individului, dar prin denunțarea abuzurilor statului și structurilor sale asupra lui.“    

[caption id="attachment_3450" align="alignright" width="150"] Roberta Anastase[/caption] Anastase numără din șase în șase. Ariton, ministru beton. Băloșin împroașcă venin. Băsescu (vezi Udrea). Boboc își cumpără loc. Boc se-nalță pe toc. Boiagiu e pusă de gagiu'. Boldea se teme de Coldea. Bot papă tot. Brânză înoată-n osânză. Calcan Gigel înoată și el. Calimente împarte alimente. Costică Canacheu face caca mereu. [caption id="attachment_3451" align="alignright" width="150"] Costică Canacheu[/caption] Căprar dă ordine clar. Cătăniciu e de serviciu. Cioată se-nfige îndată. Ciucă nu vrea să se mai ducă. Cocoș își dă găina la Moș. Codârlă strânge voturi din târlă. Crin, băiat fin, dar foarte puțin. Cupă toarnă și 'nainte și după. Diacomatu umilește bancomatu'. Durbacă, mereu sus pe creacă Dușa ține ușa, docil ca păpușa. Fenechiu-n Iași, la pușcăriași. Firea, cu zămislirea. Flutur când zic, o scutur un pic. [caption id="attachment_3452" align="alignright" width="150"] Gheorghe Flutur[/caption] Frătean și Frăticiu au același viciu. Găină visează făină. Geantă, figură deprimantă. Ghișe vrea să se Tișe. Ghiveciu înfundă beciu'. Gireadă dă din coadă. Grapă camarazii și-i sapă. Greblă adună la CEC să depună. Gust e îngust. Harbuz e obtuz. Hăhăianu hăhăie tot anu'. Igáș branconează mintenaș. Jalea e mare la clasa muncitoare. Lupu-i moralist la poporul trist. Mitu mituiește și tot NUP primește. [caption id="attachment_3453" align="alignright" width="150"] Ludovic Orban[/caption] Mucea nu există (poate în batistă). Mutu cuvântează, surzii îl votează. Năstase – Șapte case și-un birou al său, de scris, la bulău. Orban ne disturbă când intră în curbă. Palaz stă-n palaze cu turnuleze, chiar pe faleze. Pelican se-ndoapă cu biban. Piedone, patru clase și cinci tone. Purec pișcă pe cine mișcă. Rățoi măcăie la noi. Săpunaru spală mudaru'. Secară nu se cară. Sturzu dă din cioc și capătă loc. Șoptică vorbește cu frică. Știrbu mușcă doar din gălușcă. Tămâian dă cu tămâie pe post să rămâie. [caption id="attachment_3454" align="alignright" width="150"] Valeriu Zgonea[/caption] Tătaru, român cu caru'. Troacă și-atât: un lemn și-un rât. Tușa își umflă gușa. Țapu deschide ușa cu capu'. Udrea (vezi Băsescu). Vreme se screme. Zgonea zgonește. Poporul se teme. Poporu-i iubește. (Notă pentru postaci: Aceste frumoase nume de oameni care ne conduc au fost alese din listele Parlamentului. Textul s-ar fi putut numi la fel de bine „Bestiar politic”, având de-a face cu animale politice, și se putea rezuma doar la simpla înșiruire a numelor, grăitoare prin ele însele. V. I.)

            [caption id="attachment_3473" align="alignright" width="300"] „Îmbrăcat într-un veston militar, fără epoleți, de la ajutoare, bătrânul pare un general înfrânt și umilit de un inamic fără onoare.”[/caption] Din 18 aprilie, Viorel Ilișoi va fi profesor de Reportaj la Artskul, în opt sâmbete, de la 12,30. Înscrierea se face printr-un text trimis la info@artskul.ro până vineri, 17 aprilie, nu contează tema sau genul, o mână bună se recunoaște și într-un proces verbal. Viorel Ilișoi, despre curs: „O întâmplare senzațională nu devine o poveste senzațională decât dacă este spusă senzațional; altfel, rămâne doar o știre, precum celebra „găină care a născut pui vii“, despre care nu se poate spune nimic mai mult de-atât. Dar și un eveniment banal poate deveni, dacă este relatat cum trebuie, o poveste senzațională. Autorul este cel care, până la urmă, creează evenimentul; cititorul consumă povestea lui, nu faptele. Jurnalismul narativ, cel care mută realitatea în povestire, ca să poată fi dată tuturor, nu este numai pentru jurnaliști. Să știi să transformi în povestire un fapt (sau un om, o meserie, un obiect, o ecuație, o impresie etc.) îți folosește indiferent dacă scrii pe facebook, pe blog, în ziar sau la o carte. La Artskul spun nu cum se scrie un text – fie el jurnalistic sau literar –, ca o rețetă universală, ci cum îl scriu eu. Nu reproduc lecții din manuale, ci arăt cum îmi aleg eu subiectul, cum mă documentez, cum fac notițele împrăștiate să se lege frumos într-un text. Oricine poate face asta: începe un text, îl construiește metodic, frază cu frază, păstrând tensiunea pe firul narativ, înfiorându-l cu lumina unei figuri de stil bine plasate, pune un final puternic. Sînt lucruri care se învață. Unii vor avea la sfârșit un text mai bun, ajutați fiind și de talent, cu care se vine de acasă, alții, inevitabil, un text mai slab, dar nu mai jos de nivelul de la care lumea începe să te asculte când povestești ceva. Ce vreau în primul rând să transmit nu sunt însă tehnicile și micile trucuri ale reporterului, ci pasiunea pentru reportaj. Din asta decurg toate lucrurile bune care se întâmplă și într-o poveste scrisă, și într-una trăită – dacă nu cumva sunt același lucru pentru autor.” Textele rezultate din curs vor fi publicate pe Casa Jurnalistului.             Viorel Ilișoi este primul jurnalist român condamnat pentru delict de presă în '92 pentru un pamflet, cu executare a trei luni de închisoare. Azi, după 23 de ani de activitate publicistică neîntreruptă, are în portofoliu și Premiul Presei Ieşene (1996 şi 1997), Premiul Reporter Numărul Unu, Premiul Fundaţiei Române pentru Jurnalism (1999), Premiul Clubului Român de Presă pentru reportaj-anchetă (2007), Premiul pentru jurnalism ecologic (2009), Premiul pentru cel mai bun text la The Industry Awards (2012), Premiul anual pentru jurnalism acordat de „Curierul literar și artistic” (2013), Trofeul festivalului de film „Amatorul” (Chișinău, 2014), premiul pentru Jurnalism cultural la Gala „Oamenii TIMPULUI” (2014). A susținut conferințele: „Reportajul românesc de azi” la Școala de toamnă pentru jurnaliști (FJSC, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011), „Evoluții în presa românească de azi” (FJSC, Universitatea Ecologică București, 2012), “Subiectivitate și afectivitate în reportaj (FJSC, Universitatea București)”; predă cursul „Jurnalism și scriere expresivă” la Asociația Jurnaliștilor Romi (2011) și un “Curs practic de reportaj” (Muzeul Literaturii Române, Iași, 2013, 2014).             Artskul este o comunitate de instructori și elevi ce explorează împreună muzică, filosofie, 3d, vj-ing, sound design, scris, canto, turntablism, trompetă, jurnalism, video documentar/experimental, bass, sampling audio, art direction și continuă. Cei invitați la catedră sunt autori, publicați, difuzați la radio și tv, cadre universitare, pionieri, domni Trandafir versiunea post punk, Dumitri Prunariu cu picioarele pe pământ. Prin efort concentrat pe studiu și practică, ghidat de profesor, două luni din viață cât durează un curs standard, elevul Artskul explorează noul, cunoaște oameni, creează singur și împreună.  (Dilema Veche, 1 aprilie 2015)

[caption id="attachment_3480" align="alignleft" width="300"] Foto: Alexandru Nechifor[/caption] Soldatul Borcan Vasile s-a întâlnit cu Isus Hristos într-o pădure din Munții Apuseni, de Paște. Cel puțin așa le-a declarat el procurorilor militari în timpul anchetei. Era cercetat pentru dezertare. Și a scăpat! S-a întâmplat demult, în primăvara lui 1987. Eram în armată, la vânători de munte, în Alba Iulia. De Paște, ca de obicei la sărbătorile creștine, ne-au scos la tragere. Așa era politica atunci: Partidul voia să ne țină departe religie, de opiumul popoarelor, și ne droga cu praf de pușcă. Noi ne bucuram că măcar mai apăsam pe trăgaci; altfel, nu făceam decât să măturăm curtea și să frecăm veceurile. Noroc de sărbători. Fără Paște și fără Crăciun am fi rămas doar cu cele trei cartușe trase înainte de jurământ. Așa de bine instruiți au fost și soldații la Revoluție: habar n-aveau să foloseasca armamentul și s-au împușcat ca proștii între ei. Instrucția de tragere se făcea mai mult cu o trusă de simulare și mai mai rar cu muniție. Statul cerea economie și iar economie. Noi, cei din gardă, asiguram poligonul. Era amenajat într-o văioagă dintre munți, la câțiva kilometri de oraș. Aveam grijă să nu treacă vreunul prin pădure, poate după ciuperci, poate cu animalele la păscut, și să se aleagă din mers cu un glonț. Postul din vârful muntelui i-a picat lui Borcan. Era un țigan de pe lângă Târgu-Jiu, foc de deștept. În corpul de gardă, unde toți jucam table până se rotunjeau zarurile, el singur citea filozofie și îl preamărea pe Marx. Era utecistul nostru de serviciu. Toca din gură ca o mitralieră, dar cum îi dădeai ceva de făcut cu mâinile, să-și curețe arma ori să-și calce ținuta, se uita nătâng la vergea sau la fierul de călcat și mai că-i venea să plângă. Când s-a terminat tragerea și gornistul a dat semnalul, ne-am adunat toți de prin posturi. Borcan al nostru n-a apărut. Goarna a mai sunat de câteva ori. Nimic. Am pornit șapte inși după el. L-am căutat toată noaptea. Parcă intrase în pământ. Era noaptea de Înviere și noi, în loc să aprindem lumânări la biserică, umblam cu lanternele prin munți, strigându-ne camaradul. Nu ne gândeam că a dezertat, nu era el omul. Ne temeam că s-a accidentat, o fi căzut într-o râpă, ori că, bezmetic cum îl știam, s-a rătăcit pe drumul de întoarcere. Când am revenit în unitate, a doua zi, un ofițer sosit de la Cluj ne-a luat la întrebări, unul câte unul. În timpul ăsta, o armată întreagă îl căuta pe dezertor. În a treia zi de Paște eram în gardă, comandant. Puțin înainte de miezul nopții, santinela m-a chemat la poartă. Borcan, mai mult mort decât viu, scâncea ca un cățel în fața cazarmei. Cum a pășit în unitate, s-a prăbușit pe alee cu mâinile înțepenite pe armă. L-au săltat imediat anchetatorii de la Cluj. Ne așteptam să nu-l mai vedem niciodată, să dispară la batalionul disciplinar. Dar după vreo două săptămâni a reapărut. Nu mai semăna deloc cu băiatul vesel și vorbăreț, aiurit, pe care-l știam. Fusese acuzat de dezertare, dar până la urmă s-a ales doar cu trei zile de arest pentru încălcarea consemnului. Cât a stat la țuhaus, ne-a povestit ce se întâmplase. S-a rătăcit, zicea el, la coborâșul spre poligon. Se însera. Sunetul goarnei, între munți, se auzea când într-o parte, când într-alta. Era derutat. A luat-o aiurea prin pădure. I-a dat prin minte să urce în cel mai înalt punct ca să vadă luminile poligonului. Însă de sus nu se vedea nimic, era numai pădure. Nu s-a putut cățăra într-un copac. Ce era el slăbănog de felul lui, îl mai obosise și urcușul. A înnoptat în pădure. L-a plouat toată noaptea. Dimineață abia se mai putea mișca. S-a târât la întâmplare prin munți sperând că va ajunge la un liman ‒ un sat, o cabană, un depozit militar. Până în a treia zi de Paște. Până n-a mai putut să miște un deget măcar. Zăcea lat în frunziș, aproape inconștient, și în ultima pâlpâire de luciditate se gândea că va muri. ‒ Și atunci, vă jur, am văzut un miel alb la câțiva pași. Parcă se temea să înainteze. M-am gândit că trebuie să fie o stână în apropiere. M-am târât pe coate spre miel. Cum mă apropiam, se tot dădea înapoi. Pe urmă a început să zburde în cerc, parcă mă îndemna să mă joc cu dânsul, să-l urmăresc. Nu știu cum am căpătat forță să mă ridic. Am mers așa, ca bețivul, dintr-un copac în altul. Era amiază. Atunci am văzut deodată cum o lumină albă s-a coborât peste mine, de sus. Și am leșinat. M-am trezit într-o căruță, aproape de oraș. M-a găsit un pădurar și m-a adus la unitate, că a recunoscut ținuta de vînător. ‒ Deci n-ai mai ajuns la stână. ‒ Nu e nicio stână pe-acolo. Unde ați auzit voi vreodată de stână în mijlocul pădurii? ‒ Bun, și mielul? ‒ Era Isus!, a șoptit utecistul nostru. Apoi a îngenuncheat pe cimentul arestului și a început să se roage cu pumnii strânși, apăsați pe ochi.

