Doamna Agurița, fostă femeie de serviciu la universitatea din frumosul nostru oraș, ține acasă, în debara, un academician din care nu lipsesc decât degetele de la picioare. Nu există nicio îndoială că academicianul doamnei Agurița este unul autentic, provenit de la universitatea noastră, autorul unei opere voluminoase, binecunoscut orașului, țării și chiar pe plan internațional, după cum atestă unele titluri din bibliografia sa, articole și cărți apărute în străinătate. Ilustrul nostru concitadin a prins un post de asistent universitar prin anii ’50, ajutat, după cum însuși mărturisea într-un interviu, și de noroc, mai exact de originea socială sănătoasă. Mama sa era moașă comunală cu vagi năzuințe marxiste; odată, ajutând o săteancă să nască, a ridicat pruncul în lumina lămpii de la dispensar și a strigat: „Să trăiești și să lupți pentru pace, copile!“, fapt ce, nu mult după aceea, a propulsat-o la conducerea organizației locale de partid. Tatăl era fierarul satului. Fără convingeri politice. Era totuși bine văzut de noua putere, deoarece se știa despre el că în timpul războiului ajutase cu umilele lui mijloace la repararea unui tanc sovietic. E drept, făcuse asta sub amenințarea pistolului, dar acest amănunt fusese, din fericire, uitat. Copilul acestor săteni respectabili din nordul Moldovei, viitorul academician, a dat de mic semne de aplecare către lumina cărții. Păscând oile pe câmp, el citea mereu din cărți împrumutate de la preotul satului, în timp ce alți copii băteau pe imaș o minge de cârpă ori se jucau de-a mijoarca. Din memoriile sale rezultă că în acea perioadă a început chiar să scrie poezii, unele fiind publicate în gazeta județeană a partidului, dar s-a oprit la timp, căci și-a dat seama că nu are talent liric. Asemenea multor literați români care încep ca poeți și sfârșesc făcând critică literară, a făcut și el acest pas. Viitorul academician a debutat precoce cu un volum despre poeții secolului al XIX-lea, în opera cărora descoperea – uneori prin abile și îndrăznețe interpretări personale – rudimente de marxism. Acest unghi de abordare original i-a adus imediat simpatia proaspetei puteri comuniste, care își găsea astfel rădăcini ideologice  vechi de un secol în mișcarea literară. Bibliografia tânărului istoric și critic literar a crescut vertiginos, în aceeași zonă a interpretării originale, astfel încât el deveni timpuriu, când abia începuse să se bărbierească, un nume influent în partid și în critica literară. În anumite medii era considerat erudit. A urcat repede treptele carierei universitare. În floarea vârstei fiind, privea deja lumea literară de pe cele mai înalte culmi ale ierarhiei. Numele său, pirogravat pe ușă, se întindea până la lift: prof. univ. dr. doc. acad. etc. etc. Profesorul a format numeroase generații predând același curs conceput pe vremea lui Stalin și învățat pe de rost. Nimeni nu i-a reproșat asta. Toată lumea știa că era atât de prins în atâtea comitete de partid și științifice, precum și în elaborarea operei, încât nu mai avea timp și de actualizarea cursului; se considera unanim că era firesc să-și neglijeze oarecum îndatoririle didactice. Unii cârcoteau că nici opera sa n-ar fi fost tocmai o scuză solidă pentru neglijarea catedrei, ea fiind alcătuită în mare parte din reeditări ale îndrăznețelor cărți din tinerețe, rescrise mereu în ton cu epoca și cu cerințele tot mai exigente ale puterii comuniste. Practic, după cum s-a arătat într-o recentă anchetă literară, el n-a mai publicat nimic nou aproape jumătate de secol, dar asta n-a împiedicat să fie mereu considerat un clasic și acoperit cu onoruri. În ultima vreme, venerabilul profesor nici nu-și mai recita cursul străvechi. Intrase oarecum în folcorul universității și toți studenții, chiar și cei de la alte facultăți, îl știau pe de rost. Se mulțumea să vină la catedră și să stea acolo ca o statuie ce impunea respect și genera o