Nicolae Vintilă gătește și pentru bogătași, la Marriott, și pentru sărmanii de la Fundația Concordia (Foto: Karina Knapek)[/caption]
CONTINUARE DIN PARTEA 9
Femeia a venit încet către el, l-a luat de mână, de vârful degetelor, și i-a spus: „Eu sunt mama ta“. Parcă prea rece, parcă prea de la distanță, ca și cum i-ar fi spus cât e ceasul. Băiatul și-a lăsat ochii în pământ. Era mai preocupat de pantofii murdari ai femeii decât de adevărul revelat atunci: că ea era mama lui. Putea fi oricare altă femeie în locul ei. Sau putea – împotriva firii – să nu fie niciuna.
Nicolae Vintilă avea 14 ani când și-a cunoscut mama. În 2002. Venise la Fundația Concordia, adus de la casa de copii din Bușteni. Se instalase de câteva luni în ferma Fundației de la Ariceștii Rahtivani, lângă Ploiești. Era bine acolo. Copiii stăteau câte opt într-o casă adevărată, nu într-o cazarmă cu 500 de copii, ca la Bușteni. Aveau trei educatori. Unul dintre ei era mereu acolo, printre copii. Își făceau singuri mâncare, singuri își spălau vasele și hainele, țineau casa curată. În spate aveau și o grădiniță a lor, în care își puneau legume și zarzavat. Dacă pentru Nicolae nu era chiar ca acasă-acasă, asta se întâmpla doar fiindcă lipsea mama. Iată că acum venise. O căutaseră cei de la Fundație. Stătea în Băicoi. Și o aduseseră la Aricești, atât de aproape, să-l vadă pe Nicolae. El nu-I vedea decât pantofii murdari.
[box type="info" font="arial" fontsize="14" float="center" head="Reportaj gata citit"]
Frați buni, de mamă și de Facebook
Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi
Muzica: Kevin MacLeod
Înregistrat în studioul HotNews (Editor: Bety Blagu)[/box]
[audio mp3="http://www.viorelilisoi.ro/wp-content/uploads/2016/07/CONCORDIA-10.mp3"][/audio] A venit femeia când a fost chemată, dar nu într-un suflet. S-a codit. Îl purtase pe Nicolae în pântec. Îl născuse cu mare suferință. Îl ținuse la piept. Îl crescuse până la doi ani. Copilul vorbea deja, spunea mama, mergea pe picioare. La doi ani s-a internat cu el în spital la Băicoi și s-a făcut că-l uită acolo. Nu l-a mai văzut, n-a mai știut nimic de el 12 ani. Acum, spunându-i: „Eu sunt mama ta“, lăsa după ultimul cuvânt un gol rece în care trebuia să mai intre ceva: „Și eu te-am lăsat al nimănui într-un spital“. Cuvinte după care ar fi putut veni iertarea. Dar n-a mai zis. Nici atunci, nici mai târziu. Nici ea, nici el n-au mai zis nimic. Acum Nicolae o vizitează, o ajută – că e mai bătrână și tot mai bolnavă. Dar golul acela cu suflări de gheață, de după „Eu sunt mama ta!“, nu se va mai umple și nu se va mai încălzi niciodată. Acum îl regăsim pe Nicolae Vintilă după 10 ani, tot la Fundația Concordia, în căminul Sfântul Paul din București. Este un tânăr de 24 de ani, blond, înalt, ciolănos. Fața dură, numai muchii, e îmblânzită de o privire blajină, de fetiță. Se pregătește să meargă la muncă. Își scoate hainele de oraș din dulap cu gesturi pedante. Le întinde pe pat cu grijă, îndreaptă cutele cu dosul palmei. Îi place să se îmbrace fără cusur. În curând va intra în tură. De un an și jumătate e ajutor de bucătar la hotelul Marriott. Marriottul e o citadelă a luxului și a puterii unde nu intră oricine. Nicolae intră zilnic. E adevărat: prin spate, pe la chelneri – dar asta nu contează. Important e că zi de zi se duce acolo la muncă și că din mâinile lui mănâncă vedetele lumii aflate în trecere prin București. Oameni pe care nu-i vedem decât la televizor, în ziare sau, vag, ca niște clișee voalate, în limuzinele cu geamuri fumurii. Oameni în preajma cărora se formeaza parcă niște goluri imense de aer, care absorb realitatea din jur. Nicolae zice că asta e un mare, nesperat lucru pentru el – un băiat oarecare, crescut în turmă la orfelinat. [caption id="attachment_6760" align="aligncenter" width="1024"]
Marriottul e o citadelă a luxului și a puterii unde nu intră oricine. Nicolae intră zilnic. E adevărat: prin spate, pe la chelneri – dar asta nu contează... (Foto: Karina Knapek)[/caption]
A început de jos, de la salate. Pe urmă a ajuns la stația de cald – acolo unde se fac mâncăruri ceva mai pretențioase: grătare, plite, friteuze. Face și patiserie. O porție de fajitas pregătită de el – aripioare de pui, snițele de pui cât degetul, inelușe de ceapă, sos – costă 80 de lei. Nici măcar o feliuță de ceapă din mâncarea aceea nu e produsă în România. Totul se aduce de afară. Cu 14 asemenea porții și-a făcut salariul pe o lună. Dar se vând mult mai multe. În cele mai proaste zile nu sunt mai puțin de 250 de clienți.
Încă un pic – o lună, două – și va deveni bucătar adevărat. Cu diplomă. Atunci se va transfera la un restaurant din Băneasa pe un salariu aproape dublu.
Nicolae are o relație frumoasă cu banii. Se poartă cu ei ca și cum banii s-ar putea supăra într-o zi, dintr-un motiv oarecare, și l-ar ocoli. Nu-i dă pe prostii. Nu-i dă pe țigări, pe băutură. Acolo, la Concordia, cei care au terminat școala și au început să câștige din munca lor au trei obligații mari și late: să se țină de serviciu, să-și plătească lunar chiria și întreținerea la cămin (două sute de lei, fix, în total) și să pună la fiecare salariu niște bani deoparte. La un moment dat, când vor vrea să se desprindă de Fundație și să o ia cu totul pe cont propriu, să aibă cu ce porni la drum. Nicolae lucrează de la 17 ani, din timpul liceului. Are acum în cont peste 300 de milioane de lei vechi. Prevăzător, și-a făcut și asigurare: de viață, de sănătate, de accident. I-au crescut penele, ar putea oricând să-și ia zborul.
Nicolae Vintilă se așezase hotărât pe o linie dreaptă și o ținea tot înainte fără hurducături. Urma să se mute la un salariu mai bun, să mai strângă niște bani și să părăsească Fundația de tot, să trăiască pe picioarele lui. Când, în primăvară, a primit un mesaj ciudat la o fotografie pusă pe Facebook. Un mesaj în franceză, de la o fată din Franța. Carmen Couturier.
Nicolae nu știe limba franceză. A vărsat mesajul în Google Translate și a amuțit: „Bună. Cred că tu ai putea să fii fratele meu. Nu-mi amintesc nimic de tine. Eu sunt din România, am fost adoptată de mică de o familie franceză. Sunt născută ca și tine în Băicoi, departamentul Prahova. Numele meu adevărat este Carmen Vintilă“.
Își amintea vag de Carmen. O văzuse o singură dată, demult. Oare când? Știa din dosarul de la Fundație că erau nouă frați. Șapte au crescut acasă, la Băicoi. Pe el și pe Carmen – nimeni nu știe cum i-a ales – mama i-a abandonat în spital, de mici. Când era la casa de copii din Bușteni, în clasa a patra, a aflat cumva, de la o asociație de penticostali, că are o soră mai mică la casa de copii din Sinaia. S-a rugat de o învățătoare să-l ducă la Sinaia s-o vadă. El avea zece ani, ea cinci. S-au întâlnit într-un părculeț, între două trenuri. Cei care îi însoțeau le-au spus să se îmbrățișeze, că sunt soră și frate. Și ei s-au îmbrățișat. Ea mirosea a pâine. Au stat așa, înlănțuiți, cinci minute. Fără să-și spună niciun cuvânt. Apoi au fost despărțiți. De atunci nu a mai văzut-o.
[caption id="attachment_6761" align="aligncenter" width="1024"] Nicoale își dă întalnire în fiecare zi cu sora lui din Franța. Pe Facebook. (Foto: Viorel Ilișoi)[/caption]
De câteva luni, de când s-au regăsit, Nicolae și Carmen vorbesc în fiecare zi pe Facebook. Își dau întâlnire seara. Carmen are 19 ani. Vara asta a luat bacalaureatul. Cu 10 la franceză. Vrea să învețe, să reînvețe românește de la fratele ei. Părinții ei adoptivi i-au spus totul când a împlinit 18 ani. Cum au găsit-o în România, cum au adoptat-o. I-au spus că, dacă Nicolae ar vrea să vină în Franța, ei l-ar primi și pe el. I-ar asigura un loc de muncă. Până atunci, întâi va veni Carmen în România. Să-l cunoască mai bine pe Nicolae. Pentru asta, ca să-și primească sora cum se cuvine, Nicolae s-a mutat de câteva zile de la Fundație. Și-a închiriat un apartament în oraș, o așteaptă acolo pe sora lui. Poate vor pleca împreună în Franța, poate întâi ea și el mai pe urmă...
El a întrebat-o:
– Nu vrei să mergem și la părinții noștri să-i cunoști?
A primit răspunsul imediat. L-a dus în Google Translate. În caseta cu traducerea a citit:
– Nu. Părinții mei sunt aici, în Franța. M-au crescut și mă iubesc. Părinții tăi m-au lăsat într-un spital să putrezesc.
CONTINUARE
Salvezi un om, salvezi o lume
- Omul fără amintiri
- La cerșit, ca să bea tata
- Printre ciudații cu plămânii în afară
- Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
- Libertatea, ca un abur de mâncare
- Cu mâna întinsă la Dumnezeu
- Dintr-o închisoare în alta
- Patimile după Costel
- Rătăcit între Biblie și Codul Penal
- Frați buni, de mamă și de Facebook
- Și pâinea l-a făcut liber
Copii și părinți poftesc la bunătăți. Își alege fiecare ce vrea. Și nu plătește nimeni nimic, ci donează (Fotografii de Viorel Ilișoi)[/caption]
Între copiii de la Concordia, îmbrăcați în alb, ca scoși din sacul cu făină, se înalță cu un cap un băiat blond, tot numai un zâmbet. Pare să fie șeful celorlalți. Îl cheamă Andreas Resch. L-am mai întâlnit de câteva ori la Fundație, printre copii, învățându-i pe unii să facă prăjituri, pe alții să facă pâine. E austriac, dar limba română sună mai bine din gura lui decât din gura multor români.
– Andreas, ne-am mai întâlnit, dar n-ai avut timp să vorbim. Mereu frămânți și te frămânți. Cum ai ajuns tu din Austria în România să faci pâine pentru copiii străzii? Și, iată, acum și pentru copiii cu străzi.
– Am plecat din țara mea, acum șapte ani, ca să scap de armată. La noi poți să alegi: faci șase luni armată sau opt luni voluntariat. Am ales varianta a doua. Când am terminat liceul nu știam nimic despre Concordia, deși este întemeiată de un preot austriac. Am aflat de pe Internet. Am scris în România, am fost chemat să văd despre ce e vorba înainte de a fi primit ca voluntar. Am venit singur, cu mașina, pentru două zile. Mi-a plăcut ce am văzut la fundație, cum se lucrează cu copiii, și am rămas.
[caption id="attachment_6779" align="aligncenter" width="1024"]
Andreas Resch[/caption]
– De atunci au trecut de zece ori câte opt luni și tot aici ești.