Stă acolo, pe o bancă din parcul spitalului, se bâțâie înainte și înapoi și face din buze împî, împî. La trei secunde dă o dată din cap, violent, și-și trage una peste față, parcă l-ar înțepa țânțarii. Îi fac cu mâna, zice bîhî, bîhî. E o femeie. Sau un bărbat. Nu poți să-ți dai seama de la câțiva pași. Râde. Sus n-are niciun dinte. Îi curge scuipat din gură și se șterge cu mâneca. De sub buza de sus îi mai iese o buză. [caption id="attachment_3504" align="aligncenter" width="1024"] „Azi mănâncă ciorbă de legume și mici cu castraveți murați. Mbun, mbun, mbai mvreau!” (Foto: V. I.)[/caption] De fapt, nu-i spital aici. Adică nu ca toate spitalele. I se zice Unitatea Medico-Socială Gănești. Pentru că e o unitate, are ceva medical, are ceva social și se află în Gănești, de aia. La marginea județului Galați, în sus, spre Vaslui. Unii îi zic balamuc. Alții azil. Ospiciu. Domnu-domnu, fă-mi o poză-poză, fă-mi! Vreau la mama! Bîhî! Ca să ajungi aici trebuie să unu: parcurgi 80 de kilometri de la Galați pe un drum de ți-e și rușine să-i mai zici drum – și încă național!, doi, să fii nebun incurabil, cu ștampilă. Dacă nu ești, poți să înnebunești pe drum. Ți se zdruncină creierul la fiecare groapă. Mai trebuie să fii periculos pentru tine și pentru alții, deci nu poți fi ținut în familie. Sau n-ai familie, ești fiu de boschet. Vii aici și stai până mori. Tu. Zi așa, că ai fi tu. Că ți s-ar întâmpla ție să-ți cânte cucu-n cap. Oricui i se poate întâmpla. Ai vedea altfel tot ce se întâmplă aici, la Gănești. Sunt 141 de pacienți. Sau asistați – cum vrei să le spui. Ori așa, ori așa, că ei nu se supără.           Unii sunt nebuni de legat, cum se spune, dar nu-i mai leagă nimeni. Cum, dar noi nu vedem noi la televizor ce se înâmplă în casele astea de nebuni? Îi leagă de pat, îi bate! O fi, că nici televizorul nu minte mereu, dar nu aici, la Gănești. Aici nu-i leagă. Le dăm pastile, zice directoarea Stela Modiga. Pastile de liniștire. Și-s așa de calmi și de drăguți! Care o ia totuși pe arătură și se agită prea tare capătă repejor o injecție. Și se moaie, se face legumă un timp. Iar despre ceilalți nu ai putea spune că sunt nebuni. Adică trebuie să ai, ca să înnebunești, ceva minte. Iar mintea să facă la un moment dat poc, să se rupă ceva în ea, să se tulbure. Și ai devenit nebun. Zi așa: că tu. Ca să simți. Or, mulți de la Gănești nu prea au minte. Inteligența lor e la nivelul unei găini sau nici atât. La ei n-are ce să facă poc. Deci nu-s propriu-zis nebuni. Dar se află aici pentru că lipsa inteligenței îi face să aibă comportamente periculoase. N-au pic de discernământ. Pot să-ți scoată un ochi doar ca să vadă ce e în spatele lui. Unii pot ajunge chiar să-și scoată propriul ochi pentru că au un cip înăuntru. Se numește enucleere. Nu s-a întâmplat la Gănești, dar mai știi? Alții nu scot o vorbă. Nu știu cum îi cheamă, nu știu pe ce lume sunt. Doar înghit mâncare pe o parte și o elimină pe alta. Se bâțâie, se dau capul de zid, de copaci, fac împî-împî, bîhî-bîhî. Mai fac și balonașe, căci le curg balele tot timpul. Cum lucrezi dumneata aici? Te ia cu capul! Ori n-ai de ales, ori ai vocația asta. Adică ești altoi de Maica Tereza pe tulpină de doctor, de ceva. Vine ăsta, cu figura lui monstruoasă, bagă mecla-n geam și rânjește, zici că e o clătită cu muci. Du-te, bă, de-aici, că-l sperii pe domnul ziarist! Du-te și numără-ți degetele! Deci sunt 64 de angajați la Gănești, un angajat la 2,2 nebuni. La ei poate să dea cu zecimale. Salarii ca la stat, de batjocură. Dar unde în altă parte să lucrezi aici? UMS-ul, Unitatea Medico-Socială adică, este cel mai mare angajator din comună. Abia acum spun asta: comuna se cheamă Cavadinești. Găneștiul e sat. Dar parcă nu știai? Nu-i bai, că și în Iași, în marele Iași, tot o unitate sanitară e cel mai mare angajator: Spitalul Sfântul Spiridon. Sau Mehedințiul. Acolo cel mai mare angajator e Direcția Județeană de Asistență Socială. Așa merge economia noastră. E plină țara de asemenea așezăminte. Un arhipelag de insulițe ale demenței. Și tot nu-s destule, mai trebuie. Că o luăm razna în masă. Deci 31 de băieți zdraveni din sat, buni de plug, sunt infirmieri. Te uiți la ei cu drag. Forță și tinerețe. Auzi o voce în cap: rupe-i gâtul vecinului de pat! Sau sparge-i dinții! Și te apuci de treabă. Dar apar ca din pământ vânjoșii ăștia, te pun jos și te țin așa până vine asistenta, una din cele 9, cu seringa. Zici nu, nu, nu, dar ea bagă acul, pișcătură de tăun, simți cum te cuprinde o moleșeală plăcută și de-acum zici da, da, da, mai dă-mi! Și stai cuminte. Deci e bine să ai tineret la țară. Dar și azil de nebuni. Mp! Mp! Hîîî! Avem acum proiect pentru mărirea azilului cu încă 50 de locuri. Tot nu-s destule, dar atât își permite Consiliul Județean deocamdată. Nicoale Bacalbașa, doctorul ăla șugubăț care apărea la televizor să explice cum își bagă gălățenii becuri în cur sau ce mama naibii mai făceau ei de ajungeau la urgențe, acum este președintele ales al republicii Galați. Județului. A făcut cu mâna semn peste Gănești și pe loc s-a pornit, din cer, o ploicică de bani. Știi cum era înainte acolo? Ca-n filmele alea documentare făcute de străini prin 90, lagăre de exterminare, putrezeau oamenii de vii, fierbeau în căcat, rugineau lanțurile pe ei, ceva de groază. Săreau nebunii gardul în Gănești și se duceau la cerșit ori să dea cu sapa prin grădini ca să capete ceva de haleală sau niște bănuți. Dar parcă poți să fii sigur că dă nebunul cu sapa numai în pământ? Și-au zis sătenii: faceți, domnilor, gard ca lumea, că nu mai știm care-i satul și care-i balamucul. A, și mai era ceva. Balamucul și școala sunt gard în gard. Unii nebuni nu suportă hainele pe ei, umblă în curul gol prin curte. Și când ieșeau copiii în pauză, ce să vadă? Doamne ferește! Mai intra câte un glumeț în curtea școlii. Să se joace, nu de altceva. Că lor le plac copiii, chiar și întregi. Na, acum s-a făcut un gard beton, adică chiar de beton, doi-douăzeci înălțime, nu-l mai sare nimeni. Care te crezi Serghei Bubka? Tu? Nu, eu sunt Napoleon. Bine. Și nici nu se vede prin gard. Un kilometru și ceva jur-împrejur. Bănet, nu glumă. Plus paznic la poartă. Acum școala e școală, satu-i sat și balamucui-i balamuc. [caption id="attachment_3509" align="aligncenter" width="1024"] Stela Modiga[/caption] Domnul președinte zice vai, mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit-o pe fata asta, Modiga Stela. Era asistentă la reanimare, o știa Bacalbașa. Fată bună. Pe urmă a făcut studii economice și s-a măritat în Cavadinești. Norocul lui Bacalbașa! Când a ajuns el președinte, a avut pe cine să pună șef la UMS. Că nu venea nimeni. Dai cu tunul în zona aia și nu găsești un doctor, un economist, nimic. Nici la Consiliu nu găsește un jurist. Cine dracul îți vine pe 1.000 de lei? S-a pus directoarea pe curățenie. Lună a făcut acolo! Farmacie! Aleile-s curate, bordurile văruite, flori. Băncuțe noi, să te tot bâțâi pe ele, la soare. E și o stație de epurare. Adună murdalâcul, îl filtrează frumos și trimite apă curată, pe sub pământ, în pârâul din apropiere. Zici că ești în alt film. Două mașini de spălat industriale spală 100 de kilograme de rufe odată. Afară, într-un țarc, pijamale râd în soare verzulii. La unii lenjeria trebuie schimbată zilnic că se scapă în pat. Și hainele la fel. Se murdăresc ăștia mai ceva ca niște copii. Dar imediat primesc schimburi curate. Măi, ce frumos arăți îmbrăcată așa! Da, doamna, ncâh-mbâh, sunt frumoasa frumoaselor, mpfî! Ia să vedem, mai ai mărgele? Se crede Sofia Vicoveanca și poartă un braț de mărgele pe sub pulover. N-are acum, le-a scos. Se văd numai urmele pe gât. Bumbi vineți unul lângă altul, pe piele. De fapt, chiar așa spălată și îngrijită, femeia e urâta urâtelor, nu frumoasa frumoaselor. Înspăimântător de urâtă. În primul rând îi lipsește strălucirea inteligenței din privire. Pe urmă, figura ei parcă a fost lichefiată cumva, apoi solidificată brusc, a rămas într-o configurație greu de descris. Nasul, urechile, ochii, buzele n-au formă de nas, urechi, ochi, buze, și nici nu-s la locul lor. Mulți sunt așa. Îi vezi trecând pe coridor, către sala de mese, înșiruire de măști sălbatice, trupuri diforme, priviri moarte. Bzzzz! Un șoc electric te cutremură. Trebuie să ai inima tare să lucrezi aici, între ruinele umanității. Și multă credință. Ca să îi poți ierta lui Dumnezeu că a greșit atât de grav în lucrarea Lui. Nu Ți-a ieșit bine deloc, Doamne, dar deloc! Uită-te și Tu! Strângi din dinți. Îți repeți în gând: sunt oameni, sunt oameni, sunt oameni. O fată îmi întinde mâna, se uită dintr-o parte la mine și-mi zice ești frumos. Hââââh! Vezi? Sunt oameni. Fneah-fneah! Noi suntem oameni, zice Nicolae Bacalbașa. Scoatem bani de unde avem, de unde n-avem, cât ne mai ține DNA-ul în libertate, și îi îngrijim pe acei nefericiți. Așa arătăm că suntem civilizați. Ăsta e pașaportul nostru spre umanitate. Mi-ci! Mi-ci! Pământu-i jos, soarele-i sus. E amiază. Mici-mici! strigă o bătrânică în sala de mese, cu câte un mic în fiecare mână. Azi mănâncă ciorbă de legume și mici cu castraveți murați. Mbun, mbun, mbai mvreau! E bună mâncarea aici? Ia dă și mie! Bună-bună! Ca la restaurant. Fără vrăjeală. Până anul ăsta, un pacient avea 8 lei pe zi alocația de hrană. Acum e dublă, 16 lei și ceva. Mănâncă pe săturate. Și de calitate. Salam adevărat, nu parizer de zdrențe. Bucătarul ține la cald, pe plită, un cazan plin ochi cu mici. Atâția mici n-ai să mai vezi niciodată la un loc, nici măcar la pomenile primarilor. Să moară Piedone de ciudă, să crape Onțanu. Mici ca la nebuni, domnule! Și bucătăria strălucește. Ai tu acasă așa ceva? Ai pe dracu! Tare-mi place mâncarea aici, e bună, e bună, strigă un băiat. Micul, strâns tare în pumn, îi iese printre degete. La felul trei, cozonac. A venit un preot dintr-un sat vecin și a adus cozonac, ouă roșii. Un cofetar a adus câteva tăvi cu savarine. Pomană pentru oameni necăjiți. Mai sună câte unul: doamnă, am un camion de varză, vreți? Ete na! Mănânci, calule, curechi? Sau cartofi. Și uite-așa, mai de la buget, mai de căpătat, mănâncă bine pensionarii stabilimentului. Odată au mai și rămas bani, a dat Găneștiul juma' de milion de lei înapoi la Consiliul Județean, pentru sinistrați. Cu totul, tot ce înseamnă întreținerea unui pacient în UMS, cheltuiala e de 1.649 de lei pe lună. 41 de alocații de copii. Banii pentru medicamente și salariile asistentelor vin de la bugetul de stat, restul de la Consiliul Județean. Și dacă am avea mai mult, am da și mai mult. Nu suntem sălbatici, să-i ucidem pe neputincioși, nici naziști. Ia spune, dacă-ți făcea ție nevasta un copil cu retard mintal? Mai socoteai banii pe colțul foii? Îți mai puneai problema dacă ăla e om sau nu? Oricui i se poate întâmpla. Hazardul mai bagă degetul prin țesătura geneticii. Marelui Olar îi mai iese câte o ulcică strâmbă. Hi, hi, hi, 'ți-ai dracu' poeți! Omul cu poezia e domnul Nicu. Hai să trăiești! Poet, ai? Da, poet. De când scrii matale poezie? Duce degetul la tâmplă, apasă ca pe un buton, iese imediat informația. Cică e poet de pe 10 aprilie 2011. Cam pe la ce oră? Pe la amiază, așa. După pastilele de la prânz. L-a cuprins o melancolie creatoare. Atunci i-a venit să se facă poet. Am scris 235 de poezii, domnule, și acum, când mă întorc în cameră, o scriu pe a 236-a. Semnează Nikku Shmekkerashu. Hai, domnule, ce pseudonim e ăsta? Ești poet serios sau ce naiba? A, păi ăsta e mișto, înainte semnam NZ96. Inițialele și anul de când sunt aici. Deci a evoluat omul. Are cărți la club, citește. Și discuți literatură cu colegii de salon? Pe naiba! Cu cine? Ăștia-s nebuni, domnule! Și proști. Eu sunt cu trei clase peste ei. Odată le-am citit o poezie și unul s-a repezit la mine și mi-a rupt degetul, ia uite-l cum stă, s-a prins strâmb. Asta e, domnule Shmekkerashu, arta cere sacrificii. Ia zi-i o poezie. Și zice: „Mă doare-n patent/ Și mă simt excelent“. Bravo! Pe urmă o zice pe aia cu „Vreau la mâțe,/ Vreau la țâțe“, scrisă când a fost cu gașca în excursie. Că îi mai scoate directoarea asta nouă și la plimbare cu autocarul. La mănăstiri, la zoo, la grădina botanică, la delfinariu, fiecare să priceapă ce poate. Nikku Shmekkerashu a selectat cele mai frumoase poezii și i le-a dat doctorului psihiatru să-i scoată un volum. Scrie și poezii de dragoste, le recită frumos. I-auzi ia! „Călătoresc cu poeziile mele,/ Pribegesc printre stele,/ Cu poeziile în tolbă/ Am demarat în trombă/ Spre alte zări/ Cu zeci de scări./ Până la tine am urcat/ Și te-am anunțat/ Că am intrat în sufletul tău/ Împreună cu talentul meu.“ E frumos că domnul Shmekkerashu nutrește asemenea sentimente în azil și le pune în versuri. Are o muză aici, printre pensionare, tot cu schizofrenie, ca și el. Cică mai prinde câte una și se bucură și el ca omul de plăcere, dar de însurat nu se va însura niciodată. O arde așa, fără obligații. Aoleu, păi astea-s urâte toate, domnule poet! Omul se întristează brusc și ridică din umeri neputincios. Asta e, zice resemnat. Asta avem, asta futem. Dar unde le duceți? Că nu e voie să băgați femei în pavilionul de bărbați. Se uită lung, ia o atitudine severă: un cavaler adevărat nu va dezvălui niciodată așa ceva! N-ai ce le face. Nu-i poți ține legați. Femeile și bărbații stau separat, dar când ies la plimbare prin curte și i-ai scăpat puțin din priviri, pac! scutură boschetul. Ultimii copii ai azilului, doi, mama oligofrenă, tata schizofren, s-au născut în 2007. Mama a născut la Galați, copiii au fost dați în plasament. Măcar erau sănătoși? Nu știe nimeni nimic despre ei – și așa trebuie să fie. Acum asistentele au un registru special, țin evidența ciclului menstrual al pacientelor. Doar pentru câteva, cele apte de sarcină. Restul sunt de mult sunt sărite de vârsta nașterii. Când apare o întârziere, rar se întâmplă asta, femeia e dusă la Galați. Obstreticianul o consultă și decide dacă poate fi păstrată sarcina sau nu. De regulă, nu. După ani de zile de tratament cu sedative, zi de zi, numai copii sănătoși nu poți să faci. Dacă n-ar lua sedative zilnic, s-ar urca pe pereți. Sunt oameni trecuți de zeci de ori prin spitale de psihiatrie și declarați nevindecabili, trași pe linie moartă la Gănești. De aici se iese numai prin clădirea aia de pe dâmb, proaspăt zugrăvită și cu acoperiș nou, morga. Cel mai vechi aici e un bătrân surdo-mut, stă de 40 de ani în colivie. Deșteptarea, medicamentul, gustarea, prânzul, medicamentul, iar gustare, cina, medicamentul. Asta a e toată viața. Mai nou, câte o excursie, unii o vizită acasă – dar cei mai mulți nu au pe nimeni. Li s-a acrit de medicamentele care-i înmoaie, îi țin într-o toropeală continuă. Ar vrea și ei să zburde, să rupă o mână, să spargă ceva. Deschide gura mare! Scoate limba! Ai înghițit pilula? Așa! Trebuie să te asiguri că iau pastila. Dacă nu, devin agitați. Și nu mai poți opri nenorocirea. [caption id="attachment_3515" align="aligncenter" width="1024"] Acum școala e școală, satu-i sat și balamucui-i balamuc.[/caption] Toți vor să li se reducă tratamentul – mă rog, cei care pot spune asta. Unii nu scot decât niște grohăieli, niște mârâieli. Sunt trei fără nume, fără identitate. Au fost găsiți pe stradă și nu știu să spună cum îi cheamă, de unde vin. Durează mult să li se atribuie o identitate prin sentință judecătorească. Li se face o radiografie la încheietura mâinii. După gradul de calcifiere a articulațiilor, medicii legiști pot stabili cu aproximație vârsta. În cele din urmă vor căpăta un nume, o dată de naștere, un cod numeric personal. Miercurea vine psihiatrul în vizită. Până acum doi-trei ani azilul nu avea psihiatru. Nu se găsesc doctori la oraș, darămite la Gănești, la capătul lumii. Nu vine nimeni să se îngroape aici. Dar doctorul Claudiu-Ionuț Vasile a îndrăznit. Are un contract cu Consiliul Județean, e plătit separat, ca PFA. Vine cu mașina lui, un Logan, îl face praf prin gropile alea. Drumuri mai proaste ca în partea asta de județ nu mai există decât în partea cealaltă de județ. 80 de kilometri îi face într-o oră jumate, dacă e vremea bună. E tânăr, are 35 de ani. Își dă acum doctoratul. A ales să se ocupe de alcoolism. Spitalul de psihiatrie din Galați îi oferă material de lucru pentru zece doctorate. A făcut 6 ani de facultate la București, apoi alți aproape șase ani a fost stagiar la azilul de incurabili din Plătărești, e gata-gata și doctoratul, și după atâta amar de învățătură statul îl ia la mișto cu o mie și ceva de lei. Vă rog, domnu' doctor, mai tăiați-mi din tratament. Femeia care îi cere asta – da, e femeie, se cunoaște după capot; în rest, trăsăturile, vocea nu prea o diferențiază – se uită fix în ochii lui, îl imploră cu privirea. El citește în fișă, scrie ceva acolo. Lasă așa, că iar auzi voci dacă nu iei cât îți dau eu. Da, domnu' doctor! Vocile vin când nu își ia pastilele. Se poate să îi spună să omoare pe careva ori să se dea cu capul de perete și ea execută tot ce i se spune. Unii aud voci contradictorii. Una le spune de exemplu: spală-te pe dinți! Iar cealaltă zice: nu te spăla pe dinți. Și atunci ei pot rămâne zile întregi blocați în această nehotărâre, să se spele sau să nu se spele pe dinți, stau nemișcați cu periuța în mâini până cad de epuizare. Dar doctorul are grijă să le prescrie ce trebuie, le alungă vocile din cap. Vine și o fată de vreo 20 de ani, blondă, cu trăsături ceva mai apropiate de normal. Vrea și ea medicamente mai puține. Nu se poate, că iar te dai cu capul de perete. Ia uite ce vânătaie ai în frunte. Așteptăm să se vindece, apoi mai vedem ce facem cu tratamentul. Fsss! Limba îi iese printre buze, fs, fs, fs! N-are dinții de sus. Și i-a scos singură, unul câte unul, cu mâna. Doare ca dracul să-ți smulgi dinții, dar ea totuși a făcut-o. E schizofrenică. Întâi s-a mușcat de mână. Dar rău de tot, a rupt carnea. Pe urmă a venit cealaltă personalitate a ei: ce-ai făcut, fă, m-ai mușcat? Și a pedepsit-o pe prima, i-a scos dinții. Numai bătrânica asta care tremură ca Muhamad Ali nu vrea pastile mai puține. Să-mi dați diazepam, zice. Îi place diazepamul. Dacă nu, faringosept. Adoră și farnigoseptul. Doctorul vorbește cu ea, o ia cu frumușelul. Când îi pomenește de anii ei de relativă sănătate, demult, când lucra la confecții, tremurul mâinilor încetează brusc. Și cât timp vorbește de acei ani, un deget nu i se mișcă. Apoi, când iese din paradisul trecutului, scuturăturile încep iar. Tu ce ai? Vreau medicamente mai puține. Și mă doare în piept, tușesc, vreau de tușit. Scuipi? Da, scuip. Galben? Da, galben. Sau albastru? Da, albastru. Nu verde? Da, verde. Repetă totul după doctor. E imposibil să afli de la el ce are. Și măcar vorbește, dar unii nici atât. Psihiatrul trebuie să facă și medicină generală, îi consultă și le dă tratamente. Mintea e dusă iremediabil, asta e clar, dar fac și toate celealte boli. Când e mai grav, îi ia la Galați pentru analize ca să afle ce au. Unul are TBC osos. E dintre cei fără identitate, nu vorbește. N-are CNP, nu există oficial, nu i se poate deconta niciun tratament. Doctorul Vasile scoate telefonul și sună. Când? Luni? Bine. [caption id="attachment_3517" align="aligncenter" width="1024"] Dr. Claudiu-Ionuț Vasile[/caption] E miercuri, luni pacientul va pleca la Agigea să fie operat. Am găsit acolo, zice tânărul psihiatrul, niște medici dispuși să-l opereze pe cheltuiala spitalului. O dăm naibii de birocrație. Întâi salvăm pacientul și după aia vedem noi ce-i de făcut! Asistenta îl privește dintr-o parte cu admirație. Ia uite, domnule, ce înseamnă să fii doctor adevărat, să te zbați pentru un boț de carne cu vagi proprietăți umane, să înroșești telefoanele la București, Galați, Tulcea, Constanța, să cauți chirurgi la fel de devotați, salvare, voluntari, medicamente, tot ce trebuie. E suflet și el, zice doctorul ștergându-și fruntea de sudoare. La sfârșit vine altă bătrână. Cum te mai simți, mamaie? Mă simt bine domnu' doctor, mă simt bine domnu' doctor, mă simt bine domnu' doctor, mă simt bine domnu' doctor, mă simt bine domnu' doctor. Repetă de câteva ori, întâi cu voce normală, apoi tot mai încet, tot mai încet, ca un ecou. Ecolalie se cheamă boala. Turuie cu o viteză incredibilă și nu se bâlbâie măcar o dată. De dormit dormi bine? Da, domnu' doctor, da domnu' doctor, da, domnu' doctor, da, domnu' doctor, da domnu' doctor, da domnu' doctor. Vrea și ea diazepam, dar primește doar o pastiluță inofensivă, să fie acolo. Parcă ea știe? Parcă ea știe? Parcă ea știe? Și mai vor ceva în afară de medicamente mai puține. Dhuomnu', vhreauh acashăh! – mă trage unul de mânecă. Dar de unde ești tu? De la bloc de lângă Piatra-Neamț. Ai părinți, ai pe cineva acasă? Nhu, că mh-am mhuthat în Hip... în Hip... Hip-her-hyon. La ani-lumină. A ajuns aici pe jos, demult, într-o după-amiază când era seara. Adevărul e că băiatul galactic n-are pe nimeni afară. Cei mai mulți au fost, ca și el, abandonați la naștere, au crescut la creșă, apoi prin orfelinate... Niciodată nu i-a strâns cineva în brațe. Niciodată nu și-au văzut mamele, dar toți cred că ele există și că într-o zi vor veni la ei să-i vadă. Să-i scoată de acolo. Din gurile lor strâmbe și fără dinți cuvântul mama iese frumos și limpede ca un curcubeu sonor. Oricât de bine ar fi îngrijiți și oricât de puțin ar pricepe din ce se întâmplă cu ei, tot au sentimentul, presimțirea că sunt închiși acolo pe viață. Seara, după trei zile pe la casa de nebuni, ies cu doctorul, o luăm cu mașina lui spre Galați. Trei bărbați și o femeie se țin după noi până la poartă. Unul râde, unul plânge, unul îl trage pe doctor de mână, femeia se ține strâns cu brațele de stâlpul porții, parcă s-ar opune tentației de a păși în stradă. Fiecare se uită în altă parte. Ne fac toți cu mâna, pa, pa, arătându-și dinții într-un fel de zâmbet stâlcit, mai mult un rânjet. Dum bun, dum bun! Îmi mut privirea, înfrânt, în ramurile grele de floare ale cireșului de la drum. Nu mai îndur să-i văd. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, în gând, că m-am născut sănătos și că mi-a dat și un copil normal. Că încă nu m-am țicnit, cu toată nebunia în care trăiesc, într-o țară unde bolile mintale apar tot mai des. Ce minunat e să îți dai seama că ai toate doagele la cap! Am toate doagele la cap, domnu' doctor! Toate doagele la cap, domnu' doctor. La cap, domnu' doctor. Doagele, domnu' doctor. Domnu' doctor. Doctor. (Reportaj realizat cu sprijinul cotidianului „Viața liberă” din Galați)  