– Da. Am întâlnit la Fundație o fată... Avea șaptesprezece ani atunci, eu douăzeci. Ajunsese acolo de la șapte ani fiindcă familia ei se destrămase. Acolo a crescut. M-am îndrăgostit de ea. Ai putea spune că nu era o relație principială, ceva gen profesor-elevă, eu fiind instructorul ei de patiserie. Dar ea a devenit curând majoră. Deci e ok, da? Pe urmă a terminat și facultatea. Științe economice. Anul trecut ne-am căsătorit. Ne-am cumpărat o casă modestă în Ariceștii Rahtivani, să fim aproape: eu de Concordia și ea de parcul industrial Ploiești, unde muncește de când era în liceu.
– Ce frumos! Casă de piatră! Ai tăi nu au tras de tine să te readucă acasă?
– Ba da. Voiau să continui afacerea familiei. Noi avem încă de la bunicul o măcelărie în Steyr. Un orășel bogat, pentru că acolo se fac mașini agricole foarte bine cunoscute în toată lumea și armament. N-am vrut să fiu măcelar. Nu-mi plăcea. Eu am căpătat acasă o diplomă de bucătar-ospătar și voiam să fac studii economice.
[caption id="attachment_6783" align="aligncenter" width="1024"]
Andreas Resch: „Până la urmă am învățat bine meseria asta am scris eu însumi un manual de brutărie după care învață copiii de la Concordia.“[/caption]
– Așa ai scăpat de armată. Și pâinea te-a făcut liber. Știai de acasă să faci pâine?
– Am învățat singur, aici. Când am venit la Fundație, am găsit doar un cuptor vechi. Acum avem patiseria noastră și brutăria noastră cu utilajele cele mai moderne. Copiii obțin aici diplome eliberate de Ministerul Învățământului, calificări recunoscute peste tot în țară. Cu ce puteam să fiu de folos copiilor? Având acel cuptor, am început să citesc cărți despre brutărie. În concediu furam meserie de la brutarii din orașul meu. Așa am învățat. Până la urmă am învățat bine meseria asta am scris eu însumi un manual de brutărie după care învață copiii de la Concordia.
– Ai venit în România dupa terminarea liceului. Ți-ai abandonat studiile universitare?
– M-am înscris aici la ASE, la relații economice internaționale. Dar nu făceam față și la facultate și la munca mea de la fundație. Am vrut să continui studiile în Austria, dar nu mi s-au recunoscut toate creditele obținute aici. Acum sunt student la Universitatea din Hamburg, de la distanță. Examenele le dau aici, la ambasada Austriei.
– Cu sau fără cameră de supraveghere? Știi că la noi e o nebunie cu camerele astea la examene...
– Fără cameră. Mă păzește de la spate un supraveghetor.
VA URMA
Sora ta s-a trezit înaintea ta și a lui Ionuț, fratele vostru. Dormiți toți trei într-o cameră, în apartamentul de la marginea cartierului Drumul Taberei. Câmpul cu bălării începe de la geamul vostru, din cuvertura verde pe care mama o scutură pe geam. Viorica s-a trezit prima și s-a dus în cealaltă cameră, la mama. S-a culcușit lângă ea în pat și a mai moțăit puțin. Acum merge la baie și o vezi plină de sânge.
Alergi în dormitor. Mama doarme liniștită, cu spatele către ușă, învelită până la gât. Te apropii de ea. Îi atingi părul. Ea murmură ceva. Din îndoitura cearșafului, acolo unde îi atinge gâtul, izvorăște un firicel de sânge. O dezvelești. Nu vrei să îți mai aduci aminte!
Sângele îi ieșise din vine și îi îmbrăca tot trupul într-o cămașă lichidă.
Fugi în bucătărie, unde l-ai auzit pe tatăl tău tușind. Tată, tată, mama e plină de sânge. Plânge, să știi! O doare! Tatăăă! Dar el nu zice nimic, parcă nici nu te aude. Nici nu se uită la tine. Mai trage un gât de vodcă și își mai aprinde o țigară. Fumează și se uită liniștit pe geam, departe. Soarele, rănit și el, întinde pe cer un cearșaf roșu. E dimineața zilei de 23 iunie 1996.
Parcă a fost un vis urât. Dar totul era aievea. Tu însă nu voiai să crezi. Ți-au trebuit mulți ani ca să înțelegi că n-a fost un coșmar. Și acum ți se întâmplă uneori să crezi asta, când bați orașul cu teancuri de pizza în portbagaj, și aștepți să te trezești. Hei, băiete, privește-mă! Nu mai sta cu privirea pierdută. Viața ta e aici. Nu simți mirosul ăsta de pizza? Ascultă-ți inima zvâcnind tinerește; cum, ca o leoaică, pândește clipa următoare.
Mâini nevăzute te-au împins, în visul ăla, până la vecina. Ea avea telefon. A sunat. Parcă în aceeași clipă oameni în alb, oameni în albastru au năvălit în casa voastră. Mama s-a ridicat singură, cu tot cu pat, și a plutit lin prin cameră, pe scări, pe hol, până afară. De sus, ai văzut-o cum intră în ambulanță ca într-un sertar magic. A fost ultima oară când ai văzut-o.
Patruzeci și trei! Patruzeci și trei! Cineva strigă în casă, cineva notează. Tu auzi prin perete, de la vecina. S-au adunat și alți vecini în bucătărie, în jurul vostru, și comentează. De patruzeci și trei de ori a înflorit trupul mamei tale sub cuțit. Și tata uda macii cu lacrimi și răsădea alții, mut, înnebunit de gelozie. Pe urmă a venit sora ta, dimineața, și s-a culcat lângă mama. N-a simțit cum o îmbrățișează cu tot sângele ei. Atât de rănită și ea tot a putut să leviteze până la Salvare. Și a mai trăit o săptămână! Nicio femeie nu a fost mai puternică și mai frumoasă decât mama ta, prietene, și nimeni nu te-a iubit mai mult. Mereu spui asta. Și eu te cred și înțeleg că tot ce a crescut în viața ta după aceea s-a adăpat cu rădăcinile din șuvoiul acela de purpură.
Nici pe tata nu l-ai mai văzut. A fost scos cu cătușe din casă. Pe voi, copiii, v-a luat în grijă o mătușă. Pentru că nu știa să-i iubească, Dumnezeu nu-i dăduse copii. Pe voi vă bătea și vă ținea înfometați. Așa ați ajuns la Centrul Social "Sfântul Dimitrie". Acolo petreceați toată ziua: mâncați, vă jucați, mergeați la școală. Acasă veneați doar să dormiți.
Într-o zi un instructor de la "Sfantul Dimitrie" v-a spus că tatăl vostru e internat la un spital de nebuni, undeva pe lângă Calafat. V-a luat pe toți trei și v-a dus cu trenul să-l vedeți. Ați vrut. Era totuși tatăl vostru. Acum nu mai știi cu ce sentimente ai plecat. Să-l ierți? Să-l blestemi? Când ați ajuns acolo un doctor v-a spus, mângâindu-te pe tine pe cap, că ați ajuns prea târziu. Tatăl vostru murise de două zile. Voi n-ați zis nimic. Ai gândit: tata e mort, mama nu mai e, vrem înapoi la București. Niciunul dintre voi nu știe când a murit tatăl vostru, în ce an. Nici unde e înmormântat. A murit cândva, e înmormântat undeva.
Pe urmă ați ajuns la Concordia. La ferma din Aricești. Întâi voi, băieții. Pe urmă ați cerut-o și pe Viorica alături. Acolo ați crescut. Îți amintești cu inima plină de excursiile anuale în Austria. De două săptămâni magice cu iahtul pe Marea Adriatică, în Croația. De încrederea instructorului tău, care ți-a dat pe mână banii de mâncare ai unei grupe. Ceilalți depindeau de tine, de felul cum chibzuiai lună de lună bugetul. Și te-ai descurcat ca un om mare! Acel om a crescut viguros în tine, în copilul care erai, ca un altoi în despicătura unei tulpini arse de ger. Nu te-a înlocuit, ci te-a completat. El te-a îndrumat mai târziu. Nu-ți plăcea, la Concordia, că nu erai lăsat mai mult la televizor. Doar în weekend. Voiai mai multă informație. Și mai erau și sectoare de făcut. Holuri, veceuri, alei. Ai învățat că e necesar să faci unele lucruri, chiar dacă nu-ți plac. Te-ai obișnuit cu asta.
Ai făcut liceul de electrotehnică la Filipeștii de Pădure. Când ai împlinit douăzeci de ani te-ai întors acasă. Aveai bani strânși din alocație, din bursă, din pensia de urmaș, din munca ta. Destul de mulți. Cei de la Concordia ți-au păstrat banii și tot ei au trecut casa pe numele tău și al fraților tăi. Până să te întorci tu, casa a stat închisă. Pustie. Întâi și întâi ai schimbat linoleumul. N-ai vrut să mai vezi cum moartea a lăsat pete mari de rugină pe jos. Încet-încet ai schimbat totul în casă. Nimic să nu-ți mai amintească de dimineața aia. N-ai cheltuit un leu aiurea, Narcis. Ți-ai luat lucruri atât de frumoase! Îmi place cum e la tine acum. Totul e nou și curat. Tu și cu fratele tău Ionuț parcă ați fi două fete, așa țineți casa de îngrijită.
Peste câteva zile va veni și Viorica de la Viena. Se va simți chiar ca acasă. Fundația a sprijinit-o să facă facultatea de management la Viena. Anul ăsta și-a luat licența și acum vine la voi să vă vadă. Abia aștepți să o plimbi cu scuterul prin București, să-i arăți orașul. Tu îl știi în toate ungherele, ca pe o cutie de pizza, dar sora ta nu a apucat să-l cunoască. La următoarea vizită speri să o plimbi cu mașina. Mai ai de strâns încă puțin la bancă și gata! Veți fi împreună până la toamnă. Apoi ea se va întoarce în Austria, la muncă. Dar și așa veți fi tot timpul o familie. Nimic nu vă poate despărți.
Ferice de voi, copii fără părinți!
VA URMA
A dat într-o zi, pe un perete, de două panouri cu poze de morți. Numai frăgezime, neică! Ciutani și gagici, vai de sufletul lor, morți ca florile. De la droguri. (Foto Karina Knapek)[/caption]
A buchisit pe perete: Ramona – supradoză... Cristian – supradoză... Gheorghe – supradoză... Ilie – supradoză... I s-a părut că vede în continuare: Marcel Răducanu – supradoză.[/caption]
După trei luni m-am revenit la puteri, acia-șa. Am zis: gata, nu mai mă droghez, să moară mama! Am douășnouă de ani, opt ani de mititica, vreau să trăiesc și io. Da' hotărât! Stai să vezi. Deci mă trimite ăștia după trei luni să mă duc la Iași cu alt drogat să-și facă buletinul, că se espira. Adică eu – însoțitorul lu' ăla, mă-nțelegi? Să am grijă să nu bage în el. Băi, și ce face Marcel? Pofta dracu'! Îl las pe fraier în Gara de Nord, iau taxiu’ și mă duc în Militari să-mi iau etnobotanice. Pfui, ce era în mintea mea!!! Juma' de oră m-am învârtit pe lângă chioșc. Nu știi cum e. Mergeam în limbă! Da' am zis: bă, gata! Ai să te duci dracului. Mi-am mâncat degetele. M-am scărpinat până la sânge. Mi-am dat palme. M-am dat cu capul de stâlp. Și până la urmă n-am luat frunză. Acolo a fost bătălia care am câștigat-o, zic eu. M-am întors la gară, l-am dus pe drogatul ăla la Iași și l-am adus înapoi cu buletinul la el și nedrogat. Și de atuncea-șa nici nu mai mă gândesc, nu mai mi-e poftă. Știi ce mișto e?
Acum găliganul e la Concordia. S-a întremat, arată bine pe spoială. Ce-o fi la sângerete... numai el și doctorii știu. Lucrează la o sală de fitness, dă cu mătura pe-acolo, spală podele. „E mișto că vin gagici ca lumea să-și menție silueta.“ Își mai spală și el ochiul. Patronul are încredere în el. Îi dă zece bulioane pe lună. Fiindcă s-a arătat băiat de caracter, cei de la Concordia l-au mutat din căminul de triaj în Casa Iuda. Acolo e hogeagul lui acum. Dă un bul pe chirie și un bul pe întreținere. Restul îi pune la ciorap, nu se lasă cașbec. Și-a luat și scuter. Instructorii spun că puțini s-au schimbat atât de mult în opt luni. Cică s-a pus ca lumea pe șine. Cum e el ca trenul, cu două clase, parcă-l vezi că ajunge în gara aia bună.
Când a câștigat Marcel marea cafteală cu dracii dân el, în fața chioșcului de etnobotanice, a avut în căpățână o chestie tare văzută la Concordia. A dat într-o zi, pe un perete, de două panouri cu poze de morți. Numai frăgezime, neică! Ciutani și gagici, vai de sufletul lor, morți ca florile. De la droguri. Nu s-au putut lăsa și au mierlit-o. Opt bucăți! – în afară de ăia care au stins lanterna prin canale. A buchisit pe perete: Ramona – supradoză... Cristian – supradoză... Gheorghe – supradoză... Ilie – supradoză...
I s-a părut că vede în continuare: Marcel Răducanu – supradoză.
– Băi!... Și m-am lăsat!
Mircea Păsărică (stânga) a învățat la Concordia două meserii și nu se poate hotârî pe care s-o (Foto: Karina Knapek)[/caption]
Lucian Biru, instructor: „E dificil să-i atragi pe copii la Concordia. Ei câștigă foarte bine pe străzi, au protectie, se bucura si de afectivitate“. ( Foto: Karina Knapek)[/caption]
Fundația Concordia are un program numit „Uși deschise“. Aurolacii, boschetarii, cerșetorii pot veni între anumite ore să se spele, să se schimbe cu haine curate, să mănânce, să tragă un pui de somn Cu zece ani în urmă, Florin Ovidiu Ganea a venit la centrul „Sfântul Lazăr“ să facă un duș. Și a rămas.
Îl vizitez în casa „Sfântul Paul“, unde stă acum. E un mic bloc în care locuiesc tinerii care au un loc de muncă și își pot plăti chiria de 100 de lei pe lună și întreținerea – încă 100 de lei. Nu-i place că-l trag de limbă. Stă ca pe ace și își tot freacă periuța din vârful capului.
Are 27 de ani, dar pare un adolescent. Viața de cerșetor în Mediaș, apoi în București, nu l-a însemnat adânc. A dus-o bine din plinul mâinii întinse. Părinții i-au dat învățătură simplă și sănătoasă: „Niciodată să nu furi! Să ceri!“ De muncă nu i-au spus nimic.
[caption id="attachment_6871" align="aligncenter" width="1024"]
Dar să vedem cu s-au petrecut lucrurile.
Pe la începutul lui mai 2012 am ajuns la închisoarea Tichilești. Constantin Stupu urma să se libereze cam peste o lună. Dacă trecea de comisia de liberare condiționată. Ceva din trecutul lui m-a făcut să-l caut înainte de ziua liberării. Un amănunt care ar fi trezit curiozitatea și nerăbdarea oricărui jurnalist.
Constantin Stupu are un frate geamăn. Geamăn univitelin – seamănă amândoi ca două picături de apă. Mama lor i-a părăsit în spital la patru ani. Pe la șapte-opt ani au fost înfiați amândoi de o familie din Statele Unite. Dintr-un motiv anume, Constantin a fost trimis înapoi în România după aproape un an. Era abandonat a doua oară. Dacă nu chiar a treia oară, după ce tatăl îl abandonase, întâi, de când era în burta mamei. Și va mai fi abandonat încă de câteva ori – din nou de mamă, de stat, de prieteni – până va ajunge în infernul închisorii. Acolo l-am găsit, în colivie, visând la fratele lui geamăn și la raiul american din care fusese izgonit cândva.
De după gardul interior apare, aproape lipit de gardian, un băiat blond, bine făcut. Tuns scurt până în vârful capului, dar cu o coadă de apaș la spate. Ce-o fi vrând să arate cu coama aia ridicolă? Brațele îi sunt pline de bube cu cap rotund, parcă-s niște nituri bătute în carne.
– Te-ai ars cu țigara?
– Nu! – sare directoarea penitenciarului, Gianina Crăciun. E scabie. Se ia din penitenciar. Astea sunt condițiile. Și eu am luat când am venit aici. Și gardienii. E un semn distinctiv al nostru – încheie directoarea glumind.
Băiatul îmi întinde mâna. I-o strâng larg, ca o domnișoară. Apoi mă apuc subit să-mi caut pixul prin toate buzunarele, preocupat. Nu e decât un pretext ca să mă șterg pe mână cu căptușeala. Mai târziu s-a dovedit, spre ușurarea mea, că râia penitenciară nu trece gardul în lumea liberă. E doar o pedeapsă în plus, fără sentință, pentru deținuți și pentru gardieni.
Închisoarea a fost prin anii '50 un lagăr comunist, o colonie pentru deținuții politici puși la muncă silnică în Insula Mare a Brăilei. Din 1958 a devenit secție a penitenciarului Brăila. În mijlocul perimetrului se află celularul, locul de deținere. E improvizat într-o hală, un fost atelier mecanic. În jur sunt numai barăci cu pereți din carton presat, de care e bine să nu te sprijini. Igiena deținuților nu e mai bună decât în anii '50. Țevile vechi pocnesc în pereți și scot la vedere igrasii masive, cu desen alandala. Singurele bariere împotriva asaltului mut al scabiei sunt linia de fier a robinetelor și podelele de mozaic frecate din gros cu săpun. Aluneci pe ele ca pe omăt.
Până după-amiază, cât am stat împreună, dar și la următoarea vizită, Constantin Stupu s-a scărpinat întruna pe tot corpul. Brațele lui mi s-au părut nefiresc de lungi, parcă îi crescuseră într-un an și ceva de pușcărie înadins ca să ajungă să se scarpine peste tot.
Întâi vorbim într-un foișor din grădina închisorii, departe de ochii celorlalți deținuți. Fiindcă, asemenea copiilor, deținuții se ițesc în obiectivul camerei de filmat, se bagă în vorbă, au mereu ceva de spus, ceva de transmis celor de dincolo, oamenilor liberi.
Băiatul nu are un strabism evident, dar ochii îi fug mereu într-o parte. În primele trei ore de discuții nu mă privește nici o clipă în față. Se uită mereu pe lângă mine, parcă mi-ar reteza urechile cu fierăstrăul privirii. Sau pune capul în piept și vorbește ca și cum ar fi singur. Sunt momente lungi în care nu înțeleg nimic din ce spune. Ceva îl ține legat pe tânărul ăsta, nu-l lasă deloc să iasă din el. Are tot timpul ceva de ascuns, mereu se teme de ceva.
– Pot să-ți spun Costel? Sau... cum ți se spune ție, cum îți zic prietenii?
– Și Costel, dar vreau să-mi ziceți Alex.
Nu-l cheamă și Alex, nu e al doilea prenume al lui. Dar așa se recomandă și așa vrea să i se spună. Fuge de numele lui de botez.
Înainte de a ajunge la pușcărie, Costel avea un prieten cu vreo douăzeci de ani mai mare decât el. Prietenul îi dădea să mănânce, îl lăsa să doarmă la ușa lui, pe o canapea din casa scărilor, din când în când îi găsea câte ceva de lucru în construcții. Și acel prieten avea un băiat mic pe care-l chema Alex. De când a ajuns la Tichilești, Costel Stupu a luat numele prietenului său mai mic. „Ca și cum, luându-i identitatea, i-ar fi luat și tatăl, ocrotitorul amândurora, dar și toată dragostea de care Alex avea parte, iar el nu“ – explică psihologul închisorii, doamna Sița Popa.
[caption id="attachment_6898" align="aligncenter" width="1024"]
Șița Popa, psihologul închisorii, și Constantin Stupu[/caption]
– Costel e un nume frumos. O să-ți spun Costel. E numele tău și eu vorbesc cu tine, nu cu Alex. Deci, Costel, spune-mi ce e cu tatuajul de pe mâna ta. Ce înseamnă?
Pe dosul antebrațului drept are tatuat numele Vasile. Cu litere mari, strâmbe, de la cot până la încheietura mâinii. Vasile e fratele lui geamăn. Fratele din America. Și-a scris numele lui în piele, pentru totdeauna. Pentru ca atunci când se vor vedea, Vasile să știe că fratele lui Costel s-a gândit la dânsul clipă de clipă.
– Mi-am scris numele lui pe mână, pe partea asta, așa, ca să-l văd în oglindă de câte ori mă spăl la chiuvetă. Și dacă eu merg pe stradă, din față lumea mă vede pe mine. Dar din spate vede Vasile.
Fără să știe, Costel este și Alex și Vasile. Se simte prizonier nu doar în penitenciar, ci și în propriul trup. Și atunci încearcă să evadeze în Alex și în Vasile. Psihologul penitenciarului are teoria asta.
– De ce familia din America l-a păstrat pe Vasile, iar pe tine te-a adus înapoi în țară? Văd că n-ai niciun beteșug, ești băiat frumos, isteț... Ce s-a întâmplat acolo?
– Nu știu.
Ba știe!
VA URMA
Șița Popa, psihologul închisorii Tichilești, crede că deținutul Constantin Stupu se identifică cu fratele lui geamăn, adoptat în Statele Unite[/caption]
Penitenciarul pentru minori și tineret Tichilești (Fotografiile nesemnate aparțin autorului)[/caption]
Adevărul e că știe prea bine și ce a vorbit cu fratele lui în avion, știe și de ce americanii l-au trimis înapoi la cămin. Aveam să mă conving de asta peste o săptămână, cotrobăind prin arhivele casei de copii din Slobozia, unde Costel a crescut. De la doi ani, nu de la patru, cum știe el. Așa scrie în dosar. Maică-sa i-a zis că l-a dat de la patru ani la cămin, poate ca să mai subțieze puțin vinovăția față de copii. Adică, vedeți, dragii mamei, m-am chinuit totuși până la patru ani cu voi, nu v-am părăsit nici din prima zi, nici după doi ani!
Se scarpină, își mai aprinde o țigară. Pentru nenorocitele astea de țigări a îndurat cele mai neomenești umilințe la închisoare. Fiindcă lui, într-un an de pușcărie, nu i-a trimis nimeni, niciodată, un leu de cheltuială sau un pachet, ceva. Nu l-a vizitat nimeni, niciodată. Exact ca la cămin. A mâncat și bătaie în locul altora, a muncit pentru alții, a făcut și masaje și lucruri pe care nu le spune, le trece într-un cuprinzător și tenebrous „câte și mai câte“: și totul pentru țigări. Când trage fumul în piept, cu atâta poftă!, parcă te aștepți să se îndoaie spre el copăceii de pe lângă foișorul în care stăm de vorbă.
[caption id="attachment_6931" align="aligncenter" width="1024"]
În lumea dură a închisorii, Constantin Stupu a răbdat umilințe crunte pentru o țigară[/caption]
– Din America îți amintești ceva?