[caption id="attachment_3524" align="alignright" width="646"] Crescuse la creșă, o creșă din acelea care imediat după revoluție îngrozeau lumea civilizată cu imagini de coșmar, cu copii desfigurați de singurătate și de frig ce se legănau întruna înainte și înapoi, dându-se cu capul de pereți. (Foto: www.rtv.ro)[/caption] Îmi amintesc că era o vreme urâtă, vântul țipa drăcește pe sub ușile veceului din curtea școlii, unde ne adunaserăm la fumat. Eram câțiva căminari, trăgeam la poștă dintr-un chiștoc. Chiar când a ajuns rândul la mine, a intrat unul și a spus: „A murit Gică!“. Am încremenit toți. Nici n-am simțit când au început unghiile să ardă. Știam toți că Gică era în spital, dar nimeni nu se aștepta să moară. Bolile nu ne ocoleau la cămin, mereu era cineva internat. Eram învățați cu asta. Însă moartea venea rar. Cu numai câteva zile înainte Gică era cu noi, în același veceu, la fumat. Și acum aflam că murise. O meningită l-a stins brusc, cum sufli într-o lumânare. Gică era unul dintre acei copii abandonați la naștere. Crescuse la creșă, o creșă din acelea care imediat după revoluție îngrozeau lumea civilizată cu imagini de coșmar, cu copii desfigurați de singurătate și de frig ce se legănau întruna înainte și înapoi dându-se cu capul de pereți. Unul dintre acei copii zvârliți grămadă într-un salon cu 20-30 de paturi, în grija unei infirmiere abrutizate de o suferință la care asista fără tresărire de ani și ani de zile. Nimeni nu vorbea cu ei. Ajungeau după aceea la cămin, în clasa întâi, neștiind să vorbească. Un logoped se chinuia ani de zile să le altoiască mlădița cuvântului pe limbă. Și nevorbind ei atâția ani, și mintea lor era adesea întârziată, nelucrată. Noi, ceilalți, crescuți acasă, înotând ca peștii în marea de cuvinte ce ne înconjura, eram mai proști sau mai isteți, dar măcar știam să scoatem o vorbă pe gură. Ne uitam la ei ca la niște sălbăticiuni. Când te apropiai de dânșii, începeau să țipe sau o luau la goană crezând că vrei să le faci ceva. Gică Flisc era un fel de geniu. Când a venit la cămin ducea în trupul lui de școlar un copil nedezvoltat, de 3-4 ani. A recuperat miraculos, încât printr-a doua, a treia, era deja premiant. Superba lui inteligență n-a avut nevoie decât să i se ia un pic zgura de deasupra ca să înceapă a străluci. Pe la 14 ani, când a murit, era deja de mult cel mai bun jucător de șah din județ, la categoria lui, și era singurul copil acceptat în elita șahiștilor din Trușești, geniile locului, înmâlite pe malurile Jijiei: directorul căminului, Teodor Onciu, profesorul de matematică Ovidiu Mocanu, a cărui inteligență năștea legende, cu tot cu ciudățeniile pe care le genera în chip firesc, sclipitorul Chiponcă ‒ secretarul primăriei, profesorul Ioan Michiu, un erudit stins în alcool, briliantul Nicolae Cârcu, filozoful nostru, și încă vreo doi. Toți șahiști înrăiți. Se adunau seara la cămin, în biroul directorului Onciu, și jucau până dimineața, uneori și toată ziua următoare. Fumul care răbufnea pe hol când deschideau ușa nu era numai de la țigări, ci cu siguranță și de la creierele încinse. Ei bine, Gică al nostru îi bătea la șah! Era degetul cu care noi, căminarii, reușeam să le dăm un bobârnac intangibililor noștri profesori, pe care atunci îi vedeam ca pe niște zbiri; unii chiar erau. Ce i-a lipsit cel mai mult lui Gică la creșă, apoi la casa de copii școlari, a fost o vorbă bună de la cineva. Era doar unul dintre acei viermișori umani care foiau în mizeria lor, în salonul uriaș, cu o singură supraveghetoare. Mâna acelei femei nu l-a mângâiat niciodată. Doar l-a întors de pe o parte pe alta, brutal, ca să-i schimbe mușamaua de sub el, când nu l-a lovit. Îmi povestea ce bătăi mânca la creșă, cum, o dată, infirmiera l-a apucat de picior și dat cu el de perete. Chiar fizicul lui era al unui copil neiubit. Slab și cocoșat, părea scobit, parcă lipsea din el exact acea bucată ce ar fi putut fi umplută cu o îmbrățișare. Gică adormea cu degetul gros în gură. Chiar și în clasa a opta. Își cuprindea mâinile una în alta, lăsând afară policarul de la mâna dreaptă, și-l sugea. Nu-l ținea în gură, îl sugea. Adormea așa și continua să sugă și în somn. Trecând pe lângă patul lui, l-am văzut de cîteva ori cum trăgea din deget. Și scâncea ca un cățel. Degetul gros de la mâna dreaptă la el era, de fapt, cel mai subțire. Subțire, turtit și străveziu. Vânăt. Și avea o unghie mică și subțire ca un solz de pește lipit în vârf. Nu se rușina de degetul lui, ni-l arăta ori de cîte ori curiozitatea noastră răutăcioasă căuta un motiv de râs, de batjocură. Nici nu se ascundea. Noi ne jucam sau ne uitam la televizor, făceam una-alta; el, un singuratic, se trăgea deoparte și începea să-și sugă degetul. Făcea asta și la ore, și pe stradă, din mers. Degeaba s-au chinuit educatorii să-l dezvețe. Poate și moartea l-a surprins, când a venit, tot cu degetul în gură. [caption id="attachment_3525" align="alignright" width="249"] FOTO: Elena Iluță[/caption] A murit la spital, în Iași. Am plecat câțiva copii de la Trușești, cu trenul, la înmormântare. Educatorul lui, Silvestru Horodenciuc, ne însoțea. Eram un grup mic de băieți speriați că hoașca lovise atât de aproape și atât de nedrept. Toți tunși zero, îmbrăcați la fel, în aceleași costume de elev, negre, cu care mergeam și la fotbal, și la practică, peste tot, acum bune și de doliu. Cu brațele noastre am purtat sicriul de la morgă până la mașină, în curtea uriașă a spitalului, și ne-am înghesuit toți lângă Gică, să mai stăm împreună, apoi tot pe brațe l-am dus și la cimitir, până la capelă,  și am continuat să-l ținem pe brațe, brațele noastre vii, încordate, de aproape-bărbați. Așa n-am vrut noi să-l lăsăm jos până s-a terminat slujba dinaintea noastră! Apoi l-am pus pe năsălie între lumânările galbene și subțiri ca degetele lui. În sicriu, Gică era îmbrăcat exact ca noi, în costum de școală. Avea bască pe cap, pe dedesubt cămașa albă, cu cravată de pionier. Oamenii aflați acolo la o pomenire ne-au dat din coliva lor, din vinul lor, să nu fie îngropat orfanul ca un câine. Și au cântat ei pentru noi „Veșnica pomenire“, că noi nu știam, și au plâns cu noi, la asta ne pricepeam, deși nu-l cunoșteau pe Gică. Poate de milă, poate din acea solidaritate pe care moartea o dă până și vrăjmașilor. Câțiva dintre acei străini ne-au însoțit până la groapă, într-o margine de cimitir, printre boschete. Părintele a slujit după carte, nu pe sărite. Dimineața, la plecarea din Trușești, domnul Horodenciuc ne dăduse fiecăruia câte o monedă de 3 lei să avem de cheltuială. De obicei, când plecam de la cămin, primeam câte un leu. Chiar și leul ăla era pentru noi o mică avere, o apăram cu ghearele și cu colții. Dar acolo, pe marginea gropii, toți am scos banii și i-am pus pe pieptul prietenului nostru. Niciodată nu avusese atâta bănet laolaltă cât a trăit. Când m-am apropiat de Gică să-i pun banul pe piept și să-l pup pentru ultima oară, am văzut că degetul lui de supt era acoperit de mâna stângă, nu se vedea. Așa îi așezaseră mâinile cei ce l-au pus în sicriu; poate se gândiseră că era ceva rușinos, un beteșug ce trebuie ascuns. Atunci am îndrăznit să-i desfac mîinile, care s-au lăsat desprinse ușor, de parcă Gică era viu și dormea, și le-am așezat invers, cu degetul la vedere. Necrescut, vânăt, cu amprentele răzuite de atâta supt. ‒ Ce e cu degetul acela? ‒ a întrebat părintele. ‒ E suzeta lui, a spus unul dintre noi. Nu doarme fără ea. N-a spus-o în glumă. Părintele s-a apropiat și și-a pus mâna lui mare și fierbinte peste mâinile reci ale lui Gică, a stat așa un timp, cu ochii închiși, rugându-se în tăcere. Și la sfârșit s-a aplecat și l-a sărutat pe frunte. Am simțit că parcă ne-a sărutat pe toți. Și poate că se și rugase pentru toți. Gică ar fi ajuns cineva. Poate un matematician strălucit, poate un cercetător, un savant. Poate și-ar fi supt degetul și în aula Academiei, pentru că nimic nu poate înlocui fărâma aceea de dragoste de care a avut nevoie în copilărie, o vorbă bună, o îmbrățișare, un zâmbet. Altceva nu-l deosebea, ca om, de copiii crescuți acasă, în brațele mamei. De câte ori văd la televizor sau pe stradă copii abandonați, mă gândesc la Gică Flisc. Mă uit la degetele lor.

 Moș Vasile era expert în politică externă. Dar numai spre Est. Pe el nu-l interesa decât Rusia, despre care spunea că „mănâncă pământ și se cacă sânge“. Școala și-o făcuse timp de câțiva ani ca prizonier de război într-un lagăr rusesc de dincolo de Urali. Profesori i-au fost prizonierii nemți. De nemți îi plăcea, chit că din cauza lor ajunsese în prizonierat. Pe ruși, să nu-i vadă în fața ochilor. Dar n-avea de ales. Se pare însă că lor le-a plăcut în chip deosebit de moș Vasile, poate pentru firea lui veselă, fiindcă l-au căutat și-n gaură de șarpe când a evadat și l-au adus înapoi. L-au mai ținut câțiva ani și după război. Nu se puteau despărți așa ușor de el. Când a ajuns în sfârșit în sat, oamenii au observat ceva neobișnuit la Vasile. O schimbare în rău. Tânărul vesel, mereu pus pe șotii, care plecase la război cântând, era acum îmbătrânit înainte de vreme și mereu abătut. Greu smulgeai o vorbă de la dânsul. Nici nu prea aveai cum, fiindcă stătea mai mult ascuns în stogul de strujeni și nu scotea decât rar capul, se uita speriat spre Prut și se băga repede la loc, acoperind intrarea cu un snop. Când nevastă-sa îi aducea demâncare, el striga din mijlocul glugii: ‒ Unde-s rușii? Se văd? ‒ Nu se vede niciun rus, Vasile. Ia și mănâncă! Cât mânca el, o punea pe mătușa Maria să pândească. ‒ Ochii pe deal, Marie! Dacă vezi că vine rusul, strigă tare! Venise din prizonierat cu mintea zdruncinată. Dumnezeu știe ‒ sau poate nici el, findcă „rușii nu au Dumnezeu“, cum spunea moșul ‒ ce chinuri îndurase acolo. Ce foamete, ce bătăi, ce umilințe! În sat era și un om pe care-l chema Rusu. Numai pentru atâta lucru moș Vasile îl ocolea. Când era treaz. Când se îmbăta, se ducea la el la poartă și zvârlea cu pietre. Dar Rusu nu-și punea mintea cu el. Ca să scape de bombardament nu trebuia decât să pocnească din două scânduri, poc!, și moș Vasile o lua la sănătoasa, speriat că a început atacul rușilor. Doamne ferește să audă o pocnitoare, un harapnic, o împușcătură! Se ascundea sub pat și nu mai ieșea până nu-l scotea foamea de-acolo. Copiii, ca să râdă de el, pocneau cu carbid în apropierea lui când îl vedeau pe uliță. Putea fi văzut de multe ori pe drum trăgând în urma lui un leaț, un taraș, cărând o boccea cu bulendre. Le ducea la celălalt capăt al satului, într-o vie părăginită, și le lăsa acolo. Băieții și nevasta lui le luau seara cu căruța și le cărau înapoi acasă. Moș Vasile făcea toate astea cu un rost. Avea casa chiar la marginea satului. Marginea dinspre Prut. O casă mică, acoperită cu stuf. Cât a trăit s-a chinuit s-o mute în partea cealaltă a satului. Să nu fie el primul călcat de hoardele muscălești. Era nebun, dar nu prost. Îmi amintesc că m-a luat odată cu el la cosit. Eram copil, treaba mea era doar să-i păzesc traista cu mâncare. Bineînțeles, ca să nu i-o fure rușii. El tragea la coasă, eu îmi vedeam de ale mele, adică de nimic. El cosea, cosea, harști! harști!, dar într-un fel stătea la pândă și, când vedea câte un om în zare, odată se zvârlea pe burtă, se făcea una cu pământul. Din când în când se ițea din iarbă ca un popândău și-l urmărea din ochi până-l recunoștea pe străin sau până când lanurile de păpușoi îl înghițeau. Așa o dată, de două ori, de mai multe ori. Însă când de după un deal s-au ivit câteva siluete tremurând în dogoarea amiezii, moș Vasile nu s-a mai ascuns. ‒ Rușii! ‒ am dat eu alarma arătând către deal. Însă el nu s-a speriat, și-a văzut mai departe de coasă. ‒ Rușii vin dinspre Prut, nu dinspre Jijia, mi-a explicat el seara, în drum spre casă. De-acolo vin ei când vin, nu dinspre americani. Apar așa, unul câte unul, cu treabă, cum ar veni, și se așază pe la noi, în satele noastre. Unu aici, unul în altă parte, să nu bată la ochi. Și când se adună mai mulți, hopa! vine Stalin cu armata ca să-i elibereze! Lasă că le știu eu șmecheriile! ‒ Dar mie mi-a spus tătuța că Stalin e mort de mult, ăhă-hă, de când nu eram eu făcut. A crăpat. ‒ Nț! Se preface!

Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat și a celor mai cuminți, așa că mă încadram. Din tot căminul, numai doi-trei plecam la mare. Era cel mai important eveniment al anului. Nu pentru că vedeam marea ‒ de altfel nici nu prea am amintiri de pe litoral, doar că s-a îndrăgostit o fetiță de mine, însă eu am preferat să-i fur sticla de Pepsi, nu inima ‒, ci din alte motive: scăpam de cămin, ieșeam din pluton, mergeam cu trenul și, ce senzație!, aveam pentru două săptămâni valiza mea, cu lucrușoarele mele. După un an de zile în care totul era la comun, valijoara aia de carton conținea de fapt libertate cât pentru o lume întreagă. [caption id="attachment_3543" align="aligncenter" width="4288"] Foto: V. I.[/caption] Tabere erau pentru toți, toată vara. Cei mai buni, la mare; ceilalți, la Bucșoaia, la Strunga, la Arbănaș, la Jibou sau Jimbolia. Mereu și mereu aceleași tabere, în care nimeni nu se ducea cu bucurie. Dar iată că în vara lui ’80, când am terminat clasa a șaptea, pe lângă taberele obișnuite a mai apărut una: la Snagov. Nimeni nu știa ce-i cu ea, cum e acolo, și toți băieții voiau la misteriosul Snagov, care pentru noi nu însemna decât numele unor țigări cu filtru, din ce în ce mai greu de găsit. Tocmai mă întorsesem de la Năvodari, slab și negru ca o coadă de câine, jupuit până la carne. Și cum mă învârteam eu pe acolo cu valiza în brațe, așteptând să-mi vină rândul s-o predau, ce-mi trece mie prin cap? Ia să merg și eu la Snagov! Ar fi fost prima oară când mergeam în două tabere într-o vacanță. Și asta pentru că de fiecare dată mă fofilam, după Năvodari o tuleam acasă, fugeam de celelalte tabere ca dracul de tâmâie. Și iată-mă acum plecând iar! De data asta spre Snagov, cu autocarul în loc de tren, cu o valiză uriașă la patru băieți, cu haine mai ponosite, cu mâncarea de drum la comun, îngrămădită în două rucsacuri peticite cu migală de tanti Vorniciuc, croitoreasa. Nu mi-a părut rău. Când am ajuns în tabără, din autocar am coborât direct în rai. Numai apă și pădure în jur! Și nouă ne plăcea apa ca la rațe, iar pădurea și mai mult, fiindcă eram mai greu de supravegheat. Cel mai bine era că stăteam în niște căsuțe de lemn, câte doi. Gata cu dormitoarele de 80 de paturi! Veceul era cam departe, dar noi eram învățați cu asta de la cămin. Mâncarea, ca în toate taberele, abia ne umplea cariile. Era mai greu să fim ținuți în lesă acolo, printre copaci. Dispăream pe lac, culegeam nuferi din locuri unde numai niște zvârlugi ca noi puteau ajunge, îi vindeam cu trei lei bucata, o sumă imensă, și ne cumpăram ce voiam. În special pâine, multă pâine, că era ieftină și bună, umplea burta. Era prea frumos! Din păcate, tabără ținea numai o săptămână. Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul. De-acum trebuia să plecăm noi și să vină alții în locul nostru. Dar să vezi noroc! Cei de la cămin n-au reușit să adune destui copii pentru o serie completă, că fugiseră toți care-ncotro, pe-acasă, pe la munci, așa că vreo doi din cei de la Snagov am mai rămas o tură. ‒ Tu – mi-a spus educatorul Anghel, zis Berbecul ‒ mai rămâi o tură pentru că înveți bine și meriți! Și am luat-o de la capăt. A doua zi de dimineață, când a sunat trompeta, am început cu drumul obligatoriu la veceu și la spălător, într-o latură a poienii. Pe urmă micul, prea micul dejun, cea mai subțire feliuță de pâine ce se poate tăia de mâna omului, un pătrățel de unt obosit, din care ieșeau broboane de apă, ca sudoarea, o linguriță de gem și o cană de ceai nu mai mare decât o călimară. Copiii terminau de mâncat încă înainte de a se așeza pe scaun, apoi se uitau unii la alții jumătate de oră, când se încheia programul de masă și aveau voie să se ridice. Noi, cei vechi, negustori de nuferi pe plaja înțesată de bucureșteni, aveam provizii de pâine și molfăiam în căbănuță, veneam la masă cu burta plină. Apoi imnul și ridicarea steagului, discursul directorului și gata: urma bălăceala și pânditul fetelor prin tufișuri. Fetele din București, venite la plajă, căci în tabără eram numai băieți de pe la casele de copii din țară. La masa de prânz veneam numai dacă ploua. Altfel, stăteam printre turiști, mâncam pâine goală în fața lor, clefăind, până se enervau și ne dădeau din parizerul lor. Marți era zi de mers cu autocarul în București, la Muzeul Național de Istorie. Timpul era scurt până la prânz, educatorii ne încolonau și ne alergau prin muzeul ăla ca la Daciadă, nu apucam să vedem nimic. În secția dedicată lui Nicolae și Elenei Ceaușescu, plină cu cadouri primite din țară și din străinătate, stăteam ceva mai mult fiindcă ar fi părut o impietate să trecem ca acceleratul. Acolo nimeni nu îndrăznea să ne zorească. Niște tovarăși de la muzeu stăteau tot timpul cu ochii pe noi, de când coboram din autocar și până la plecare; știau că eram de la casa de copii și se temeau să nu șutim ceva. Asta pățeam peste tot pe unde mergeam. Dar noi nu ciordeam nimic, de nicăieri, poate doar dacă era ceva de halelaă. Miercurea ne duceam la Antipa. La fel cum la plajă ni se spunea să ne întoarcem toți odată pe o parte, să ridicăm toți mâna sau piciorul, ca să ne bronzăm uniform și sănătos, așa ni se spunea și la muzeu să facem. Ochii la dinouzaur! Priviți sus! Acum în dreapta! Pac, pac, din câteva întoarceri ale capului fotografiam încăperea și țuști afară, ne trezeam pe trotuar înainte de a ne fi dat seama unde am fost și ce am văzut. Supărarea ne trecea repede fiindcă de la Antipa plecam încolonați până la o cofetărie de pe bulevard. Acolo educatorul scotea un săculeț de pânză plin cu monede. Noi stăteam aliniați pe terasă, cu mâinile întinse, și el ne punea fiecăruia în palmă câte un leu. Întâi era rece. Pe urmă fierbinte. Îl strângeam tare, tare, parcă să ne intre în carne, să rămână al nostru. Era singurul leu pe care într-un an îl căpătam de la casa de copii. Dar nu-l puteam păstra. Eram obligați să trecem în șir prin fața automatului de înghețată, dădeam leul și primeam un cornet cu ceva roz și rece. O substanță care se topea când îi arătam limba, nici măcar când o atingeam, și ni se scurgea pe degete, pe brațe, până la coate. Într-un oraș mohorât și înfometat, undeva în centru, 50 de copii puși militărește în rând își lingeau degetele. În a doua săptămână, joi am prins serviciu la bucătărie. Eram câțiva băieți într-o cameră umedă, cu podea de ciment, cu un furtun din care curgea continuu apă fiindcă robinetul era stricat. Așezați pe niște scăunele de lemn, curățam cartofi. De pe la 5 dimineața până pe la 8. Două femei grase, cu câte un băț în mână ‒ că doar eram în pădure ‒, se învârteau printre noi și ne plesneau peste mâini când scăpam cuțitul mai adânc în cartof. Voiau să decupăm coaja la grosimea foiței de țigară, se te vezi prin ea. Parcă bunăstarea țării ar fi stat în acel strat milimetric de cartof rămas pe coajă. Și așa tăiam. Iar nodurile le scoteam cu precizie chirugicală, fără un gram risipă din prețioasa solanacee. Aveam antrenament de la cămin. Dar câte o jordie tot mai primeam, așa, să nu adormim. Ziua aceea la cantină nu mi-a plăcut deloc. Când s-a încheiat și a doua tabără, iar discursuri, recitări de poezii, foc de tabără, la revedere, tabără dragă, la revedere, noi plecăm, mi-am făcut bucuros bagajele de cu seară. Voiam să plec. Dar ce să vezi? Educatorul venit de la cămin cu a treia serie, și aia incompletă, m-a luat de urechi de pe scara autocarului și m-a tras înapoi, să mai stau o tură, că învăț bine și merit. Ce era să fac? Am rămas. Deci iar tabără! Trompetă, caca, spălat, feliuță, imn, steag, bălăceală, gagici. Trompetă, pipi, gem, autocar, muzeu, vâj-vâj, Ceaușescu, supă de cartofi, zbenguială, budincă, nani. Iar autocar, iar București, dinozaur, un leu, înghețată, pireu, nuferi, pâine, somn. Și iar feliuță, plajă, mâna sus, toți pe dreapta, toți pe stânga, cartofi prăjiți, alergătură, șmotru, noapte bună. Autocar, București, Cișmigiu, fără leu, fără înghețată, doar copaci și apă ca la Snagov, spectacol la Țăndărică, macaroane, sforăială. Cartofi, cuțit, coajă, jordie, pleosc! văleu! Eram un elev bun. Meritam. Așa că am mai rămas încă o tură. Și încă una. Trompetă, imnetă, curățătof, mâncămuzeu, antipazaur, monedacii și romanii, snagovânăt, nuferință, plajale mare, cartof, of, of, of, vreau acasă! Totul se amesteca. Morișca se învârtea întruna. Țintuit pe o pală, treceam mereu prin același punct. Parcă intrasem într-o buclă temporală. Ca în „Ziua Cârtiței“. Degeaba plângeam că vreau acasă, eram prea bun pentru asta. Vara trecea, iar eu, în loc să zburd pe dealuri în satul meu, făceam chirurgie pe cartofi în satul de vacanță și vizitam aceleași două muzee până făceam șanț în podele, rupeam frumusețe de nuferi, mă zgâiam ca boul la niște bucureștence transparente care-și storceau costumele de baie în tufișuri, nici pe departe frumoase ca fetele din sat de la mine, aplecate senzual pe coada sapei, la prășit, cântam imnul și ridicam steagul, țopăiam în jurul focului, urlam la revedere, tabără dragă! Îmi era dor de mama, de prietenii mei de pe uliță, de caii din herghelia lui nănuțu’, de stâna lui moș Ion, de pădurea mea, de iazurile mele mâloase, colcăind de pește. Abia prin august am scăpat de acolo. Venise un educator nou, nu mă cunoștea, nu sția de ce sunt în stare. I-am zis că dacă nu mă trimite acasă cu primul autocar, mă înec. Și întâi mă leg cu garouri de nuferi la picioare, ca nici să nu mă mai găsească. Plângând i-am spus. El s-a uitat lung la mine și a mormăit: ‒ Bine, bă, pleci cu prima tură. Dar n-ar trebui, pentru că am auzit că înveți bine, meriți. De atunci n-am mai învățat așa bine. Devenise periculos. Și după atâția ani, când aud că vine vacanța de vară sau trec pe lângă Snagov, simt un gust puternic de cartofi în gură și o vargă de alun mușcându-mi degetele ca vipera. Și aud o voce: „Subțire, subțire! Tăiați subțire, că o să mâncați un căcat!“ La revedere, tabără dragă!   (Din „Cartea Copilăriilor“, volum colectiv în curs de apariție la Editura Muzeelor Literare, Iași)