– Mama aia era mai tânără decât bărbat-su. Și mai frumoasă. Îi chema Truelson și nu mai știu cum. Ne-a schimbat și nouă numele, ne chema Truelson Constantin și Truelson Vasile. Stăteam într-o casă mare, cu etaj și cu curte. Nu mai știu în ce oraș... Mâncam dimineața... pe urmă mergeam la un fel de grădiniță. Mama aia ne-a dat câte o carte. Trebuia să învățăm niște cuvinte: cum se spune la pisică, la cățel, la casă... Am învățat puțină engleză. Înțeleg dacă îmi spuneți ceva, dar nu pot ca să vorbesc. În weekend mergeam toți la plimbare cu o mașină mare. Mergeam prin oraș, la zoo, la cumpărături, la cofetărie... Mai aveau încă trei copii, tot așa înfiați. Noi doi eram mai mici. Ne jucam toți...
– Zici că nu știi de ce ai fost trimis acasă. Dar cum a fost la despărțire mai știi? Ce ți-au spus părinții adoptivi?
– Nu mai știu ce mi-au spus. M-a dus soțul ei la aeroport cu mașina. M-a pus să mă pup cu Vasilică. El a rămas în mașină și pe mine m-a dat la un om care m-a adus cu avionul în România.
A revenit în țară cum a plecat: cu mâinile goale. Nu are nici măcar un nasture din America. Doar nostalgia permanentă a raiului de acolo, dorul de fratele rămas. Fratele pierdut. Uneori, seara, în celula plină de gândaci, când plânsul îl strânge de gât, când așteaptă somnul ca pe o izbăvire, Costel evadează așa: se gândește că nu stă întins pe patul de pușcărie, scărpinându-se de râie până dă sângele, ci că e el în locul lui Vasilică, în America, plimbându-se cu mâinile în buzunare pe un bulevard inundat de lumini ori gonind cu o decapotabilă pe un drum drept, într-un peisaj nesfârșit. Chiar așa, cine și-ar da seama că nu e Vasile băiatul ăla, ci el? Doar sunt gemeni, seamănă perfect!
Pentru Costel, uneori el și fratele lui nu sunt doar gemeni identici. Uneori sunt una și aceeași persoană. Mirajul fratelui din America nu-i dă pace.
– Dorința cea mai mare a mea este să mă duc la București și să caut pe la avocați, pe la Protecția Copilului, peste tot, ca să-l găsesc pe fratele meu. Mi-a zis cineva că dosarele astea sunt secrete, dar poate am noroc, poate mă înțelege careva omenește. Poate scrieți la ziar și vede Vasilică pe Internet și mă caută el pe mine.
[caption id="attachment_6935" align="aligncenter" width="1024"]
Cu Constantin Stupu la vorbitor (Foto: Valentin Zaschievici)[/caption]
Visul ascuns al lui Costel este că Vasile de pe mâna lui dreaptă îl va găsi și îl va chema la el, în America. Numai așa ar scăpa din cloaca asta, din șuvoiul de mizerii care l-a împins spre pușcărie. Nu se gândește nici o clipă că poate Vasile Truelson are viața lui acolo și n-ar vrea să vină Costel din pușcărie să i-o tulbure. Nu. Cu siguranță, așa cum el are Vasile pe mână, Vasile are Costel. Vasile se gândește la dânsul.
Fuga la Slobozia, la Direcția Județeană pentru Protecția Copilului. Hârtiile spun puține lucruri despre frații Costel și Vasile, cât au fost la centrul de plasament. Iar despre adopție – nimic. Legea a pus lacăte grele pe dosarul lor.
[caption id="attachment_6938" align="aligncenter" width="1024"]
Ovidiu Necula, șeful Centrului de Plasament, dezvăluie secretul fraților gemeni (Captură video)[/caption]
Dosarul de orfelinat al lui Constantin Stupu vorbește cumva pe altă voce decât gura lui Constantin Stupu. El și-a rescris trecutul pe ici pe colo, în gând. Cu asta s-a ocupat în cinci luni de arest preventiv și un an de închisoare. A rescris, totuși, cu sinceritate. Costel este printre puținii deținuți de la Tichilești închis cu temei. Ceilalți sunt cam toți nevinovați. Așa își rescriu ei în cap realitatea.
Ovidiu Necula, șeful Centrului de Plasament, îl știe bine pe Costel. Spune că frații Stupu au fost înfiați de americani în martie 2000. Costel a fost adus înapoi patru luni mai târziu.
– Dar de ce?
– Pentru că nu se înțelegea cu fratele lui geamăn. Îl bătea mereu. Era extrem de dificil, de violent. Părinții adoptivi au crezut o vreme că se vor descurca. Și s-au tot chinuit cu el. Până când Costel și-a atacat fratele cu cruzime. Cu furculița!
VA URMA
Școala din comuna Gheorghe Lazăr[/caption]
Într-a șasea, Costel avea șaișpe ani. Tot umblând pe la părinți de ocazie, nu s-a îngrijit niciunul de școala lui. Îi era rușine să stea cu prichindeii din clasă ca măgarul între oi.
– Nu știam ce să ne mai facem cu el, spune directorul Badea. Politica era să încercăm reinserția în familie. Am luat legătura cu mama lui și cu greu, după mai multe vizite, am convins-o să-l ia acasă.
Firița Stupu era femeie de serviciu la școala din comuna Gheorghe Lazăr. Să ai un salariu, la țară, fie și unul de îngrijitor, înseamnă să stai cu o mână pe mătură, iar cu cealaltă să-l ții pe Dumnezeu de un picior. Concluziile din dosarul de anchetă socială arată că pe Costel îl aștepta acasă o viață mai frumoasă decât la casa de copii. Nu scria și că nu-și mai văzuse mama de dinainte de a fi adoptat. Redevenea brusc, la șaișpe ani, copilul unei mame căreia îi uitase și numele.
[caption id="attachment_6971" align="aligncenter" width="1024"]
Deținuții numără zilele până la liberare. Dar mai greu de îndurat sunt nopțile.[/caption]
Îl vizitez pe Costel pentru a doua oară la închisoare. Tichilești, Strada Mihai Eminescu Nr. 1. Multe nepotriviri din povestea lui m-au făcut să mă întorc. Între timp am dat o raită prin Slobozia, de unde a fost arestat, și prin satul lui natal, la maică-sa. Dacă se mai face că a uitat ceva sau se mai furișează hoțește pe lângă adevăr, am hățuri să-l duc, hăis!, cea!, pe drumul bun. Suntem la vorbitor, față în față, cu o masă între noi. O punte mică pe care streptococii râiei penale - parcă-i aud! - tropăie dinspre el spre mine. Sau o fi ceasul din perete, măsurând secundele lungi ale anilor de pedeapsă.
– Mama a fost numai de două ori la mine, la cămin, când eram mic-mic, și pe urmă nu a mai venit niciodată. Când am revăzut-o, nici nu o mai cunoșteam. Ea n-a avut niciodată nici casa ei, nici pământ, nici nimic. Stătea și ea când cu unul, când cu altul. Când m-a luat pe mine acasă stătea cu unu' care era ieșit de o lună din pușcărie. A făcut zece ani. Eram trei străini care trăgeam de un salariu de femeie de serviciu. Nu m-am înțeles deloc cu mama și cu ăla. M-am înscris la școală în sat, dar am abandonat-o într-a șaptea, după un trimestru. Tot de rușine. Păi eu mă bărbieream!
[caption id="attachment_6968" align="aligncenter" width="1024"]
Casa de copii din Slobozia[/caption]
– De ce n-ai continuat școala aici, la închisoare? Făceai și tu opt clase...
– Mi-a convenit mai mult să muncesc. Ca să mi se scadă zilele-muncă din pedeapsă. Și mai făceam și eu un ban pentru țigări. Oricum cu școala nu rezolvi nimic azi. Contează să știi să te descurci.
El s-a descurcat. A plecat din sat, de la maică-sa, și s-a întors în Slobozia. Acolo crescuse. Avea prieteni prin oraș. S-a lipit de unul cu peste douăzeci de ani mai mare decât el. Adrian. Ăsta ducea în spate un cazier scurt, dar greu – ani mulți de condamnare pentru furt și tâlhărie. Dar Adrian se cumințise. Nu mai bea, nu mai dădea cu jula și cu parul. Își luase nevastă și îi făcuse doi copii. Stăteau toți patru într-o garsonieră confort 3, la G-uri – niște construcții înfiorătoare, asemănătoare blocurilor, de care nu se apropie decât disperații și curajoșii. Costel s-a oploșit pe lângă Adrian ăsta. S-a lipit de băiatul lui, Alex, ca de un frate mai mic. Mai târziu i-a luat și numele. Părea să fie făcut mai mult din goluri care abia așteptau să fie umplute cu un frate.
[caption id="attachment_6972" align="aligncenter" width="1024"]
„După ce s-a întors din America, foarte, foarte greu s-a putut comunica cu el. Evident, acest nou abandon l-a marcat puternic.“[/caption]
Aproape trei ani a dormit pe o canapea, pe hol, la ușa garsonierei. Ca un cățel. Mânca din mila vecinilor, se mai ducea pe la cămin și îi dădeau băieții câte o bucată de pâine, mai câștiga și el câte ceva muncind cu ziua pe lângă Adrian, prin piață, pe la oameni pe-acasă. Când se găsea de lucru. Când nu, mânca mai puțin sau deloc. De fumat, fuma constant.
Sectoriștii îl știau de băiat bun. Îl lăsau în pace pe canapeaua lui. Nu era un pericol pentru nimeni. Până într-o zi când, de foame, a spart un chioșc și a furat niște dulciuri și o sticlă de suc. Și țigări. Era pe 13 decembrie 2010. Capul răutăților a fost un puști de nici paișpe ani. El l-a învățat și l-a dus la rău pe Costel, așa cum arată rechizitoriul. Au intrat amândoi, și-au umplut buzunarele cu bunătăți și au tulit-o. Poliția l-a săltat pe Costel de pe canapea în mai puțin de jumătate de oră. Era murdar de ciocolată pe la gură. Paguba a fost doar ce apucase să înfulece. Nici n-a ajuns la țigară. Toate pachetele erau cu ambalajul neatins.
– Când ai furat din chioșc nu ți-ai dat seama ce faci? Nu te-ai gândit la urmări?
– Nu m-am gândit. Mi-era foame.
VA URMA
A fost un deținut model. E știut prea bine în penitenciar. La plecare, așa e procedura, i se mai verifică o dată identitatea. Dacă o mai are. (Foto: Valentin Zaschievici)[/caption]
De la gardul interior încolo, deja începe să se simtă adierea libertății. (Foto: Valentin Zaschievici)[/caption]
Ușa celularului se deschide. Băiatul iese cu pas nesigur, păzit de la spate de un gardian. Se uită în dreapta, în stânga, în sus. Se scarpină aprig în freza fistichie, năclăită de gel. Apoi, zorit de paznicul lui, o ia, la fel de nesigur, spre poarta primului gard interior. De aici începe deja să se simtă mirosul bun al libertății. N-ar mai fi de trecut decât peste formalitățile de liberare.
Pe la amiază, directoarea Gianina Crăciun îi înmânează documentele de liberare și certificatul de calificare în meseria de morar. A învățat meseria asta în închisoare. Pe certificat nu scrie că a fost obținut în detenție. Este emis de Ministerul Învățământului și e la fel ca toate celelalte certificate emise oriunde în țară, la orice școală. Dar asta s-ar putea să nu-i fie de mare folos. Patronii se feresc să angajeze foști deținuți. Statul nu-i încurajează să facă asta. Poate cu o reducere la impozit, poate cu o contribuție la salariu, așa cum se întâmplă în cazul celor care angajează persoane cu handicap. Cazierul e un handicap mai mare decât orice beteșug trupesc. În loc de compasiune, stârnește repulsie, dispreț, teamă. Trecerea prin pușcărie îți intră în piele mai adânc decât tatuajele și nu mai iese toată viața. Nu apare nimic pe certificatul de calificare, dar parcă ți-ar scrie în frunte.