Din nou acasă, după vreo zece ani. În Tudor Vladimirescu, un sat aşezat între Prut şi Jijia, în sudul judeţului Botoşani. Tata s-a bucurat că i s-a întors băiatul de la oraş. Şi nu oricum, ci pe bicicletă. Că nu degeaba a muncit atâţia ani printre străini. Dimineaţă ies în ogradă. Trag aer în piept şi simt cum mă cuprinde pofta de viaţă. Deodată, un bărbat începe să plângă. Vocea lui răzbate dinspre poartă, umple toată ograda şi mi se înfige în urechi: — Văleeeeu! M-a uciiis! M-a uciiis! [caption id="attachment_3560" align="aligncenter" width="4288"] Omul bea spirt medicinal! Bea cum aş beau eu apă. Alcool sanitar „Mona“. Când ridică sticluţa la gură, parcă n-ar avea nimic în mână. Cum e cerul de albastru, aşa e şi spirtul. (Foto: V. I.)[/caption] S-a întâmplat de mai multe ori ca oamenii din sat de la mine să se omoare între ei. Dar niciodată în curte la tata. O iau la goană spre poartă, desculţ prin găinaţ şi pietriş. De la distanţă văd un moş cum se ţine cu mâinile de cap şi ţipă ca din gură de şarpe că a fost ucis. Alături, frate-meu cel mare îşi vede liniştit de treabă cu băieţii lui, repară ceva la tractor. — Ce ai, domnule, cine te-a ucis? — îl întreb pe moş. — Criminalaaa! Destrăbălata! M-a ucis! M-a ucis cu lopata! Vrea să mă omoare, vrea să scape de mine în intenţia ei... Bătăile între soţi, cu unelte agricole, nu sunt ceva nemaivăzut în sat la mine. Ştiu asta de când eram copil. Poate generaţiile noi să mai fi modernizat recuzita. — Dar de ce să te omoare? — Are ea pe cineva cu care se iubeşte, nenorocita! Şi vrea ca să se scape de mine, înţelegi? Când mă prinde, dă în mine cu ce-i cade la mână. Cu lopata! Mă ucide ca să mă omoare! — Cum aşa? Cu lopata? — Douăzeci de lopeţi mi-a dat! — Adică nevasta îţi căra lopeţi în cap şi mata le numărai? — Păi ce era să fac? Aşa au venit: una, două, nouă, nouăşpe, douăzeci! Începe iar să ţipe că l-a ucis nevasta. Se legănă într-o parte şi-n alta şi plânge. Fără lacrimi. Deodată se opreşte din bâţâială şi se uită mirat la mine: — Dar dumneata cine eşti? — Eu sunt de la Comisia pentru Combaterea Alcoolismului la Sate— spun în glumă. Omul e beat criţă, nu merită să vorbesc serios cu el. Spre deosebire de mulţi consăteni care pe la zece dimineaţa nu mai ştiu cum îi cheamă, el e mangă încă de la şapte. — A, ia stai aşa... zice moşul uitându-se dintr-o parte la mine... nu cumva dumneata eşti domnul ziarist care am memorat eu că scrie la ziar? Vasilică, nu? — Viorel, îl corectez. Începe iar să plângă: — Fratele meu ziarist, să dai la tine acolo cum m-a ucis nenorocita... să scrii... Cu lopata! Cu muchia de la sapă mi-a dat! M-a înţepat cu furca în spinare, sunt înţepat peste tot. Şi am venit la fratele matale să mă ducă cu maşina la Albeşti, dragul meu, să o declar la poliţie. S-o ia de pe capul meu, s-o ducă la puşcărie. Acuma mi-e frică să mă duc acasă... — Ia un buchet de flori şi du-te la ea, poate... — Nţ, nu merge! — Părerea mea e că n-ar trebui să te duci acum la poliţie... Nu cred că poliţia ar lua în serios o declaraţie făcută la beţie... Te mai alegi şi cu o bătaie, zău. Du-te când ai să te trezeşti. — Văleu! Dar când să mă trezesc, fratele meu ziarist, când să mă trezesc dacă eu umblu numai beat? — Fă şi matale o pauză şi du-te la poliţie. Se uită neîncrezător la mine. Se scarpină în cap. Nu-i place deloc ideea cu pauza. — Ştii ce? Dă-i dracului cu poliţia lor cu tot. Că de câte ori i-am chemat tot mie mi-au dat amendă. Şah-mat! Abia acum îl recunosc. Într-un târziu. E nea Petrică al lui Ioniţă, din capul satului. Frizerul. Când veneam prin sat, mă duceam pe la el să mă tund şi să joc şah. O singură dată l-am bătut. Nu sunt un jucător prost, dar şi aşa el putea să mă bată chiar fără o tură. De aia n-a avut şahul succes în satul meu. Fiindcă l-a omorât Petrică: numai el câştiga, nu mai avea niciun farmec să joci. — Mai joci şah, dom' Petrică? — Nu mai am cu cine. Sunt prea bun. Sunt un campion, omule. Când lucram în Dobrogea, am ucis toată Dobrogea la şah, mă-nţelegi?  In Iaşi, am ucis tot Iaşul. Profesori de facultate, doctori şi avocaţi. Ştii ce ziceau de mine? Ziceau: "Băi, eşti prea bun, să moară mama!" Chiar aşa ziceau. Cu cine să joc? Cu mine. Da-mi dau singur şah-mat, că-s prea bun. — Dar de tuns mai tunzi? — Ah, tund ca la oraş, fratele meu, ca la marile saloane. Văd că eşti cam niţos şi cam nebărbierit. Hai să te ferchezuiesc pe loc, că am sculele la mine. Îmi prinde bărbia între degete şi îmi suceşte capul într-o parte şi-n alta. Mă examinează preocupat, printre gene. — Nţ, nţ, nţ, nu-i frumos, nu-i ca la un domn. Scoate din buzunar un brici şi mi-l arată. Mâna îi tremură de parcă ar fi legat la înaltă tensiune. — Vezi-ţi de treabă, nu-mi dau eu beregata pe mâna matale! Nu vezi ce te scutură damblaua? Nu mă bărbiereşti, mă faci salam! — Lasă că îi mai iau acum din joc! — zice domnul Petrică. Şi scoate din buzunarul de la piept un şip de plastic. Îl duce la gură şi trage un gât, două, trei. Omul bea spirt medicinal! Bea cum aş beau eu apă. Alcool sanitar „Mona“. Când ridică sticluţa la gură, parcă n-ar avea nimic în mână. Cum e cerul de albastru, aşa e şi spirtul. După ce se şterge la gură, bate de două ori cu piciorul în pământ, de tare ce-i spirtul, şi întinde mâna drept în faţă, ca la gimnastică: nu-i mai tremură deloc. Stă într-un picior şi nu se clatină. Parcă a băut ca prinţul din sticluţa fermecată. — Dom' Petrică, matale când nu bei, parcă eşti beat. Ia uite ce treaz pari când te îmbeţi! — Pentru că satelitul îmi dă putere şi poftă de mâncare. Romul şi vodca... e un... e un parşiv în viaţa mea! În sat la mine se bea satelit. Un amestec de alcool sanitar şi apă. Când eram copil, cine avea spirt medicinal avea tot satul în mână. Se găseau destui bărbaţi care pentru o sticlă de spirt îţi săpau grădina, făceau chirpici, tăiau lemne. Se făcea speculă cu spirtul medicinal, s-au strâns averi. Pe atunci nu se găsea băutură. Dar văd că izvorul albastru nu a secat nici după revoluţie, când pe fiecare uliţă a apărut câte un chioşc. — Nu vreau să mă bărbiereşti, dom' Petrică. Aş vrea în schimb să facem un şah. Nu te supăra, dar creierul matale e înecat în spirt, stă ca broasca în formol. Acum aş putea să te bat şi eu o dată. Să te ucid! — Exact aşa am ajuns, fratele meu! Ce vrei să facă omul în satul ăsta? Se întristează brusc. Mai trage un gât de lichior de toporaşi. Şi începe să plângă iar, scuturat, cu sticla în mână. Pe urmă o ia cătinel către poartă, gârbovit. Pare un bătrân fără vlagă, pe ultimul drum. Şi nu e decât cu câţiva ani mai mare decât mine. Cândva admiram mintea omului ăstuia. Mă bucur că nu am rămas în sat. Ce destin aş fi urmat? Dacă rămâneam, poate nici bicicleta asta nu aş fi avut-o. Până seara mai văd vreo doi cu satelitul la gură. Ãştia nici măcar şah nu ştiu. Sunt îmbătrâniţi şi uscaţi. Scuipă albastru. În sat miroase a spital. Plec a doua zi, nici nu mă mai uit înapoi. Pedalez cât pot de tare. Trec prin sate, unul după altul, cu ochii în pământ. Parcă mă tem să privesc în sus. Un cer albastru ca spirtul acoperă satele Moldovei. (”Jurnalul Național”, 17 mai 2013)

Mă retrag din presă. De o lună și jumătate sunt șomer. N-am primit decât oferte inacceptabile, adică sub limita subzistenței, dacă nu chiar în bătaie de joc, cum ar fi 50-100 de lei pentru un reportaj. Situația de față, având drept moț cele 8 luni în care nu am fost plătit de ziarele la care am scris (țeapă!), se prezintă ca un mare, mare căcat (big, big shit - pentru noii furculiționiști). Mă retrag, după 26 de ani de presă, cu sentimentul că am fost zvârlit ca o cârpă. Cel puțin până la anul nu voi mai scrie la vreun ziar, site etc. - exceptând blogul meu, desigur, unde voi mai readuce la suprafață, din mâlul mănos al anilor buni, reportaje ce ar mai putea fi citite și azi. Mă întorc în Botoșani, într-un sat; mi-am găsit ceva acolo, temporar, fără nicio legătură cu presa. Ce va fi după aceea nu știu. Mă sprijin pe filozofia fotabaliștilor: viața merge înainte, balonul e rotund... Vă mulțumesc tuturor pentru atenție, unora chiar pentru mai mult de-atât, și vă doresc presă bună!

[caption id="attachment_3631" align="aligncenter" width="1004"] În 1999, în pielea unui cerșetor[/caption] Te-am iubit, nenorocito! Ai ieșit din bordel pe la sfârșitul lui ’89, ai început să te fâţâi în văzul lumii aproape goală, numai cu un steag găurit pe șolduri, și îţi dădeai aere de fată mare. Lumea n-avea ochi decât pentru tine. Miroseai aţâţător a cerneală și a sânge. Atunci te-am cunoscut și atunci m-am îndrăgostit nebunește de tine. O noapte ai fost a mea, numai a mea, când mi-ai șoptit numele cu buzele tale de plumb. Eram amândoi într-o tipografie veche, plină de fum, ne creșteau aripi și înotam împreună într-un ocean de cuvinte fierbinţi. Am știut că vei fi a mea, că voi fi al tău. Ţi-am luat piciorul fin, de hârtie, mi l-am așezat pe grumaz și ţi-am jurat să fiu servitorul tău credincios pe viaţă. Sclavul tău. Dimineaţa te-ai aruncat nesătulă în orgia acelui început de lume și ai început să treci de la unul la altul prin tot orașul, pe doi lei. Am plâns cu poza ta în pumni, dar te-am iubit și mai mult, ca un nătâng, caiafă adorată, scumpa mea! Ai uitat repede toate jurămintele noastre din noaptea aceea de început. Te-ai făcut soră bună cu cei ce te siluiseră înainte și le-ai slujit cu credinţă. Dar umblai pe faţă și cu noi, tinerii și visătorii cavaleri de carton, îndrăgostiţi de tine, încrezători în menirea ta înaltă. Pentru că am scris pe pielea ta albă un descântec de prostie, numit pamflet în limbajul tău uneori atât de sclifosit, am fost închis în pușcărie laolaltă cu criminalii și cu violatorii de copile și tu nici n-ai deschis gura, o vorbă de îmbărbătare să-mi fi spus măcar… Te-ai făcut că nici nu mă cunoști. Dar și așa, am continuat să te iubesc. Când a murit mama, am lăsat-o îngropată numai pe jumătate și am alergat la tine într-un suflet ca să-ţi caut în coarne, să-ţi spun povești pe jumătate adevărate, să plâng la ușa ta și să mă îmbăt de ciudă că nu mai ești ce-ai fost și ce-am visat să fii. Te-am iubit și când te gudurai pe lângă mai-marii ţării. Cotoiul de prim-ministru te ţinea cu dinţii de ceafă și îţi îndesa în buzunare bani adunaţi de la săraci, iar tu mârâiai de plăcere, japiţă idealistă! Luai banii și-ţi întreţineai amanţii sus-puși, le creșteai case și mașini unde până atunci nimic nu era, îi culcușeai în puf, iar pe noi, mărunţi și idolatri servitori ai tăi, ne ţineai numai cu covrigi uscați și cu bătăi pe umăr; rar, dintr-un capriciu suveran, ne arătai de la balcon, o secundă,  pulpa piciorului, dezvelită, ca să ţii aprinsă patima în noi. Dar nici atunci nu te-am părăsit; nici când te-ai însoţit cu găozari, cu tonomate și păsărici, sau când te-ai înhăitat cu maneliști și cu vrăjitoare, cu vedete din care nu mai rămâne nimic dacă se îmbracă mai gros; nici când ţi-ai dat trupul tânăr pe mâinile mogulilor, nici când te-ai lăsat tăvălită prin cârciumi de marinari beţi sau, prin bordeluri de lux, de semizei burduhoși, hrăniţi la ieslea cu bănet. Ci m-am ţinut după tine că un căţel, te-am urmat orbește în drumul tău poticnit, când prin gunoi, când prin grădini aurite. Nu te-am părăsit pentru alta. Mi-a fost foame și am găsit destule firimituri la masa ta; m-am îmbolnăvit și nu m-am căutat; am suferit lângă tine, la ușa iatacului tău, așteptându-ţi surâsul, mâna întinsă la sărutat, iţirea ameţitoare a desuurilor de pergament. Mi-a fost frig și la tine am găsit atâta căldură cât să nu mor. Mi-a fost teamă și la tine am găsit, în simpla foșnire a rochiei de hârtie, curajul de a o lua de la capăt. Când credeam că voi muri din cauza ta, am învăţat de la tine cum e să mori în fiecare seară și să renaști a doua zi. Dar umilinţa, îndoielile, durerile mele toate le-ai spălat atunci când, în momentele tale de superbă ambiţie, numai cu degetul semn făcând, ori ţipând cât te ţinea gura, ai arătat lumii cine ești de fapt și ce poţi. Şi râsetul tău triumfător  m-a făcut de fiecare dată să te iubesc și mai mult și să îţi fiu mai devotat. Ţie ţi-am dat totul: visele mele, sufletul meu, tinereţea mea impetuoasă, prea adesea rănită până la os și batjocorită. Iată-mă acum bătrân, bolnav și numai cu hainele de pe mine, dar cu lancea lustruită și gata să-ţi dau onorul, curvă glorioasă, Presa mea!   (Publicat pe 13 septembrie 2010, la rubrica „Din laptopul unui zețar”, găzduită de ACTIVEWATCH)

Au venit țiganii! Oamenii din Băneasa, județul Galați, au dat fuga la primărie: – Săriți! Și-au pus căldărarii șatra la intrarea în comună! N-ar fi prima oară. Șatra vine aproape în fiecare an în Băneasa. Unde e un tăpșan nepăzit, acolo se așază. Nici nu știi când își pun căldărarii corturile. Numai te trezești cu ele dimineața, coborâte parcă din cer pe funii groase de fum. – Practic, zice viceprimarul Aurel Miron, ca să intri în localitate trebuia să treci printre corturile lor. S-au așezat pe malul Chinejei, ca să aibă apă aproape. Își făceau nevoile pe mal, la intrarea în comună. Pe pragul nostru, cum s-ar spune. Urât! Când treceau copiii la școală, musafirii noștri nepoftiți ieșeau la cerșit, uneori deveneau agresivi. Normal că sătenilor noștri nu le-a convenit, au venit la noi să se plângă. Vicele s-a dus la ei și le-a zis: – Bă, ia cărați-vă de aici! – Dar unde să ne cărăm, mânca-ți-aș? – Nu știu. Unde vedeți cu ochii! Ei au văzut cu ochii la celălalt capăt al comunei, pe un teren al CFR-ului, lângă halta Roșcani. Dacă e al CFR-ului, e ca și cum ar fi al nimănui. Halta, acum părăsită, rânjește la ei cu geamurile sparte, cu dinți stricați, de cărămidă. Nu s-au băgat acolo de teamă să nu cadă pereții peste ei. Căldărarii, printre ultimii din stirpea nomazilor, și-au pus corturile pe o limbă de pământ între șosea și calea ferată. [caption id="attachment_3648" align="aligncenter" width="1024"] „Capul familiei, un bărbat vânjos, cu mustață, stă pe marginea patului și bate cu ciocanul într-o bucată de tablă de inox.“ (Fotografii: Viorel Ilișoi)[/caption] De fapt nici nu sunt chiar niște corturi. Adică nu ce știe tot omul că ar fi un cort, ci niște adăposturi șubrede însăilate din rafie și celofan, întinse pe niște costoroabe cioturoase, tăiate cu barda din liziera de pe deal. În vârf, unde se întâlnesc capetele prăjinilor, e o deschizătură pentru fum. Sunt nouă fumuri la marginea satului, sub cerul leșios, de la nouă corturi. Și câte o mașină la fiecare al treilea cort. Camionete Mercedes, modele străvechi. E frig, plouă. Vântul trage ca un câine turbat de poalele de rafie ale colibelor, gata să le dărâme. Nici țipenie în șatră, pe-afară. Căldărarii, din înțelepciunea cărora a izvorât zicala: „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată“, s-au adăpostit în corturi, în jurul godinelor. Lovituri de ciocan se aud din primul cort. – Hei! E cineva acasă? – Intră, intră! – Dar unde-ați pus ușa, bre? Un puradel mucos apare dintre faldurile de celofan, dezvălui o gaură prin care se intră de-a bușilea. – Hai noroc, oameni buni! [caption id="attachment_3649" align="aligncenter" width="1024"] „În jurul godinului, inima de tablă a cortului, se joacă niște copii. Sunt mulți și mărunței, și cu toate culorile pe dânșii, parcă a zvârlit cineva pe jos un pumn de pufarine.“[/caption] Oamenii buni sunt vreo zece. În mijloc, ieșind ca un mâner de carne din clopotul colorat al fustelor, o femeie cu dinți de aur învârte cu un linguroi de tablă într-un tuci uriaș cu fasole. Mai mestecă, mai pune pe foc. Îndestulat cu vreascuri, godinul grohăie mulțumit ca o scroafă scărpinată sub gușă. Lângă el, te coci; doi pași mai încolo, tremuri de frig. Dacă femeia n-ar pune continuu pe foc, în câteva minute s-ar face frig ca afară. Mai puțin de un milimetru de rafie, spartă pe alocuri, stă între dogoarea godinului și vântul iernatic, neobișnuit pentru începutul lui aprilie. În jurul godinului, inima de tablă a cortului, se joacă niște copii. Sunt mulți și mărunței, și cu toate culorile pe dânșii, parcă a zvârlit cineva pe jos un pumn de pufarine. Aleargă, țipă, își dau în cap cu un bidon de plastic, cu un făraș, cu bețe. Nicio jucărie nu se zărește nicăieri. Fiecare este jucăria celuilalt. Capul familiei, un bărbat vânjos, cu mustață, stă pe marginea patului și bate cu ciocanul într-o tablă de inox. Tabla se supune și se curbează, ia forma unui cilindru. Bărbatul îi face un falț subțire și leagă marginile. Curând va ieși un căzănel pentru fiert borcanele de zacuscă. Totul numai din ciocan. Pe tablă se văd loviturile, una lîngă alta, egale, ca niște solzi de pește. – Uite-așa facem și noi de-o pâine! – zice meseriașul privind în dungă, să vadă dacă i-a ieșit bine lucrarea. – Căzănelul ăsta cu cât îl dai? – Cât dă și omul. Dar voi ce ne-ați adus? – Nimic. Nu știam că trebuie să aducem ceva. Am trecut pe-aici, am văzut corturile, am zis: ia să vedem ce e cu oamenii ăștia, am intrat... – Și nu ne dai nimic? Dă-mi ceva să iau pâine la copii. [caption id="attachment_3650" align="aligncenter" width="1024"] Fasolea nu lipsește din meniul zilnic al căldărarilor[/caption] Îi dau 20 de lei. Îi bagă repede în buzunar. – Tabla de unde o iei? E inox, nu-l găsești pe drumuri. – De la bulibașul nostru luăm. El e cu fier vechi care vinde. Da' sînteț de la ziar? – Da. – Și ziarul nu ne dă nimic? – Ce să vă dea? – Ceva ca să luăm ceva la copii. O pâine. – Dar parcă spuneai că vinzi căzănelul și uite-așa faci și matale de-o pâine. – Da, dar să ne dai și nouă ceva ca să luăm o pâine la copii. – Nu mai am bani. Sunt reporter, nu patronul ziarului. – N-ai, dar ca să luăm și noi ceva la copii. Altceva nu mai știe să spună. La propozițiile mai lungi se enervează. E clar că gândește în limba lui și traduce repede și prost în română. Nu pot afla nimic de la el. E blocat în limba lui maternă și în dorința de a căpăta ceva. Ca să ia ceva la copii. O pâine. – Cheamă-l, fa, pe Caizăr, că el știe să vorbește! E un ordin. Piranda iese în fugă, lovind cu țâțele de pământ când trece aproape târâș prin spărtura ce ține loc de ușă. [caption id="attachment_3651" align="aligncenter" width="1024"] „Caizăr poartă o geacă de mușama și căciulă de miel, de sub care îi curg urechile blegi, ca niște colțunași cruzi.“[/caption] Curând apare Caizăr, urmat de un alai de fete cu copii în brațe, de prin celelalte corturi. Poartă o geacă de mușama și căciulă de miel, de sub care îi curg urechile blegi, ca niște colțunași nefierți. Are o ditamai perechea de buze. Și totuși poate vorbi. – Eu sunt Stănescu Caizăr, am 52 de ani și sunt din comuna Munteni, județul Galați, posed permis de conducere. Doar el și încă doi au carnet. Ei conduc mașinile cu care își cară corturile dintr-un sat în altul. Ceilalți nu-s mai școliți decât un picior de scaun. – Domnu' Caizăr, câte persoane sunteți aici? Bărbați, femei, copii laolaltă. – Treizeci. Stănescu Caizăr, Stănescu Neculai, Stănescu Ferdinand, Stănescu Brutar... Îi știe pe toți după nume. Îi spune într-o ordine al cărui rost numai el îl cunoaște. Pe toți îi cheamă Stănescu. – Sunteți o familie? Neamuri? – Nu suntem neamuri. – De ce vă cheamă pe toți Stănescu? – Nu știu să răspund la această întrebare. Nimeni nu știe de ce îi cheamă pe toți la fel. – Ia chemați-l pe Neculai, el trebuie să știe. Că el a fost și în Anglia. Neculai e al doilea posesor de permis auto. A făcut doar patru clase și a uitat tot ce a învățat, adică alfabetul și vreo două poezii, dar a luat totuși permisul. – Cum ai luat permisul, Neculai? La Pitești? – Prin metode. Dacă trebă să loom, loom! Răspunde stând în poziție de drepți, ca la tablă. – De ce vă cheamă pe toți Stănescu? – Păi de ce ne cheamă așa? – De ce? Eu te întreb pe dumneata. – Păi da, mă întrebi. – Deci: de ce vă cheamă pe toți Stănescu? – D'apăi așa ne cheamă. – Știu. Dar de ce? – Păi de ce? – se întreabă el pe sine; apoi: – Îmi dai și mia ceva ca să iau ceva la copil? – Și dacă îți dau, îmi răspunzi? – Ce să răspund? – De ce vă cheamă pe toți Stănescu. Am înțeles că știi istoria clanului. – Nu știu. Dar ce ne dai și nouă? Ca să iau ceva la copil. [caption id="attachment_3653" align="aligncenter" width="1024"] Aproape de godin te coci; doi pași mai încolo, tremuri de frig[/caption] Cineva spune că Marița, care e cea mai bătrână din șatră, trebuie să știe ce e cu ei. Mergem la ea, trei corturi mai încolo. Vine și o droaie de copii din urmă, strigând: „Nenea, dă-mi un leu!“, „Dă-mi și mia o mie de lei!“, „Nenea, ce ne dai?“. Unul singur, un puști de vreo 14-15 ani, rupe regula: „Nenena, ne dai la PRO TV?“. Marița stă într-un cort separat, doar ea cu moșul ei. Sunt bătrâni, nu trebuie să bată la ciocan, să care lemne ori să adune ștevie de pe deal. Șatra le dă de mâncare. Cortul lor e pus în mijlocul taberei. Așa trebuie. Când vede că scot pixul, bătrâna se trage mai sus pe pat, între perne. Pare speriată. Îi spune ceva pe țigănește lui Caizăr. Acesta se întoarce râzând, așa cum râde el cu buzele lui cabaline, suflecându-le pe una în sus, pe alta în jos: – Ăhă-hă-hăăă! Baba Marița crede că faci inventarul ca să ne duci la Bug! Bătrâna nu știe câți ani are. Ceilalți spun că ar merge spre 80 și că la 3 ani a fost dusă cu toată familia ei la Bug. Tot așa a venit cineva la ei în ogradă, a scos un plaivaz, i-a scris pe toți pe o hârtie și i-a luat cu o căruță. Jandarmii i-au dus la Tecuci cu căruța. Acolo i-au urcat în tren. Și la Bug cu ei! Toate astea i le-a spus mama ei mai târziu, când s-a făcut mai mare. Tatăl a murit de foame. L-au găsit mort în bordeiul în care stăteau, o gaură săpată într-un mal. Dar Marița nu-și mai amintește decât o bucată pătrată de cer, văzută prin geamul vagonului de tren. S-a întors de la Bug zdruncinată rău. O doagă îi cam clămpăne, dar în rest e foarte înțeleaptă, chiar dacă nu știe să scrie și să citească, și toți din șatră o cinstesc ca pe mama lor și îi cer sfaturi când au nevoie. E cea mai curată dintre toți. Poate și pentru că nu are nicio sarcină în șatră, nu se murdărește. Doar gătește pentru bărbatul ei și are grijă de copii când ceilalți pleacă prin sat cu căldări. Bătrâna zice că-i cheamă Stănescu pe toți fiindcă demult, când strămoșii lor erau robi, au luat toți numele boierului Stănescu, stăpânul lor. Nici nu putea fi alt răspuns. L-aș fi putut da eu, dar nu puteam spune: „Când erați voi robi...“. Un șmecher din Tecuci, un român, a păcălit-o pe Marița de 200 de lei. I-a zis că-i face dosar ca să primească bani de la statul român pentru că a fost deportată. Și dosar s-a făcut. Pe urmă alt gagiu i-a mai luat 200 de lei, cică să-i facă dosar să primească bani de la statul german. Mai nou, Dorin Cioabă, unul dintre nenumărații regi ai etniei, sau împărat, strânge și el bani ca să facă dosare de despăgurbiri, dar de data asta Marița n-a mai vrut. Doar Neculai, șoferul, a luat țeapă. El a depus cerere în numele tatălui și al bunicului, deportați și ei, morți de mult. A primit răspuns că nu i s-a aprobat, dar banii nu i-a mai văzut înapoi. Măcar n-a luat țeapă de la un român, ci de la un rom de-al lui, de os domnesc. – Ne vede mai proști și toți vrea ca să ne minciunește, tot ca să ne ieie, nu ca să ne deie! – pufnește Neculai. Și mai încearcă o dată: – Dă-mi și mia 5 lei... – Să iei ceva la copil, nu? – O pâine. – Nu mai am, bre! – Hai, șefu'... Mă prinde de mână, începe să lăcrimeze. Scot 10 lei și i-i dau. Vreo zece copii sar pe mine să le dau și lor. „Măcar 10 bani!“. Neculai mă scoate din grămada pestriță și mă trage spre cortul lui ca pe gâsca cu ouă de aur. Nevastă-sa, Liuba, fierbe fasole. În toate corturile se fierbe fasole. – E post, zice femeia, nu mâncăm carne. Ia uite-aicea-șa! Și începe să arate, una câte una, fâșii lungi de slănină crudă agățate prin bețele cortului. Copiii, prin spate, să nu-i vadă Liuba, mai rup câte o bucată cu dinții și o înghit pe nemestecate. Cel mai tare se laudă Liuba cu găina. O ține sub masă, legată la picioare, pentru Paște. A căpătat-o Neculai în schimbul unei donițe. Sub masă mai e un lighean plin cu ștevie, adunată de pe dealuri, și câțiva cartofi. Liuba e o femeie roșie în obraji, încă tânără, la 35 de ani, dar în șatră e considerată de vârsta a doua. E deja bunică. Are 5 copii și un nepot. Vorbește bine românește. Are și poftă de pălăvrăgit; sau, cum se spune, are stuchit la furcă. Zice că toți Stăneștii sunt din Munteni. Căldărari. Pleacă primăvara din satul lor și umblă cu șatra prin țară. Poposesc într-un loc, pe lângă satele mai înstărite, pe unde pot să-și vândă marfa. Fac tot felul de obiecte, de la fărașe mici, pentru scos cenușa din sobe, mărunțișuri pe care le pot face și copiii, până la complicatele cazane de rachiu, la care nu se încumetă decât cei mai pricepuți, cu mână de aur. Alea sunt opere de artă. Dacă-s din aramă, costă o avere. Se fac numai la comandă, cu arvună. La fiecare cort este câte un meseriaș, dar numai trei, din toată șatra, pot face cazane de rachiu. Ceilalți fie sunt prea tineri și mai au de învățat, fie n-au talent și nu vor ajunge niciodată să facă metalul să cânte cum trebuie – căci totul ține de ureche, nu de mână, zice Marius, băiatul Liubei –, fie nu mai pot, ca moș Fănică al babei Marița, care nu mai vede bine și nici urechea nu-l prea mai ajută. Iar mâna nici atât. [caption id="attachment_3656" align="aligncenter" width="1024"] Liuba e o femeie roșie în obraji, încă tânără, la 35 de ani, dar în șatră e considerată de vârsta a doua. E deja bunică. Are 5 copii și un nepo[/caption] Marius, un puștan de 16 ani – zice el, dar pare mai mic – înfige nicovala în pământ și îmi arată cum se tocmește un făraș. Îl face dintr-o carcasă de casetofon de mașină. Astea se găsesc aruncate, nu trebuie să cumpere materialul de la bulibașă. Că șmecherul ăla stă bine mersi la Munteni, învârte afaceri cu fier vechi, nu umblă cu cortul ca amarăștenii de căldărari. Aluminiul e un metal docil, nu ai a te chinui mult cu el. Marius începe să bată cu ciocanul. Ritmic, ușor, parcă ar bate la cinele. Bate, bate, cioca-boc, până metalul sună într-un fel, până scoate o notă anume, curată, fără alterații. Urechea lui o prinde cu precizie. Atunci știe că aluminiul a ajuns la grosimea potrivită sau că îmbinarea e perfectă, fără goluri. În câteva minute, casetofonul auto se transformă sub ochii mei într-un făraș micuț. – Pe ăsta, zice Marius, îl dau pe 5 lei sau pe 10 lei, cât lasă omul, sau pe produse. Ouă, făină, cartofi, fasole... – Dar cine mai cumpără fărașe? E 2 lei unul la hypermarket. Și tot ce faceți voi se găsește la magazin, mai ieftin, chiar și cazane de rachiu am văzut. – Se găsește de toate, dar nu e ca ce facem noi. Fărașul de la magazin te ține o lună, aista făcut de mine te ține până mori. ăiatul scoate de sub pat o crintă. Un fel de tavă de aluminiu cu margini de-o palmă și cu un capăt ascuțit în care ciobanii pun cașul la scurs. Zice că așa ceva nu se găsește de cumpărat, numai căldărarii fac. O dă pe un miel. – Și câte crinte faci într-un an? – Una, două... [caption id="attachment_3657" align="aligncenter" width="1024"] Vorba țiganului: „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată“.[/caption] – Tot ce faceți voi se vinde din ce în ce mai greu. Și ciobanii or să cumpere tinichele tot de la market, de inox. O să-i oblige Sanepidul. Încet-încet dispar și oamenii care cumpără lucruri făcute de tine. Și atunci ce-ai să te faci? Din ce-ai să trăiești? Băiatul zâmbește încurcat. Se uită lung la maică-sa. Liuba nu zice nimic, îi zâmbește. – Nu știu, răspunde într-un târziu. Altceva nu știu să fac. Școală n-am, numai 6 clase. O să muncesc cu ziua. Ieri am săpat în grădină la unul, mi-a dat 20 de ouă. Trebuie să fac ceva ca să-mi țin femeia. – Cum: Ești însurat deja? Dă din cap că da. Lasă privirea în jos și zâmbește. – Bravo, domle! Și unde e soția? Marius face semn cu mâna către o fetiță din grupul de copii care stau în jurul godinului, gata toți să sară în fața aparatului de fotografiat când văd că-l ridic la ochi. Le place la nebunie să fie pozați. [caption id="attachment_3658" align="aligncenter" width="1024"] „Țiganii, printre ultimii din stirpea nomazilor, și-au pus corturile pe o limbă de pământ între șosea și calea ferată.“[/caption] Țigăncușa se desprinde de grup și vine pe marginea patului, lângă Marius. E frumușică foc, cu hainele ei înflorate, cu baticul roșu, cu codițele de școlăriță. Un pic murdărică, dar o prinde, zici că vine de la joacă din recreația mare; așa sunt toți, că nu există baie la cort. O întreb câți ani are, dar nu răspunde. N-are voie, zice Liuba, să vorbească cu alți bărbați, deși ea una i-ar permite, nu ține chiar așa de tare la regula asta. Însă fata nu răspunde nici cu acceptul soacrei. O întreb pe Liuba: – Câți ani are nora? – Doișpe! – Doișpe... Mai avea oleacă și rămânea fată bătrână. Cum o cheamă? – Tasia. – Deci ar trebui să-i spun doamna Tasia. – Da! [caption id="attachment_3659" align="aligncenter" width="1024"] „Primăvara-i mama noastră,/ Ies urzicile pe coastă.“[/caption] Micuța doamnă n-a fost la școală decât vreo două zile, în clasa întâi. Nimeni nu s-a zbătut s-o țină la învățătură, pe nimeni n-a interesat că nu s-a mai dus: nici pe profesori, nici pe ai ei. La căldărari nu e important să știi carte, iar femeile chiar deloc. Treaba lor e doar să spele, să măture, să gătească și să facă copii. Marius al ei va face căldări și crinte sau va munci cu ziua și va aduce demâncare. Asta va fi toată viața ei și nici nu își dorește altceva – dă din cap, hotărâtă, că nu. Vara va trăi în cort, iarna în casa din Munteni, cu nimic mai bună decât cortul: tot un pat, un godin și o masă are și acolo. Uneori iau bătaie de la români, cum s-a întâmplat pe lângă Vaslui, când au tăbărât niște băieți pe ei, le-au tăiat corturile și au dat în ei cu bâtele. Au scăpat fugind cu copiii în brațe, s-au ascuns prin râpe. Alteori îi ia apa, cum s-a întâmplat la Târgu Bujor, de unde s-au mutat aici, la Halta Roșcani. Mai ia foc un cort, îi mai alungă poliția, mai moare câte unul, altul se naște în cort și-i ia locul... – Așa iește viața noastră, zice Liuba. Bine că să iubește copiii!   (Apărut pe 10 aprilie 2015 în „Viața liberă”) [caption id="attachment_3661" align="alignnone" width="1024"] Tasia (12 ani) și Marius (16 ani), proaspăt căsătoriți, au în față un viitor fără strălucire[/caption]