[caption id="attachment_7006" align="aligncenter" width="1024"]
Ești liber încă din curtea închisorii, din momentul când îți recapeți buletinul. (Foto: Valentin Zaschievici)[/caption]
Mai primește și buletinul de identitate. Îl pune la piept, pe sub geacă. În cartonașul ăla e acum mai mult decât un nume și o adresă. E sufletul lui de om liber. E tot ce are. Hainele de pe el sunt primite de pe la camarazii de celulă. Ca și încălțările, gelul ce i se scurge din păr, parfumul de șapte feluri, un carcalete, care-l învăluie. Țigările din buzunar sunt de la mine.
Iese pe poarta închisorii cu privirea în pământ. Așa va sta, în poziția asta, până seara. Cerul întreg, nefeliat de gratii, e greu de privit!
Stă pe bancheta din spate și nu zice nimic. Tace și se scarpină. Nici măcar nu se uită pe geam. Într-un târziu îndrăznește să spună că parcă ar vrea să treacă din fugă prin satul lui înainte de a ajunge la București. S-o vadă pe maică-sa. El i-a scris două scrisori într-un an de zile. Ea nu i-a răspuns la niciuna. Nu l-a sunat niciodată. Nu i-a trimis un colț de pâine, un capac de conservă, măcar să știe că are ceva de afară, de acasă. N-a venit niciodată să-l vadă. Totuși e mama lui, zice, și ar vrea s-o întâlnească acum, fie și pentru câteva minute.
– Speri să obții ceva de la ea?
– Nu. Doar s-o văd. Dar dacă-mi dă ceva, bani, haine, ce-o fi, nu-mi strică. Că n-am nimic.
[caption id="attachment_7015" align="aligncenter" width="1024"]
Stă pe bancheta din spate și nu zice nimic. Tace și se scarpină. Nici măcar nu se uită pe geam. (Fotografiile nesemnate sunt capturi video din filmări realizate de Viorel Ilișoi)[/caption]
Întorc mașina și o luăm spre Gheorghe Lazăr. E o comună mare, neașteptat de îngrijită. Casele zugrăvite, drumurile asfaltate sau măcar pietruite, șanțurile curățate, un parc, stadion, biserică mare și frumoasă. Chiar și iarba de pe marginea drumului e tunsă englezește.
Costel se face și mai mic pe banchetă, să nu-l vadă lumea. Străbatem tot satul pe sub furcile caudine ale privirilor. Casa e tocmai la marginea satului. De acolo începe Bărăganul, pustiul verde cât albastrul murdar de deasupra: nu l-ar vedea nimeni intrând în curte; dar și așa, țâșnește din mașină și din câțiva pași e în curte. Casa parcă stă să cadă. Înăuntru miroase a fum. Maică-sa nu are aragaz. Când vrea un ceai – că altceva nu prea are de mâncare – trebuie să facă focul cu coceni. Acum a pregătit o cafeluță. I se poate spune și așa. Mai mult datorită ceștii. Știa că venim, că am anunțat-o de pe drum. Nu poate să sune de pe mobil, că nu mai are credit, dar de primit, poate. Ne întâmpină cu ceștile aburind.
[caption id="attachment_7008" align="aligncenter" width="1024"]
Țâșnește din mașină și din câțiva pași e în curte. Casa parcă stă să cadă. (Foto: Viorel Ilișoi)[/caption]
Stăm aproape două ore în tindă, la cafea. Costel n-a mai mâncat la amiază la penitenciar. Îi e foame. Dar maică-sa nu pune nimic pe masă. N-are. De patru ani nu mai lucrează la școală. A fost acolo, zice ea, un complot mârșav ca să i se ia postul și să fie angajată în locul ei o femeie de serviciu cu pile la director. Acum trăiește din ajutorul social, 110 de lei pe lună. Ăștia sunt bani doar de chibrituri – dacă mai plouă și se jilăvesc cocenii, se aprind greu.
Costel a intrat glonț în casă. N-am văzut, venind în urma lui, dacă și-a îmbrățișat mama. Se pare că nu. De când a venit, ea boscorodește întruna. De ce n-a ascultat-o, să fie băiat cuminte? De ce a ajuns la pușcărie? A făcut-o de râs în sat!
– De ce tot țipi la mine? – îi sare țandăra lui Costel. Am greșit, am plătit pentru asta. Lasă trecutul. Că și eu pot să te întreb de ce m-ai dat la cămin.
[caption id="attachment_7007" align="aligncenter" width="1024"]
La liberare, directoarea închisorii: „Dacă nu ești cuminte, dacă nu-ți vezi de treabă, te întorci aici!“. (Foto: Viorel Ilișoi)[/caption]
Femeia nici nu clipește. Se apleacă peste masă și își mai ia o țigară. Din pachetul lui Costel, că ea nu are. Fumează numai când prinde de pe la alții.
– Păi, tat-tu era un bețiv și un rău. Mă bătea de umblam neagră, da? S-a dus cu alta și m-a lăsat cu voi doi în brațe. Tu nu știi cât m-am chinuit singură cu voi până la patru ani, cât amar am înghițit...
– Doamnă, îi atrag eu atenția împingând încă o țigară spre ea, până la doi ani i-ați crescut, nu până la patru. Așa scrie în dosarul copiilor.
– Până la doi, na! Eram și eu amărâtă, dormeam cu copiii numai prin ferme, cu zilierii, în gazde, pe unde apucam. Dacă n-am avut eu căsicioara mea, bucățica mea de pământ... Da' eu nici nu știu cum v-am dat la stat. Că eram operată la Slobozia, voi erați în grija la o vecină... A venit o doamnă la mine la spital, după operație, cu anestezie, nici nu știu ce am semnat.
– Dar când v-ați revenit din anestezie nu prea v-ați dus pe la băieți să-i mai vedeți... Erau aici, la douăzeci de kilometri.
[caption id="attachment_7016" align="aligncenter" width="1024"]
Căminul era la 20 de kilometri de casa ei, dar Firiței Stupu i se părea departe, așa că nu și-a prea vizitat copiii. I-a fost mai ușor să-i uite.[/caption]
Stau cu o țigară pregătită.
– Drept să vă spun, nici nu prea am avut bani cu ce să mă duc. Autobuzul costă și el bani. M-am dus o dată, de două ori, de trei, dar când mă duceam, nu-i găseam la cămin, ba erau ușile închise, ba nu mă lăsa să intru... Am zis: ce să mai cheltui bani pe bilete, să vin cu pachetele înapoi acasă? Și nu mai m-am dus, am zis că erau îngrijiți acolo...
– Păi vezi, bre? Vezi? Poate am vrut să vii numai așa, fără pachet. Să te văd măcar pe geam! – se răstește Costel la maică-sa.
Nu i-a căutat pe băieți. Nici n-a știut că au fost adoptați în America. Abandonul lor a fost declarat legal la șase ani de la internarea în centrul de plasament. Apoi au fost înfiați. Acum femeia o ține pe aceeași strună: că n-are, n-are, n-are. Și dacă n-are, cum să se fi dus pe la ei pe sub geam?
[caption id="attachment_7012" align="aligncenter" width="1024"]
Prima masă în libertate.[/caption]
Pornim spre București. Costel e negru la față. De supărare, de foame. Mă roagă să opresc la primul chioșc din sat să-i cumpăr ceva de ronțăit și apă. Acasă nici apă n-a băut. Se aștepta să și mănânce. Dar nu.
E închis la chioșcul din sat. Îi spun să mai rabde puțin până în Slobozia. Trebuie să trecem pe la Poliție ca să fie luat în evidență. Găsim ceva de ronțăit în oraș. Apoi vom merge la București. Cei de la Concordia îl așteaptă cu mâncare caldă.
Când iese de la Poliție, Costel mai vrea ceva. Dacă se poate. Și dacă nu mă supăr. Să-l sun pe Adrian, prietenul lui. Tare i-i dor să-l vadă măcar un minut. Cât să-i strângă mâna.
– Sigur!
[caption id="attachment_7010" align="aligncenter" width="1024"]
Un cap țuguiat și chel. Tipul e negricios și fără dinții din față. E omul pe care când îl vezi te gândești că a făcut pușcărie. Și nu te înșeli.[/caption]
Adrian ne așteaptă într-un gang de bloc. Scoate numai capul de după colț, parcă s-ar ascunde de cineva. Un cap țuguiat și chel. Tipul e negricios și fără dinții din față. E omul pe care când îl vezi te gândești că a făcut pușcărie. Și nu te înșeli. Cei doi se îmbrățișează ca niște prieteni vechi. Ca doi frați. Se ridică unul pe altul în aer, de mijloc, cum fac boxerii după meci.
– Ce faaaci, băăăi? strigă Adrian.
– Ce faaaci, măiii? răspunde Costel.
Am vorbit cu Adrian la telefon de câteva ori; știe ce viitor îl așteaptă pe Costel, despre înscrierea lui la Concordia. Mi-a zis că e foarte bine așa, că e un tip norocos dacă niște străini care nici nu-l cunosc îi dau casă și masă, îngrijire, tot. Dar acum, deodată, întoarce foaia: că ce să caute Costel la austriecii ăia? Ce urmăresc ei de fapt? Mai bine să rămână în Slobozia. Îi găsește el de muncă în construcții, își închiriază băiatul o garsonieră la G-uri, 150 de lei pe lună, meserie! Diavolul știrb îl ispitește pe Costel, încă mirosind a pușcărie, cu toate minunățiile libertății în Slobozia. Dar el, nu și nu. E hotărât.
– Rămâi, băi, fraiere, zice Adrian la sfârșit, că tot întreabă Grațiela de tine, ce mai faci, când vii, alea, alea...
Ochii lui Costel se fac mai mari decât capul. Un val de sânge îi răbufnește în față.
[caption id="attachment_7011" align="aligncenter" width="1024"]
Se îmbrățișează ca doi vechi prieteni. – Ce faaaci, băăăi? strigă Adrian. – Ce faaaci, măiii? răspunde Costel.[/caption]
Grațiela era o fată de la cămin, ca și el. Înainte de a fi arestat, fata a trecut o dată pe lângă dânsul, atât de aproape, încât i-a simțit mirosul pielii. Și de la acea atingere olfactivă el a construit, în pușcărie, o dragoste mare cât o condamnare pe viață.
– Să-mi bag piciorul, nu mă mai duc azi la nicio fundație, în niciun București.
Se răsucește pe călcâi și, tot cu privirea în pământ, o ia pe urmele lui Adrian. Cum să reziste un băiat de douăzeci de ani, după un an și jumătate de pușcărie, la numele unei fete? Grațiela!
Îl strig. Se întoarce, apoi, mă privește puțin pe sub streașina sprâncenelor încruntate, apoi, pe jumătate întors spre mine, pornește din urma prietenului său. Ce pot să fac? Îl las.
În drum spre București sună telefonul de la Concordia:
– Când ajungeți?
– Nu mai venim.
– Cum așa?
– Constantin Stupu nu mai vine. A evadat din libertate, e în drum spre pușcărie, înapoi.