[caption id="attachment_3688" align="alignright" width="300"] (Fotografii: V. I.)[/caption]

 Motto:

 „– Negrule, cireşule, gândul rău te-mprejmuie. Jinduiesc la taine coapte guri sosite-n miez de noapte.“

(Lucian Blaga, „Belșug“)

           Ard cireșele-n copaci, se-ndoaie crengile de greutate ca niciodată. Stau buchete-buchete, iei câte un pumn odată. E o frenezie de rubin în livada Bunicii. Într-o noapte au dat hoții. Nu știu și ei să fure civilizat! Să culeagă frumos, la lumina lunii, și să plece. Au rupt o ditamai creangă dintr-un copac, prin ceilalți au cules la repezeală cu tot cu frunze; le-au răvășit pe jos, parcă a bătut gheața. Copacii cer multă îngrijire. Trebuie curățați, văruiți, stropiți, păziți de îngheț, de secetă, de omizi. De oameni e mai greu să-i păzești. O creangă ruptă azi, una mâine, nu sunt chiar pagube de neluat în seamă. Parcă le-ar rupe din coasta Bunicii. I-a venit să plângă dimineața, când a văzut prăpădul. N-a zis decât atât: „Ce oameni! Of, ce oameni!“, cu obidă, și s-a apucat de greblat frunzele. Pentru că în livada ei trebuie să fie curat și frumos ca în casă. Să intri cu bucurie, să nu te mai dai dus. – Dacă ar veni frumos, pe lumina zilei, să ceară: lasă-ne și pe noi să mâncăm niște cireșe, parcă nu i-aș lăsa? – zice bunica vorbind mai mult pentru dânsa. Că ce să fac cu atâta cireșăraie? Să vină frumos, nu să strice pomătul. Pomătul, pe limba veche a Bunicii, bucovineancă, înseamnă livadă. Pomăt, adică multe poame, noian de poame. Parcă niciodată așa de multe ca anul ăsta. A doua noapte Bunica a ieșit afară când a început câinele să bată. – Măi omule bun, șase handralăi erau! Șase! – mi-a spus dimineața. Când au văzut-o, s-au împrăștiat ca potârnichile, au zburat peste gard. N-a vrut Bunica să reclame la Poliție. La ce bun? Oricum n-ar face nimic. Poate doar intratul pe proprietate străină să însemne ceva pentru Poliție, nu și furtul de cireșe. N-am învățat noi la școală, de la Ion Creangă, că e cool să furi cireșe? Mai era în lecția aia și niște cânepă „culcată palancă la pământ“; cânepa a devenit între timp indezirabilă, chiar penală, în vreme ce furtul de cireșe a rămas mai departe ceva ce toată lumea, la noi, tolerează cu seninătate, cu zâmbet. Nu și Bunica. – Dacă au intrat în pomăt, înseamnă că pot să vină și peste mine să mă omoare! – se sperie ea. Nu vine la poartă niciunul din handralăi să spună: „Mătușă, hai să-ți culeg cireșele, că singură nu poți, îți las și matale de-o dulceață...“. Nu. Le fură. Și nu vin doar să mănânce din copac ori să ia, ca Nică, un sân. Năvălesc în livadă cu gălețile, pe întuneric, și lasă prăpădenie. Am început să ies în livadă, noaptea, de câteva ori. Cu lanterna. N-am prins niciun hoț, nici măcar n-am văzut vreunul. Nu știu cum fac ei de nimeresc mereu între raidurile mele. Dar nu pun eu odată gabja pe unul? Să vezi atunci ce frumos o să-i scot din cap, cu ciomagul hermeneutic, fragmentul „La cireșe“ din minunatele „Amintiri din copilărie“. Dacă nu cumva capul va suna a gol. Sunt dulci cireșele. Dar Bunicii îi aduc multă amărăciune. Nu mai are liniște din pricina hoților. O aud: – De s-ar trece odată cireșele iestea, mânca-le-ar ciorile, să am și eu pace! Și îi răspund – ca s-o îmbunez cumva: – Cinste matale că au de unde fura! De la calici și de la puturoși nu fură nimeni nimic. Așa că ia-o ca pe un compliment, e ca și cum hoții te-ar lăuda. – Rupe-și-ar gâtul!   (Mihăileni, 1 iulie 2015, pe la amiază)

O poveste dulce-amară

dintr-o țară în care se fac mulți pantofi,

dar puțini pași înainte

[caption id="attachment_3747" align="aligncenter" width="1024"] Reportajul este ilustrat cu un set de fotografii excepționale de BOGDAN CHESARU și are atașat un scurt documentar video de Viorel Ilișoi.[/caption] În Vicovu de Sus, comună suceveană transformată peste noapte în oraș, din pix, oamenii sunt de două feluri: care fac pantofi și care nu fac pantofi. Primarul Gheorghe Schipor spune că la doi-trei ani după revoluție, nu chiar la fiecare casă, dar tot la a doua găseai un cizmar. Mergând pe stradă, îi auzeai pe meșteri cum ciocăneau în atelierele lor strâmte, poc-poc, parcă te plimbai printr-un uriaș ceasornic sărit de pe fix. Cu timpul, atelierele casnice, de multe ori însemnând doar o măsuță, ziua trasă sub geam și noaptea împinsă sub pat, au fost înghițite de făbricuțe. Utilaje gălăgioase și neobosite au înlocuit potricala, rașpa sau fonerul: unelte de mână neschimbate ca formă și utilitate de la apariția cizmăriei. [caption id="attachment_3751" align="aligncenter" width="1024"] Încalți ceva făcut pentru tine, nu ceva ce ți se potrivește din grămadă. Cizmarul bun nu-ți încalță piciorul, ci îi adaugă ceva.[/caption] În 2008, când criza încă nu lovise, cizmăria era la apogeu în Vicovu de Sus. În afară de cizmarii individuali, existau peste 60 de firme înregistrate, cu 3.000 de angajați la vedere și cu încă vreo patru-cinci sute la negru, plus cine mai știe câți alții în așa-numita industrie orizontală. Era bine, Vicovul trăia pe picior mare, bine încălțat. Acum, de când criza i-a bătut cuie în tălpi, orașul – să-i zicem așa, ca-n acte – a mai rămas cu doar 42 de firme, multe doar pe hârtie, și numai cu jumătate din meseriașii din vremurile bune. Dar și așa, tot din cizmărie se ține. Oraș monoindustrial, cum ar veni. Într-un fel, Stalin e de vină pentru asta. Când a tras cu creionul pe hartă să-și ia o bucată de țară de la noi, după cum se înțelesese la împărțeală cu Hitler, Stalin a lăsat vatra Vicovului de Sus la români, iar pământurile satului le-a trecut la sovietici. Rămași fără pământ, vicovenii au lăsat plugurile să ruginească în hambare, au vândut caii, frumoșii lor cai, strălucind de forță și sănătate în hamurile lor scumpe, și unii s-au dus să taie cherestea la gaterele din Rădăuți, Putna, Gălănești, Brodina. Navetiști. Alții roboteau la ferma Partidului Comunist. Cei mai mulți munceau ca sezonieri la marile ferme din Timiș, Constanța, Iași. Plecau primăvara cu tot calabalâcul casei după ei și veneau pe ninsoare. Erau căpșunarii Epocii de Aur. Câțiva s-au apucat de meșteșuguri. Din motive nu întru totul elucidate, dintre toate meșteșugurile cu care vicovenii rămași pe loc încercau să-și câștige pâinea s-a desprins cumva cizmăria, într-o vreme când țara era condusă de un cizmar. Pantofii de Vicov sunt astăzi un brand, cum se spune. Dacă un român nu se încalță de la chinezi sau de la Paris, se prea poate să aibă în picioare încălțări făcute la Vicov. Pe eticheta din pantofi poate să scrie Marelbo, Nicolis-Prod, Icosil, Elpis, Geoviss, Pesalvis, Mocasino Shoes, Eduardo 24, Epa-Flex, Alex Shoes, Iedera și așa mai departe. La rădăcina acestei încrengături de cizmari din Vicov stă un ucrainean, Vasili Socolovschi. A trecut apa Sucevei prin anii ’30 și s-a aciuat cu măsuța lui de cavaf în casa unei bucovinence rămase fără bărbat. Nu era un cizmar oarecare, ci, spun bătrânii, un artist al calapodului. Nu cosea opinci și nu pingelea ciubote făcute de alții nici dacă îl plăteai cu aur. Zvârlea cu ciocanul după tine dacă-l băteai la cap pentru lucrări mărunte. Făcea cu mâinile lui, de la zero, pantofi ușori, de damă, nici nu-i simțeai în picior, cizme potcovite, de bătut toloaca la horă, bocanci grei, de răzbătut prin glodul ulițelor și de hâit la bușteni, în pădure. În Vicovu de Sus întâlnești bătrâni care mai poartă și azi, la sărbători, cizme făcute cândva de Socolovschi. Le pătrează pe șanuri de lemn și le ung din timp în timp cu untură de gâscă, nici nu zici că au trecut 60-70 de ani de când au ieșit din mâinile meșterului. Socolovschi a avut doi ucenici: pe Costănel Băhnean și pe Petru Calancea. De la aceștia au învățat meserie câțiva săteni, deveniți patronii făbricuțelor de azi, patronii i-au învățat pe alții și tot așa, de s-a ajuns la mii de cizmari. Cei mai tineri au și patalama de confecționer de încălțăminte – așa se numește cizmarul cu ștaif birocratic. Au făcut un curs de calificare mai mult de formă, că meseria o știau dinainte de la cei mai bătrâni. Au venit în Vicov niște domni scorțoși, de la firme de reconversie profesională, s-au uitat la ei cum dau din mâini și le-au scris pe loc diplome. Să fie acolo. Costănel Băhnean s-a mutat de mult în America, la copiii lui. Nu mai trebuie să bată la calapod. Își trăiește acolo bătrânețile fără nicio grijă, plimbându-se prin oraș cu adidași ușori în picioare. Celălalt, Petru Calancea, zis Sofron, ca să se deosebească de atâția alții cu același nume, a rămas acasă. Moș Petru, maestrul, este veriga dintre vicovenii care fac pantofi și cei care nu fac: el a pantofărit, dar acum nu mai poate. – Mi-a plăcut strașnic potlogăria asta, dar dacă Dumnezeu mi-a luat ochii… Cu dreptul nu mai văd deloc, cu stângul numai zece la sută. Dacă vreau să merg undeva, trebuie să mă ia cineva de oiște ca să nu dau în gard, spune bătrânul. De vreo șapte ani n-a mai pus mâna pe scule și asta ar fi cam singura lui supărare. Altfel, e un moșnegel iute și hâtru. A sărit peste pârleazul bătrâneții ștrengărește, într-un picior, iar acum, la 76 de ani, și-a luat nevastă cu treizeci și ceva de ani mai tânără și stă cu ochiul stâng pe ea, să nu i-o încalțe alt cizmar. O ține din scurt: zece la sută din ochi, restul din auz și din pipăit. Moșul și-a pregătit mormântul în cimitir. Și-a pus nevasta să i-l vopsească. Zice că a ieșit frumos, nu-ți mai vine să pleci. Crucea și sicriul și le-a pus la îndemână, în pod. Și cu asta a scăpat și de ultima grijă pe lume, nu i-a mai rămas decât să aștepte liniștit să-l ia dracul. [caption id="attachment_3741" align="aligncenter" width="1024"] Mâinile oarbe umblă sigure prin sertare și apucă, una după alta, uneltele cu care el a muncit toată viața,: foarfeca de tăiat piei, potricala de făcut găurele, rașpa cu care cizela dosul pielii, falțul cu care trăgea și întindea căputa, masatul de ascuțit cuțitele, compasul, ciocanul, dalta.[/caption] – O să vină Sarsailă și-o să mă ia de la pieptul nevestei, o să mă primble prin iad cu șareta – profețește moșul râzând. În rai nu cred că mă primește tizul meu, că tare am păcătuit. Mi-au plăcut femeile. Când veneau să le fac ciuboțele, de trei ori le luam măsura, mai sus, mai sus, până le vedeam irul piciorului. Am ciocănit pe calapoade străine, păcatele mele. Asta mi-a fost meseria. Ultima pereche de pantofi a făcut-o pentru el, mai mult pe achipuite, să aibă pe lumea cealaltă. Pantofi de lac, de fală. Pentru că, fără nicio îndoială, și dincolo tot pantoful îl face pe om, ca și aici. N-are cum altfel. Te uiți la încălțămintea lui și una-două știi cine e și ce hram poartă. Că e trândav sau vrednic, ager sau încet la minte, bine crescut sau fără bun-simț, avut sau lipit pământului, orășean sau de la coada vacii, toate se cunosc pe încălțări. [caption id="attachment_3740" align="aligncenter" width="1024"] Pe om îl cunoști după pantofi. Te uiți la încălțămintea lui și una-două știi cine e și ce hram poartă.[/caption] După ce și-a făcut pantofi de veci, moș Petru și-a vândut vaca, a scos de la saltea ce mai avea strâns din pensie și s-a dus la Iași să se opereze la ochi. Spera că va mai putea meșteri în continuare. Doctorii i-au scos un ochi, – povestește moșul, – l-au curățat ca pe un conduraș de mireasă după ce-a fost tămânjit prin colb și i l-au pus la loc. – Mi-au zis: „De-amu ai să vezi ca când erai copchil“. Și m-au dus la reanimație să mi se prindă ochiul. Da’ de unde, că vedeam și mai rău decât înainte. Și au văzut și ei că nu mai văd. I-am auzit cum vorbeau: „Măi, hai să-i dăm omului o parte din bani înapoi, că nu ne-a reieșit operația“. Ei credeau că dorm și n-aud. Mi-au dat înapoi 150 de lei, din 2.000, cât le-am dat eu. Da ' se cheamă că tot am venit cu un ban acasă! Mi-au spus că trebuie să mă operez în Germania. Mă costă 30.000 de euro. Ei, să mă aștepte nemții, că acuși vin cu traista de bani, numai să-mi vând câinele și niște limbi de pantofi din pod! De la cizmărie și-a stricat vederea. A cusut la căpute până i s-a întunecat în fața ochilor. Taică-său l-a dat de mic în ucenicie la ucrainean. Erau zece frați în casă, nu le ajungea fâșia de pământ de peste apa Sucevei: cineva trebuia să mai câștige și altfel un franc. [caption id="attachment_3735" align="aligncenter" width="1024"] Petru Calancea a creat vreo trei sute de modele de încălțăminte, mai multe decât au azi în portofoliu unele fabrici din Vicov.[/caption] – M-a dat pe mine la cizmărie că m-a văzut destoinic la cusut. La clacă ieșeau lucruri frumoase din mânurile mele. A ucenicit mult. Abia pe la optsprezece ani putea spune că știa meserie. Adică să ia o bucată de piele și să facă din ea un pantof, o cizmă, o sandală. Că ăla care doar bate cuie în tălpi și pune pingele nu se cheamă cizmar, e un cârpaci. Bun și el, ca tot meseriașul care umple o nevoie oarecare, dar nu cizmar. În armată a fost șef de atelier. Ajutoarele lui reparau bocancii răcanilor, iar el făcea încălțăminte de oraș pentru ofițeri și pentru nevestele lor, la care a observat că picioarele, mai sus de genunchi, sunt la fel ca la nevestele de civili. [caption id="attachment_3732" align="aligncenter" width="1024"] De la cizmărie și-a stricat vederea. A cusut la căpute până i s-a întunecat în fața ochilor.[/caption] – După armată am muncit toată viața la măsuța asta, până nu am mai văzut, spune moș Petru bâjbâind pe dedesubt după scăunel și așezându-se cu grijă, ca pe ace. Dar o dată ce atinge scăunelul și pune palmele pe măsuță, parcă se conectează la curent: începe să turuie de-l frig buzele, iar mâinile oarbe umblă sigure prin sertare și apucă, una după alta, uneltele cu care el a muncit toată viața, le înșiră pe un șorț de piele întins pe pat: foarfeca de tăiat piei, potricala de făcut găurele, rașpa cu care cizela dosul pielii, falțul cu care trăgea și întindea căputa, masatul de ascuțit cuțitele, compasul, ciocanul, dalta. Toate făcute de niște țigani din Buzău demult, demult, când țiganii mai umblau cu șatra din sat în sat, porneau foalele și se apucau de bătut fierul pe nicovală, făceau tot ce-i trebuia omului în gospodărie, de la ace de cusut până la unelte agricole. În afară de sculele de la fierarii nomazi, mai are o mașină de cusut Kohler, de dinainte de război, lucru nemțesc care mai merge și acum, și un foner. Fonerul este un os de la antebraț, radiusul. Era greu să faci rost de așa ceva, numai când se dezgropau morții la șapte ani și numai la înțelegere într-ascuns cu groparii, că altfel nimeni nu i-ar fi dat o bucată din mamă, din tată, ca să îndrepte cutele pantofilor cu ea. Fiindcă numai osul de om e atât de rezistent și atât de fin, spune moș Petru, dând cu fonerul peste obraz, încât să netezească pielea fără să o roadă, fără să-i întunece strălucirea. [caption id="attachment_3733" align="aligncenter" width="1024"] Toate modelele create de el le păstrează în pod. Nu trebuie decât să pipăie cartoanele, unele mâncate de cari, și poate să spună ce model este, când și pentru cine l-a făcut.[/caption] Bătrânul spune că un pantof lucrat de mână, zile și nopți, are în el ceva din sufletul celui care l-a făcut. Altfel îl încalți și altfel îl porți când știi că pe fiecare bucățică de piele au trecut mâinile meșterului, că fiecare cusătură i-a mai luat ceva din vedere, că o picătură din sângele lui, când s-a înțepat cu sula, a rămas pe talpă, sau o broboană de sudoare, când știi că sfoara fină care desenează flori pe carâmbi a fost umezită cu limba, când vii acasă la cizmar și primești încălțările din mâinile lui, cu grijă și cu bucurie, cum primești copilul de la moașă. Cizmarul îți ia măsura cu creionul în jurul piciorului, pe o foaie dintr-un registru uriaș, și îți tocmește pantoful după piciorul tău, mai mare sau mic, mai strâmb sau normal. Încalți ceva făcut pentru tine, nu ceva ce ți se potrivește din grămadă. Cizmarul bun nu-ți încalță piciorul, ci îi adaugă ceva. Nici o pereche de pantofi făcuți de un cizmar nu seamănă una cu alta, chiar dacă au fost lucrate după același tipar. Nu e ca și când apeși pe un buton și la capătul liniei de producție ies o sută sau o mie de pantofi absolut identici, nu e ca atunci când iei încălțămintea din raftul magazinului. [caption id="attachment_3738" align="aligncenter" width="1024"] La povești cu un bătrân cizmar aproape orb, un hâtru, o comoară de om[/caption] Petru Calancea a creat vreo trei sute de modele de încălțăminte, mai multe decât au azi în portofoliu unele fabrici din Vicov. Când se uita la fața omului, știa ce-i trebuie, ce i se potrivește. Pentru oamenii deosebiți făcea modele deosebite. Îi veneau în cap fără nicio sforțare, parcă le visa, și le desena pe carton. Apoi lua pielea și o decupa cu foarfecul după tipar. În două-trei zile, muncind zi și noapte, dădea gata o pereche de încălțări. Toate modelele create de el le păstrează în pod. Nu trebuie decât să pipăie cartoanele, unele mâncate de cari, și poate să spună ce model este, când și pentru cine l-a făcut, chiar dacă în peste 50 de ani de cizmărie a tocmit mii de perechi de încălțăminte de toate felurile. Nu dovedea el să lucreze câte comenzi avea. –“Veneau la mine șefi de la partid, de la ceapeu, milițieni, judecători să le fac pantofi, își amintește moșul. Veneau noaptea, pe furiș, cu pielea sub braț, că nu-mi ajungea cât primeam, pe acte, de la stat. Dacă te prindea atunci cu o piele, ajungeai la pușcărie, nu era de șagă. Asta nu mi-a plăcut la Ceaușescu, strictețea asta, plus că a făcut de râs meseria de cizmar. În rest, a fost bine pe vremea lui și chiar îmi pare rău după el, poate ne vedem în iad. [caption id="attachment_3736" align="aligncenter" width="1024"] Încă se mai poartă cizme făcute cândva de Socolovschi. Le pătrează pe șanuri de lemn și le ung din timp în timp cu untură de gâscă[/caption] Moș Petru Calancea n-ar purta încălțăminte de fabrică nici dacă i-ai lua și restul de vedere, zece la sută, cu care mai zărește o pată de lumină spălăcită și conturul nevestei. Nu mai poate nici să-și repare pantofii. Dar nu-și face griji, fiindcă îi sar în ajutor foștii lui ucenici și ucenicii ucenicilor lui. Dintre toți băieții pe care i-a învățat meserie, cel mai aproape îi este Constantin Schipor, Costan. Îl îndrăgește într-atât, încât îi iartă că s-a depărtat de adevărata cizmărie și s-a apucat de scos încălțăminte, în chip rușinos, pe bandă rulantă, în făbricuța din curtea casei. [caption id="attachment_3739" align="aligncenter" width="1024"] În afară de sculele de la fierarii nomazi, mai are o mașină de cusut Kohler, de dinainte de război, lucru nemțesc care mai merge și acum.[/caption] Constantin Schipor este, după Socolovschi și Petru Calancea, din a treia generație de cizmari din Vicovu de Sus. După standardele meseriei, a fost un cizmar precoce. În clasa a cincea a intrat ucenic la Petru Calancea și peste numai patru ani, dacă nu se laudă, putea să facă o pereche de pantofi buni. [caption id="attachment_3749" align="aligncenter" width="1024"] Imagini din fabrica de pantofi Icosil[/caption] – Am tras tare să învăț cât mai repede – își explică râvna fostul ucenic, patronul de azi – fiindcă meșterul era aspru cu ucenicii. Toți voiam să scăpăm mai repede de dânsul. Dacă el credea că nu ai talent pentru așa ceva, nu te mai primea. Dacă greșeai și îi stricai o bucată de piele, îți dădea peste degete, rămânea unghia pe calapod. Cei rămași lucram cu el cam două ore pe zi, pe urmă ne punea să cărăm apă, să adăpăm vitele, să spargem lemne, să rânim gunoiul din grajd. Noi îi făceam toată treaba în gosdpodărie, că el era ocupat cu pantofăria. Era artist! În 1968, la 15 ani, Constantin Schipor a trecut examenul în fața meșterului Petru Calancea-Sofron cu o pereche de pantofi de soacră. Pantofi din cei mai buni, pe care, la nunțile din părțile Bucovinei, soacrele îi primesc din partea ginerelui. A plecat să lucreze la Guban, marea fabrică de încălțăminte din Timișoara. Acolo a luat și certificatul de calificare la locul de muncă, – o hârtie care nu i-a folosit niciodată la nimic –, acolo a făcut și liceul la seral. În 1985 s-a întors în sat și a început să facă încălțăminte de unul singur, la negru. Se ducea cu câte o geantă de pantofi în Valea Jiului, unde erau salarii mai mari, și îi dădea pe toți între două trenuri: cobora din unul și cu următorul se întorcea acasă. Era cam riscant. Știa de la moș Petru Calancea cum să facă rost de piei de la ciobanii din munte fără să afle Miliția. Și când se întâmpla să fie luat la rost, o pereche de pantofi de piele, lucrați de mână, făcea minuni într-o vreme când încălțămintea din magazine te ținea numai până acasă ori până la prima ploaie. Era epoca așa-zișilor „pantofi de mort“, pantofi pe care nu-i puteai încălța decât o dată, dar nici atunci să mergi departe cu ei. După revoluție, cizmarul clandestin a ieșit la lumină și, asemenea altor ucenici școliți de Costănel Băhnean sau de Petru Calancea, a început o afacere. Întâi de unul singur, vânzând pantofii din ușă în ușă. Muncea zi și noapte, nu i se mai deosebea pielea din palme de pielea pantofilor. Doar piele, precizează patronul. În Vicovu de Sus nici ageamiii nu fac încălțăminte din alt material decât din piele. Dacă ar apărea vreunul cu o mașină de turnat papuci de plastic, ar fi dat afară din sat – că nimeni nu-i spune oraș Vicovului de Sus. Pe urmă și-a luat niște mașini la mâna doua din Italia și s-a extins. A transformat magazia din curte într-o făbricuță, Icosil, în care acum muncesc 14 angajați. De toți ar fi 24, dar ceilalți sunt în concediu, mai ales de maternitate. În Vicovu de Sus natalitatea întrece în dinamism industria încălțămintei. Și asta pentru că potența este o trăsătură de breaslă, susține moș Petru Calancea, dându-se exemplu chiar pe sine, fără modestie, în vreme ce alții pun sporul demografic pe seama pocăiților. Patronul firmei Icosil n-are în pod, asemenea maestrului său, o colecție de modele. Lui i le concepe un designer din Suceava, absolvent de Arte Frumoase. Îi plătește trei sute de euro pe un model. E puțin, dar așa merge piața. Artistul e nevoit să lucreze și în Germania, două luni pe an, în agricultură. De altfel, mai toți cizmarii mici din Vicovu de Sus fac anual un stagiu de două luni în agricultura Germaniei fiindcă acasă nu câștigă decât salariul minim pe economie și, la unele firme, câte un bonus de patru-cinci perechi de pantofi pe an. Salariile sunt mici pentru că veniturile firmelor sunt mici. Aproape toată materia primă e adusă din import și asta îi cam strânge la portofel pe patroni. În Bucovina vezi mereu turme de oi sau de vite păscând pe dealuri, în formații ilizibile, dar pieile autohtone nu ajung la cizmari fiindcă în România nu există decât doi procesatori și amândoi plătesc prea puțin, țăranii nu umblă jumătate de țară cu pielea în băț ca să obțină pe ea mai puțin decât îi costă biletul de tren. Pe de altă parte, tăbăcăriile mici din zonă sunt tot mai puține și nu pot scoate piei nici atât de bune și nici atât de multe cât cer cizmarii vicoveni. Constantin Schipor se străduiește, dintr-un soi de patriotism pe care nu vrea să și-l ascundă, să procure din zonă măcar jumătate din materia primă. Scoate cam două sute de perechi de încălțăminte pe zi, ceea ce nu stimulează prea tare pielăria din Bucovina. Când comandă câte un lot de piei, micul și mijlociul fabricant de pantofi din Vicovu de Sus face mai întâi câteva perechi de pantofi de probă, înainte de a se apuca să prelucreze tot lotul. În caz că pielea nu e bună, să o poată da înapoi furnizorului. Schipor are metodele lui de testare. La început făcea el, cu mâna lui, câteva perechi de încălțăminte și le dădea unor angajați să le poarte. Dar i s-a întâmplat, și nu o dată, chiar dacă introdusese clauză de confidențialitate în contractele de muncă, să vădă că modelul pe care îl pregătea el pentru producție apărea la vânzare în magazinele concurenței. Spionajul economic e în floare la Vicovu de Sus, mai ales că pantofăriile sunt una lângă alta și nu trebuie decât să tragi cu ochiul peste gard. Ca să nu mai pățească așa ceva, patronul dă prototipurile numai la neamuri. Să le poarte prin colb, prin apă, prin iarbă, până li se taie picioarele. Dar cel mai bun pilot de încercare este Victor Motrescu, poștașul. Nici nu se putea altul mai potrivit pentru testele de uzură. E prieten de încredere, nu l-ar trăda. După Constantin Schipor vine a patra generație de cizmari: copiii lui, Maria-Sorina și Marius. Doar băiatul mai mare, Ion, s-a aruncat mai departe de cizmărie, și-a deschis o firmă de transporturi. Marius Schipor a absolvit Școala Națională de Studii Politice și Administrative, la București; Maria-Sorina a făcut studii economice la Iași. Cu diplomele universitare în buzunar, amândoi s-au întors acasă, la cizmărie. Meseria au învățat-o de mici, de la tatăl lor, dar au făcut și câte un curs, așa că sunt acum cizmari calificați și au siguranța zilei de mâine. – Eu mă ocup în principal de aprovizionare și de desfacere, spune Marius Schipor, iar Sorina de contabilitate. Dar când avem comenzi sau când lipsește cineva intrăm amândoi la bancul de lucru, intră și tata, muncim cot la cot cu angajații. De când a început criza, profitul a scăzut la jumătate, pantofarii cam bat pasul pe loc. Afacerea merge șontâc-șontâc, dar merge, pentru că oamenii au nevoie de încălțăminte oricând, indiferent de vreme și de vremuri. – Orice-ar fi, cizmăria nu moare. Dar nu ne-ar strica o mână de ajutor tocmai acum, spune Marius Schipor. Nu cerem bani, ci legislație economică adecvată, ca să ne putem dezvolta. Că de la noi, de la întreprinzătorii mici și mijlocii vine salvarea. Ca mic întreprinzător n-am beneficiat niciodată de vreo facilitate acordată de vreun guvern. Am dezvoltat această afacere pe credite de consum luate în aceleași condiții ca oricare cetățean care vrea să-și cumpere ceva în casă, o mașină sau un sejur. Marius are 27 de ani. De când era mic a auzit frumoasa poveste cu IMM-urile spusă pe toate vocile la toate posturile de televiziune. În naivitatea lui de copil i se părea că într-o zi chiar o va vedea pe zâna cea bună a IMM-urilor cum se desprinde din cerurile Parlamentului și lovește cu bagheta facilităților economice în făbricuța de pantofi din curtea casei. A crescut mare, povestea asta e spusă în continuare de marii băsmuitori ai țării, dar el nu mai crede. Strânge din dinți și merge mai departe cum poate, bate țara în lung și-n lat cu pantofi în portbagaj. Și nu se împacă deloc cu ideea că trăiește într-o țară în care se fac atât de mulți pantofi, dar atât de puțini pași înainte.  

[caption id="attachment_3776" align="alignright" width="200"] Foto: Elena Iluță[/caption] Cum s-au dus, cum s-au dus anii... Ca apa au trecut printre noi și ne-au ros ca pe pietre, aproape nimic n-a mai rămas din trupurile noastre superbe. Poate dacă te țineam strâns în brațe, nu mai treceau. (20 iulie 2015, în tren)