[caption id="attachment_7018" align="aligncenter" width="1920"]
Și-a găsit el, în schimb, o prietenă. Orfană de la Fundație. E o fată frumoasă și cuminte. (Foto: Elena Iluță)[/caption]
Acum Costel e la Concordia. Primul condamnat luat direct din celulă și pus pe o linie care, dacă el nu vă sări din mers, îl va duce departe. Urmează un curs de calificare la brutăria Fundației. Din când în când mai sună să spună că e bine, să mă roage să-i mai încarc telefonul, să întrebe dacă i-am găsit fratele din America. Nu, nu i l-am găsit. Și-a găsit el, în schimb, o prietenă. Orfană de la Fundație. E o fată frumoasă și cuminte. Când s-au cunoscut, ea l-a întrebat:
– De ce ai venit aici?
– Pentru că libertatea e prea grea!
VA URMA
Nici în funcționarul de la ghișeu, care tocmai ți-a înmânat zâmbind chitanța, nu-l recunoști pe băiatul care ți-a adus pizza cu întârziere. De nervi, nici n-ai mai mâncat-o. Ai aruncat-o pe geam, de la etaj. Nu i-ai dat bacșiș.
Aurolacul de care te-ai ferit cândva ca de un câine rău sau ca de un ciumat este acum taximetristul vorbăreț care te duce acasă după câteva ore de muncă în plus. Nu-l recunoști.
Tu crezi că toate chipurile urâte ale străzii sunt așezate defintiv în urâțenia lor.
Tu crezi că tot ce e urât la tine devine cel puțin acceptabil atâta timp cât există toți acești oameni insuportabili. Ai nevoie de ei ca să-ți depozitezi într-înșii, ca în niște tomberoane, iluziile tale de om normal.
A umblat prin gări după saci de păduchi și a ieșit de acolo cu oameni.
A intrat în canale după șobolani și a ieșit de acolo cu oameni.
A răscolit căminele murdare și înghețate în căutarea mutanților năclăiți de bale și a ieșit de acolo cu oameni.
A luat din brațele mamelor sărace boțuri de lut, flămânde, și a strâns la piept mici oameni.
I s-au arătat jumătăți de oameni, sferturi de oameni, bucățele de oameni ascunse în trupuri de carne, unele schilodite, și el a știut că a găsit, de fapt, oameni pe de-a-ntregul.
Pe toți i-a adunat într-un adăpost unde le-a oferit lumină, hrană, îmbrăcăminte. Știa că nu e alegerea lor să fie așa. Și că nu trebuia decât să le întindă o mână pentru ca ei, trăgându-se în sus, să iasă din mizerie.
Adăpostul a fost, la început, în toamna învolburatului an 1991, o casă oarecare. Pe urmă, în ianuarie 1992, s-a numit Organizația Umanitară Concordia. După aceea au apărut alte case. Cămine. Mici blocuri ridicate de la pământ. Mici cartie. Chiar un Orășel al Copiilor. Un mic sat construit pe locul unui fost ceapeu. Creșe. Grădinițe. Școli. Azile. Brutărie. Ateliere. Pe toate le-a umplut cu oameni văzuți de el acolo unde noi nu vedeam oameni. Și tuturor le-a oferit mai ales iubire. Căci părintele Sporchill este iezuit, slujitor al lui Isus, și își iubește aproapele ca pe sine însuși, așa cum îi cere Domnul său.
Fundația n-a fost înființată, în ianuarie 1992, ca să se aducă mașini străine în țară. Scopul Concordiei este, chiar de la început, acela de a salva oameni. Credința și rigoarea iezuită au ținut-o fără abatere pe un drum greu, dar întotdeauna luminos.
La Concordia vin oameni ai străzii, copii abandonați, din familii sărace, din casele de copii, tineri loviți de iureșul vieții: bolnavi, drogați, cu stigmatul închisorii pe frunte. Mai trăiesc pe acest mic continent și bătrâni uitați de copiii și de nepoții lor, alungați din cetate, lăsați să se stingă în tăcere sub ziduri. Tuturor li se dă un bilet gratuit pentru ziua de mâine. Unii îl folosesc. Alții îl aruncă. Unii se întorc înapoi în trecut, alții sar acrobatic în viitor.
Vei ști să îți faci singur mâncare, să-ți speli hainele, să le calci. Să-ți faci patul, să-ți mături camera, să lustruiești podelele casei în care stai. În scurt timp vorbești frumos cu ceilalți, dai bună ziua, cânți la un instrument, faci un sport, îți descoperi o pasiune, un talent – și le urmezi. Pentru toate aceste lucruri vei fi răsplătit cu dreaptă măsură. Nu cu lei, ci cu tigri. „Tigri concordieni“, egali cu leii românești. Cu tigrii îți poți cumpăra de la magazinul Fundației tot ce-ți dorești. Adică tot ce îți poți permite din ce îți dorești. Dacă vrei mai mult, vei munci mai mult. Vei învăța valoarea muncii tale și a rezultatelor ei. Și toate lucrurile astea mărunte, pe care ești stimulat în felurite chipuri să le înveți, te vor ajuta în final să trăiești pe picioarele tale. Să te întorci cu fruntea sus în lumea în care umblai cu fruntea plecată. Și, privindu-ți semenii în ochi, să spui cu mândrie: „Iată, m-am ridicat din ruină și încep să fiu!“.
[box type="info" icon="https://kpbs.media.clients.ellingtoncms.com/img/croppedphotos/2014/01/28/Hawking_damtpcambridge_lead_t800.jpg?90232451fbcadccc64a17de7521d859a8f88077d" font="arial" fontsize="14" float="left" head="Urmașul lui Newton"] Stephen Hawking s-a născut în 1942, la Oxford. La 22 de ani și-a dat doctoratul cu o teorie despre originea universului, precum și despre existența găurilor negre. Deține 12 titluri de doctor în știință, este profesor „Lucasian“ în matematică, la Cambridge, titlu pe care nu l-a mai deținut decât Isaac Newton, cu care este și comparat adesea. Cartea sa „O scurtă istorie a timpului“ a fost tradusă în 33 de limbi și s-a vândut în 9 milioane de exemplare. Hawking suferă de o boală care îi slăbește progresiv controlul asupra mușchilor. De la 21 de ani este țintuit într-un cărucior cu rotile. Din 1985 nu-și mai poate folosi corzile vocale și comunică prin intermediul unui computer. [/box]
A beautiful mind
La 3 ani citea, compunea și cânta la pian, picta, vorbea franțuzește. La 5 ani îl citea pe Shakespeare în original și scria ea însăși piese de teatru. Învățase engleza fără niciun efort, fără profesor, cum avea să învețe apoi încă trei limbi. Mama era casnică, trebuia să stea clipă de clipă lângă ea, aproape că nu mai făcea față acelei minți flămânde care parcă înghițea totul din jur. De multe ori un copil genial are nevoie de mai multă atenție decât unul cu handicap.
Tatăl era tehnician constructor. I-a cumpărat un acordeon ca să exerseze digitația pentru pian. Când a crescut, i-a cumpărat un acordeon mai mare, fiindcă bani de pian nu avea. Și 30 de ani a tot strâns bani să construiască o casă a lor, pe pământ. Când casa a fost gata, comuniștii au demolat-o, iar familia s-a mutat la bloc, în Giulești, în trei camere în care nici cărțile nu încăpeau. Acolo trăiesc și azi părinții, octogenari. Din pensia lor o ajută și pe Gabriela, fiica lor prea înalt calificată ca să poată trăi decent în România.
Marea ruptură
Ca medic oncolog ar fi putut avea un trai fără griji. Nu din salariu, ci lăsând să i se îndese bacșișuri în buzunar, cum se întâmplă în România. Însă a ales cercetarea, domeniu în care inteligența ei prodigioasă se putea dezlănțui. Institutul Oncologic din Philadelphia a invitat-o să-și încheie acolo teza de doctorat „Receptori hormonali în cancere non-endocrine“. A preferat să rămână la Institutul Național de Oncologie din București. Fusese inaugurat în 1989 și era dotat cu tot ce era mai bun la acea oră la nivel mondial. Însă numai în doi ani dispăruse toată aparatura, din 1991 nu se mai putea face cercetare. Gabriela Morușanu, medic specialist în oncologie și cercetător științific gr. II, cu lucrări premiate de Academie și publicate în reviste de specialitate din Occident, avea un salariu de 20-25 de dolari și era întreținută în continuare de părinții ei, de la care moștenise idealismul aproape nociv în acele condiții.
Aceasta a fost prima mare ruptură în viața ei: a trebuit să abandoneze cercetarea. Atunci a început exodul minților strălucite și declinul cercetării în România. Ea a rămas. I s-a oferit postul de director în România la o firmă farmaceutică multinațională. Din primul salariu le-a cumpărat părinților un televizor color. În 9 ani și-a cumpărat un apartament la bloc și o mașină și, cu felul ei ascetic de a trăi, nu-și mai putea dori nimic pentru decența traiului. Însă era prea puțin pentru una dintre cele mai strălucite minți ale unei generații.
Trei facultăți în patru ani
A absolvit trei facultăți în patru ani, în Anglia. A plecat în 2000, tot pe banii părinților, care de data asta și-au vândut via de la Nicorești, recăpătată cu greu, în procese interminabile, istovitoare. S-a înscris la The Academy of Business Strategy din Londra. Urma și cursurile, tot acolo și muncea – consultanță în afaceri. Câștiga 150-200 de euro pe oră.
Dar nu pentru avere venise. Voia să se perfecționeze în management și în toate domeniile conexe și să se întoarcă în țară, unde economia părea să se așeze și cerea tot mai multă competență. Așa că banii din consultanță i-a cheltuit pentru studii. Absolvise deja un curs post-universitar al Școlii Superioare de Afaceri din Paris. Între 2000 și 2004 a muncit într-un ritm infernal. A lucrat în consultanță, timp de doi ani a făcut și cercetări alături de Stephen Hawking, a studiat management la Londra, marketing la Cambridge, psihologie la Oxford, absolvind cu cele mai înalte laude. În România, legile rigide și niște profesori pedanți i-ar fi cerut să studieze câte patru ani ceea ce ea putea învăța în câteva luni.
Fie pâinea cât de rea…
– De ce v-ați întors în țară?
– Fiindcă aici e locul unde sunt datoare să împlinesc darurile primite de la Dumnezeu. E datoria mea. E datoria față de extraordinarii mei profesori care mă salutau pe stradă scoțându-și pălăria – eu, o biată elevă, o biată studentă apoi... Datoria față de copiii supradotați din țara asta, pe care încerc să îi ajut să-și găsească în societate locul potrivit înzestrărilor lor deosebite. Datoria față de părinții mei, care și-au dedicat viața devenirii mele și alături de care vreau să fiu până în ultima lor clipă de viață...
În 2004 Gabriela Morușanu s-a întors în țară. Și-a făcut actele de PFA (persoană fizică autorizată), urmând să acorde consultanță în management strategic, marketing, coaching, career advisor, medicină integrativă, gifted education. Știe de toate. Un singur lucru nu a învățat din cărți: cum se poate trăi cu această știință de carte în România.
Primul client, un patron de hotel, n-a plătit-o 5 luni de zile. Nici ea n-a cerut, nu era nicio grabă, mai avea economii din Anglia. Fire delicată, n-a îndrăznit să bată cu pumnul în masă pentru ce i se cuvenea. După mult timp, în loc de 50 de euro pe oră, a primit 800 de lei pe 5 luni. N-a cerut explicații. Mârlănia nu era o ecuație sofisticată pe care s-o rezolve din ochi.
– Trebuie să concurez cu o mafie a consultanților formată din foștii directori care au falimentat fabricile și acum le acordă consultanță. Iar cu marile firme nu te poți pune de una singură. Dar tot nu plec din țară. Până la urmă voi răzbi.
Momentele ei de izbândă, când au fost, le-a avut tot în străinătate, unde a prins contracte de consultanță și coaching substanțiale, onorate corect: la timp, integral, cu mulțumiri.
Debut printre străini
Patru cărți scrise de Gabriela Morușanu așteaptă un editor îndrăzneț. Sunt rodul unei inteligențe spectaculoase care integrează cu o profundă vibrație umană literatură, filosofie, medicină, psihologie, mitologie, fizică etc. Este în curs de apariție la editura Passini Press, din Australia, „Morning Star“, o carte despre medicina holistică, despre sănătatea individuală în directă relație cu sistemul valoric personal și social.
– Cartea apare în Australia, explică autoarea, pentru că acolo am găsit o editură care realizează atât forma printată, on-line, dar și MP3 și Braille. În România sunt preferate traducerile din autori deja consacrați, iar pentru prima carte de regulă trebuie să vină autorul cu bani de acasă, iar sumele pretinse sunt astronomice.
Terminându-și povestea, Gabriela Morușanu își scoate ochelarii fumurii și i se văd iar cearcănele ca în vremurile când învăța un tratat de medicină într-o noapte. Va trebui să se fardeze cu dibăcie ca să obțină o slujbă de bonă și din păcate nu se pricepe deloc la cosmetică.
[caption id="attachment_7123" align="alignleft" width="300"]
Florian Colceag (Foto: Karina Knapek)[/caption]
Profesorul 
Ultimul drum (V.I.)[/caption]
Și-a crescut singur fata într-o superbă sforțare de a-și arăta lui în primul rând că este capabil de un lucru atât de dificil, fetei ‒ cât de mult o iubește, iar fostei soții ‒ ce bărbat plin de calități a părăsit. Fata a crescut, s-a măritat, și el a rămas singur-singurel. Acea singurătate fără ieșire, când ajungi să îți faci din tine însuți un tovarăș ca să ai pe cineva alături, împreună cu care să răzbați de la o zi la alta.
Gândul sinuciderii i-a venit în ziua când a știut că ea nu se va mai întoarce. Nu când i-a zis ea, ci când a simțit el asta. Într-un moment anume, înainte de divorț, la câteva luni după plecarea ei. Dacă nu ar fi fost fata, atunci și-ar fi tăiat venele ‒ așa hotărâse că va fi: cu lama, scurt, în cada plină cu apă, beat criță. Își iubea copila, trebuia să aibă grijă de ea, să o susțină până va putea sta pe picioarele ei, și asta îi dădea un rost, îl ținea în viață. Când a plecat și fata, la casa ei, momentul final sosise.
În seara aceea, după ce s-a îmbătat, a sunat-o. Din cadă, cu telefonul într-o mână și cu lama în cealaltă. Voia să îi spună ce are de gând să facă. Însă când i-a auzit vocea s-a întâmplat ceva în mintea lui. I-a urat doar noapte bună și a închis. Apoi a ieșit din cadă și a pus lama la locul ei, în dulăpiorul de lângă oglindă. Nu teama de moarte l-a oprit, că nu se mai temea de ea de când nu mai avea nimic de primit de la viață, sau așa credea el, ci altceva. Anume că nu putea să o lase pe fiica lui cu rușinea unui tată laș, mort în chip penibil la beție, în cada cu smalțul ciobit. Trebuia să fie un gest lucid și bine argumentat, cumva decent. Voia o ieșire demnă din viață și, credea el, asta însemna să arate că altfel nu se putea, că sinuciderea era singura rezolvare. Îi era dator măcar cu atât fiicei lui, poate și nepotului de câteva luni... A început atunci să scrie un bilet de adio. A scris la calculator, scria și bea, până când vodca, în două cu lacrimi, l-a trântit cu capul pe masă, într-o inconștiență prelungă și izbăvitoare.
Când s-a trezit și a recitit ce scrisese la beție, i s-a părut că nu explicase îndeajuns de bine. Fiica lui n-ar fi înțeles pe deplin de ce s-a sinucis. S-a apucat să rescrie și toată ziua nu s-a mai desprins de birou. Nici a doua zi n-a fost mulțumit. Iar a intrat în text, în ziua următoare iar, și tot așa, zi de zi, vreo trei luni de zile a scris întruna, nici n-a mai ieșit din casă. Din moment ce urma să moară, de ce să se mai ducă la serviciu? Redacția în care își mâncase tinerețea mâzgălind mereu aceleași știri n-avea decât să se ducă dracului cu șefi cu tot. Trăia din niște bani puși deoparte pentru fiică-sa; i s-a părut mai important atunci să-i lase o amintire frumoasă și o viață fără frământări ‒ de ce? cum? eu ce-aș fi putut face? ‒, decât niște bani.
Biletul de adio se transformă încet-încet într-un text de câteva sute de pagini. Reușise până la urmă să spună toată povestea de dragoste dintre el și fosta lui soție, din adolescență până în ziua plecării ei inexplicabile. Oricine ar fi văzut, citindu-i textul, că el nu putea ieși din povestea aceea tristă decât prin sinucidere. Nimeni nu l-ar mai fi condamnat pentru decizia lui drastică. Scrisese de parcă după moarte avea să mai rămână totuși pe pământ și să vadă tot ce se întâmplă, să audă tot ce se spune despre el. S-ar fi spus numai lucruri frumoase. De-acum putea să se sinucidă. Însă iar a mai amânat momentul pentru că auzea scârțâitul unor fraze. Nu-i plăcea cum sună povestea. Spunea tot ce trebuia să spună, dar parcă îi mai trebuia ceva. Mai avea nevoie de îndreptări pe ici-pe colo, de puțină culoare în cuvinte, de un tremur, de o sclipire. Trebuia să lase și un text frumos, nu doar un mesaj clar. Nu voia să se spună după moartea lui că a fost un ziarist anost, o biată mașinuță de retușat știri ce veneau gata scrise de la birourile de presă. Și atunci iar a luat textul la puricat. Știa că va muri și că nu va mai putea îndrepta nimic după aceea, că așa va rămâne în memoria fiicei lui, poate și a fostei soții, iubirea vieții lui: cum scrisese el acolo. Și nu era loc de nicio scăpare.
[caption id="attachment_7137" align="aligncenter" width="680"]
Sfârșit (V.I.)[/caption]
Începuse biletul prin noiembrie. Anul următor, prin mai, i s-a părut că nu mai avea nimic de schimbat. Acolo era el, cel adevărat, în povestea aceea, și așa urma să rămână în ochii fiicei lui.
Venise, așadar, momentul să se sinucidă.
Într-o dimineață a printat totul și a lăsat maldărul de foi pe birou, la vedere, unde trebuia să fie găsit după... A ieșit să se plimbe. De fapt, a stat toată ziua pe o bancă, în parc, fără să se gândească la nimic, fără nicio tresărire. Parcă, scriind, scosese totul din el și rămăsese acolo, în text, iar pe bancă nu mai era decât un înveliș inutil, planificat la distrugere în acea noapte. În parc, viața aluneca pe lângă el fără să-l atingă. Acasă, totul era pregătit.
Când s-a întors, decis să-și încheie zilele, a văzut manuscrisul pe masă. A vrut să-l pună undeva mai la vedere. L-a răsfoit puțin din picioare. Apoi s-a așezat și a început să citească întâi pe sărite, pe urmă pagină cu pagină. Atunci, recitind pagini pe care aprope că le știa pe de rost, dar i se păreau ca noi, și-a dat seama că foile acelea l-au ținut atâta timp în viață și că nu trebuie să moară pentru că, uite, are un rost pe lumea asta: să scrie.
Povestea e destul de veche. Și prietenul meu trăiește și astăzi, scrie, și fiecare rând scris e o sinucidere amânată. Nu vă întrebați cine e, nu-l căutați. Pentru că prietenul meu e imaginar, ar putea fi oricine, aș putea să fiu chiar eu, iar povestea asta am trăit-o eu însumi sau doar am am scris-o cândva, nici nu mai sunt sigur de asta, și oricum nici nu mai contează, căci scriu și tot ceea ce contează e doar textul.
Pe Iorga îl consider unul dintre cei mai mari artiști ai limbii române – și tocmai prin această artă m-a cucerit; pe Ștefan cel Mare mi l-a revelat prin splendoarea și prin pasiunea istorisirii, nu prin istoria propriu-zisă (vag învățată la școală). Și de la prima lectură a acestei capodopere l-am îndrăgit nespus pe Ștefan; în inima mea (asta însemnând că nu trebuie să justific) îl consider cel mai de seamă om pe care l-a dat vreodată neamul românesc. O carte obișnuită, a unui istoric-scriitor fără har, m-ar fi făcut doar să-l cunosc pe domnitor, nu să-l și îndrăgesc. Cum să explici acest sentiment? Mă emoționează profund tot ce e legat de memoria lui Ștefan. Ascult cu emoție – și vi-l recomand și vouă acum – acest cântec vechi, pe versurile lui Ștefan Octavian Iosif, (tot Ștefan!), cântat simplu, dar puternic, cu patos, de un cor de preoți de la Patriarhia Română.
E nevoie mare, acum, de spiritul lui Ștefan. E vremea să-l invocăm; nu neapărat ca pe un sfânt, cum încearcă biserica să-l impună, căci n-a trăit ca un sfânt, iar noi n-avem tradiția sfinților războinici, ci ca pe omul excepțional care a fost, cel care, din adâncul istoriei, poate produce resurecția patriotismului într-o vreme de rușinoasă decădere a țării. Să rostim fiecare, asemenea lui Eminescu: „Ștefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta“...
[caption id="attachment_7156" align="aligncenter" width="1024"]
În scurt timp, din condeiul harnic al domnului Tudorache ieși un ferpar umezit pe alocuri cu epitete înduioșătoare.
‒ Băi, dar bine mai scrii! ‒ exclamă patronul; foaia îi tremura în mână. Ce frumos! Emoționant! Dar mai bagă ceva aici, la „tată devotat și om de afaceri onest“, mai umfl-o, pune o lacrimă în plus acolo, s-o ungă la suflet pe nevasta lui, săraca, dar să vadă și nenorociții ăștia care toarnă apă-n vin cine a fost Costică Vulpoi.
Tudorache își ciupi coarda sensibilă și scoase din ea câteva note elegiace, potrivite situației. Puse și ceva patetism, aruncă o săgeată spre negustorii de vin, o mângâiere pentru familia îndurerată, un adio sfâșietor către tot restul lumii. Când citi, patronului îi dădură lacrimile.
‒ Ești genial! Am zis eu că ești genial!
‒ Mersi, boss. Problema e că textul s-a cam lungit, nu mai încape în coloana de morți.
‒ Ce coloană, bre? Păi Costică era prietenul meu... prietenul meu bun... spuse patronul izbucnind în lacrimi. Refă pagina, dă-i cât spațiu e nevoie.
‒ Nicio problemă, se face!
‒ Bine, barosane. Ah! Ce om era și Costică ăsta... Tu nu-l știi, dar ce om era! Ia stai, că am și o poză de-a lui. Să-i punem omului și o poză, că doar a fost prietenul meu, măcar atât să mai fac pentru dânsul.
Redactorul-șef, care era și tehnoredactorul gazetei, și de toate, desenă repede noua machetă, cu poză, și i-o arătă patronului. Acesta studie pagina printre lacrimi și șopti:
‒ Poza... Te rog, dă poza mai mare. Ce naiba, doar e vorba de Costică Vulpoi! Prietenul meu!
Din câteva linii trase cu rigla pe machetă, poza crescu de-o palmă, alungând din pagină câteva pasaje neinteresante dintr-un articol despre Muzeul Județean de Istorie.
Mulțumit de rezultat, patronul plecă să-și vadă de afacerile și de treburile lui politice.
[box type="info" font="arial" fontsize="14" float="left" headbg="#fff "]Vezi și 
A doua zi, „Contondentul“ apăru cu un titlu scris cu litere litere de-o șchioapă pe prima pagină: „A murit Costică Vulpoi!“.
Cine e acest Costică Vulpoi? – se întrebau intrigați concitadinii noștri văzând gazeta pe tarabe. Toți se repeziră să citească. Fu prima oară când toate cele câteva sute de exemplare ale săptămânalului se vândură din prima zi.
Seara, la masa de la Central, unde ziariștii de la toate ziarele urbei noastre se adună la o bere, într-o frățietate zgomotoasă, de data asta era liniște. Toți se uitau apatici în halbe, cu fălcile înfundate în pumni. Într-un târziu, domnul Tudorache, care încă nu aflase de succesul la tarabe al ultimului număr din „Contondent“, se adresă cam nervos colegilor de la „Piața Liberă“, cel mai puternic ziar din oraș:
‒ Noi lucrăm la niște fițuici, avem salarii de rahat, și nici pe alea nu le-am luat de două luni... dar voi, care o ardeți la un ziar serios și aveți și salarii frumușele, voi ce naiba aveți de sunteți așa botoși?
‒ Noi, răspunse unul de la „Piața Liberă“, eram dimineață la ședința de redacție. Analizam ultimul număr și făceam sumarul pentru următorul. Zdrang, intră șeful în birou, nici bună ziua, nici nimic, trântește „Contondent“ pe masă și începe să urle: „Băi, incompetenților, ce căcat de ziariști sunteți voi? Pentru ce vă plătesc eu? A murit Costică Vulpoi și voi n-ați știut nimic, n-ați dat un rând? Ne omoară concurența, iar voi – nimic!“. Și ne-a tăiat la toți 20 la sută din salariu.
Foto: V. I.[/caption]
Creşterea struţilor a fost o vreme, în România, un fel de Caritas zootehnic de la care se aştepta să se întoarcă investiţia măcar de opt ori. Dar pentru că românii n-au tăbărât pe cotletul de struţ, fermele visătorilor au căzut una după alta, iar struţii au rămas prin ogrăzi mai mult nişte arătări de bâlci care-şi întind gâtul la săteni, iar sătenii la struţi.
Struţul australian a fost tratat în România ca un porc. I s-au băgat pe gât furaje cât putea duce ca să ajungă la 100-120 de kile într-un an de zile, numai bun de tăiat la Crăciun. Să fie carne, multă carne. Să facă omul jumări, cârnaţi, să afume şi să aibă tot anul la grindă.
– Așa m-am gândit, să fac multă carne. Și am băgat în struți: mâncați, lua-v-ar dracu’! – povesteşte Neculai Barcan, agricultor din Podoleni, judeţul Neamţ. Dar când m-am trezit cu vreo zece struţalăi cât căpiţa, i-am tăiat şi am văzut atunci că nu am ce face cu măldărele de carne. Am zis: na, ce-ai făcut Neculai? Ce te faci cu atâta cărnet? Că eu nu m-am gândit la asta dinainte. Cine naiba să mănânce carne de struţ într-un sat de moşnegi fără dinţi şi fără bani?
Fostul tractorist Neculai Barcan s-a apucat de struţărit prin 2000, după ce-a stat în spital la Piatra Neamţ cu un junghi la inimă. Îl ținea într-o parte o durere, tot timpul, iar la supărare parcă scociora cineva cu vârful cuțitului. Acolo, în salon, alt cardiac i-a băgat în cap ideea că poţi face avere de pe urma struţului. I l-a descris ca pe o pasăre fabuloasă, cu bancnote în loc de pene, care face ouă de aur, şi cu carne fără colesterol. Şi care nici nu are nevoie de atâta îngrijire ca porcul, oaia sau vaca; chiar şi doctorul, când a auzit ce are de gând pacientul Barcan, i-a zis că nu există ocupaţie mai potrivită, având în vedere vârsta lui de 63 de ani şi inima cam şubredă, şi l-a încurajat să se apuce de crescut şi de mâncat struţ.
– Ce mă durea inima înainte, de boală, dar ce mă doare acum după tractor, că l-am dat ca să-mi iau dihăniile astea de struţi! – jeleşte bătrânul. Cine-mi dă mie jumătate de milion pe kila de carne în sărăcia asta de ţară?
Ioan Melinte, din Videle, a pornit în 2002 cu doi struţi de prăsilă cumpăraţi cu 3.500 de dolari şi în cinci ani a ajuns la 40 de capete.
– Un card de struți! Foarte frumos!
– Nu, nu! Dacă ai mulţi struţi, nu e bine, explică Melinte. Înseamnă că nu ai reuşit să vinzi puii. Înseamnă că rămâi tu cu carnea şi nu prea ai unde să o vinzi. I-am vândut la preţ de peşte, că mâncau degeaba. Acum mai am patru. Îi mănânc şi pe ăştia şi gata, închid prăvălia… Da’ ştii, când mai fac o friptură, parcă înghit direct şomoioage de euro, îmi stă în gât.
Omul se întreabă unde a greşit. Când a auzit că numai o pană de struţ face 15-20 de lei, parcă i-a luat cineva mințile, a dat într-un fel de beţie a struţului. A băgat toate salariile compensatorii în struţi și, dacă nu-i mai tăiau copiii din elan, ar fi fost în stare să vândă şi casa, că el visa de-acum să facă avere cu struții. Plănuia chiar – lovitură de maestru, ce i-ar fi dat un avantaj net față de ceilalți crescători – să se mute în deşertul Dăbuleniului, ca să fie struții mai în elementul lor.
– Greşeala mea a fost că m-am gândit la struţi ca la nişte gâşte altoite, râde amar Melinte. Adică tai una şi o bag în oală. Dar un păsăroi de ăsta de 150 de kile nu poţi să-l creşti ca pe o pasăre de curte. Am vândut din ei la abator, da’ pe urmă nici acolo nu mi-i lua, că era scumpă carnea, se strica în magazin. Mai ieftină e carnea de struţ adusă de la australieni, nu te poţi pune cu ei. Şi nici nu ştiu românii ce bună e carnea de struţ şi cât de sănătoasă e. Dar dacă nu guiţă şi nu behăie, românul nu-l mănâncă.
Struţul a pătruns în România puţin după revoluţie ca animal de agrement în curţile unor extravaganţi şi nu i-au trebuit decât trei-patru ani să-şi capete un loc binemeritat alături de şeptelul tradiţional. Struţul nu zboară, dar Internetul l-a purtat pe aripi în toată ţara şi l-a prezentat ca pe o afacere grasă şi sigură. Şi acum îl găsim pe Internet tot atât de des ca anunţurile matrimoniale, desfăcut în componente şi chiar redus la o formulă matematică a profitului: bagi atâţia bani şi scoţi de atâtea ori mai mult. O pană, o singură pană, face 15-20 de lei, pielea 150-200 de euro (singurul lucru pe care chinezii nu-l pot falsifica), oul 100 de lei, 70 de lei fileul, 30 de lei muşchiul. Nimic nu rămâne nefolosit de la struţ. Numai lapte nu dă. Mănâncă puţin şi ieftin ca o capră – porumb, grâu, lucernă –, dar pune carne pe el cât porcul mâncând de două ori mai puţin. Privit astfel, struţul începe să semene cu un bancomat.
Prin anii 2000, la apogeul afacerii, struţul cucerise România, unde se acomodase rapid şi atât de bine, încât părea de mirare că nu apăruse şi nu se dezvoltase natural alături de turmele de oi. Nu se ştie exact câţi struţi existau atunci. Doctorul veterinar Ştefan Enea, din Bucureşti, un promotor al struţului australian adus din Belgia şi aclimatizat în România, apreciază că în 2000 se ajunsese în ţara noastră la aproximativ 25.000 de struţi, în ferme şi în curţile oamenilor. Putea să aibă fiecare român pana lui de struț, în bibliotecă, şi măcar o îmbucătură de poftă.
Din acel moment, struţii s-au băgat cu capul adânc în nisipul tranziţiei şi afacerile au luat-o la vale.
– În prezent, în gospodării există 1.174 de struţi, răspândiţi în 24 de judeţe, spune Cristinel Şonea, directorul Direcţiei Politici de Piaţă în Zootehnie din Ministerul Agriculturii.
Dar ministerul nu are o evidenţă exactă a struţilor din ferme. Se bazează doar pe ce raportează agenții agricoli, nu pe un recensământ oficial. Asociaţia Crescătorilor de Struţi, care acumulează dat e direct de la crescători, estimează că ar exista 10-12.000 de struţi.
Basarabeanul Veceslav Suraki e unul dintre aceia, puţini, care au schimbat evoluţia struţului pe pământ românesc. A intuit că struţul crescut în loboda din spatele casei, printre raţe, e pagubă sigură. Şi atunci a construit cea mai mare fermă de struţi din România, dând astfel o ultimă şansă acestei păsări pline de potenţial.
Pe un loc din foștii codri ai Vlăsiei, în jurul unui stejar stingher, de peste 300 de ani, acum zburdă struţii lui Suraki. Ferma se întinde pe 226 ha din comuna Răsuceni, judeţul Giurgiu. Locurile acestea stăteau pârloagă până să vină Suraki – Struţaki îl alintă sătenii – cu păsările lui ciudate. N-avea cine să mai lucreze pământul. Oamenii în putere au plecat la munci în străinătate. Comuna seamănă cu un imens azil de bătrâni. Primarul Petre Panait spune că peste 80 la sută din populaţia comunei e îmbătrânită, peste 60 de ani.
– Ca să fie şi mai clar, întăreşte primarul, în ultimii 10 ani populaţia comunei a scăzut cu aproape un sfert.
Însă Monicăi i se pare că struţii sunt tare simpatici, mai ales când se reped să înhaţe nasturi și orice obiect lucios. Uneori i se pare chiar că zâmbesc.[/caption]
– Dacă nu venea domnul Suraki cu struţii la noi, zice femeia, nu ştiu ce mă făceam. Eu şcoală n-am. M-am oprit la opt clase şi într-a noua am născut. La 16 ani. Acum fata mea are 18 ani, termină liceul. Ei, cum o ţineam eu în şcoală, dacă nu luam salariu de aici? Cu ce? Că în afară de scurmat pământul, nu ai ce face în Răsuceni.
Treaba femeii şi a bărbatului ei, Marian, e să dea de mâncare la cei 500 de struţi. Păsările astea-s perfect idioate: la ditamai corpul de peste 100 de kile, au un cap cât găluşca. Însă Monicăi i se pare că struţii sunt tare simpatici, mai ales când se reped să înhaţe nasturi și orice obiect lucios. Uneori i se pare chiar că zâmbesc. Se gândeşte că fără girafele astea cu pene fata ei ar fi rămas în sat, la sapă, cu şcoala neterminată, poate ar fi făcut şi ea un copil de fată mare…
– … și mă pomeneam bunică la 34 de ani, râde Monica aşezând cu grijă în cofraj oul mare cât un cap de copil.
Aşa, are 800 de lei pe lună, bani în mână, cât un profesor începător. Munceşte opt ore pe zi, ca la birou, şi chiar că e ca la birou, că struţii sunt păsări curate, nu râneşti după ei, nu put, iar după ce le dai mâncare şi apă nu mai au nevoie de nimic, la o adică Monica are şi când să-şi facă manichiura, fiindcă de când e salariată a redescoperit cochetăria. Şi, foarte important, în fiecare zi primeşte două mese gratuit. Miercurea, nu şi vinerea, că aşa au cerut toţi angajaţii, e mâncare de post: legume, iar în restul zilelor e mâncare cum nu-și permit des ţăranii din Răsuceni, e cu carne. Carne de struţ.