atmosferă de liniște și studiu în aulă. Nu puțini sunt foștii săi studenți care susțin că profesorul nici nu mai pleca de la catedră, rămânând acolo de la o zi la alta și devenind cu timpul o emblemă a sălii de curs. De aceea, când maestrul, care de ani de zile nu mai deschisese gura, a murit la catedră, faptul a trecut neobservat. Încremenit în jilțul său impozant, comandat cândva la o cooperativă meșteșugărească de profil, profesorul a mai scos câteva generații de filologi. Deși nu mai apărea de mult pe la evenimente culturale, numele său era invocat adesea, făcând să pară o prezență vie, permanentă, în viața literară a orașului nostru. Lucrurile ar fi mers așa, din inerție, încă multă vreme, dacă doamna Agurița n-ar fi observat într-o bună zi că maestrul era mort. De multă vreme îi ștergea chelia de praf și îi așeza frumos cutele hainei și i se tot părea că el îi răspunde cu un zâmbet de mulțumire. Cu același respect adânc, neștirbit, femeia se îndepărta încet de profesor, ștergând în liniște podelele cu teul. Într-o zi, din neatenție, manevrând teul uriaș pe sub jilț, doamna Agurița l-a atins pe maestru cu cotul și acesta s-a prăbușit pe podeaua umedă. Atunci a văzut că e mort. Se uscase ca un vreasc. Câțiva ani l-a mai plimbat de colo-colo, așezându-l când la catedră, când la geam, când în vechiul său birou de rector. Până când a observant că șobolanii îi mâncaseră degetele de la picioare. Atunci i s-a făcut milă de el. Tocmai ieșea și ea la pensie, așa că l-a luat acasă pe profesorul de care o legau atâtea amintiri frumoase din viața ei; orice s-ar spune, lucrase și ea la universitate și avea deci un fel de solidaritate față de tot ce însemna universitatea. Iar venerabilul academician era chiar un simbol al ei. L-a pus bine în debara. Îl găsise în universitate când s-a angajat, era tot acolo când s-a pensionat. Se obișnuise cu prezența lui. Acum, fiind singură, mai vorbește cu el când i se face urât. Uneori îi mai aduce câte o medalie, câte un premiu, o carte cu dedicație, distincții și atenții care continuă să vină pe numele profesorului la universitate. Și lună de lună îi încasează pensia.

[caption id="attachment_7218" align="alignright" width="300"] Vladimir (Vlado) Dapcevic[/caption] În august 1975, dizidentul iugoslav Vladimir (Vlado) Dapcevic, aflat în vizită în România, a fost răpit din București și predat iugoslavilor. În acțiunea de răpire, coordonată direct de Ion Mihai Pacepa, au fost uciși cetățeanul român Alexander Opojevici și cetățeanul belgian Djoka Stojanovic. În Serbia, justiția lucrează acum pentru prinderea și pedepsirea criminalilor. În România însă, cazul de o gravitate excepțională n-a trezit autoritățile din amorțeala lor complice.   Sporadic și incomplet, presa românească a relatat despre episodul răpirii lui Dapcevic, act criminal comandat de însuși Nicolae Ceaușescu și executat cu exces de zel de Securitate, dar teama de a vorbi a martorilor, pe de o parte, și dezinteresul cu motivații obscure al autorităților, pe de altă parte, au făcut ca totul să rămână doar la nivelul unei superficiale arheologii jurnalistice. Procurorii n-au mișcat un deget pentru descoperirea făptașilor, nici autosesizându-se, nici la cererile repetate ale familiilor celor uciși în pe cât de spectaculoasa, pe atât de abominabila răpire a lui Dapcevic, soldată cu moartea lui Opojevici și a lui Stojanovic. Nici în Serbia cazul nu a fost elucidat, dar măcar s-au făcut pași importanți și există premise încurajatoare că va fi și finalizat. Fiind vorba de ceea ce se numește o crimă de stat, concepută și aprobată la cel mai înalt nivel, interesele sunt bine protejate de zăvoarele arhivelor, cât și de teama martorilor de a nu suporta represiuni. Cei care au acceptat totuși să relateze despre evenimentele din august ’75 n-au făcut-o decât sub pavăza anonimatului strict și pe mărturiile acestora se bazează, în principal, reconstituirea acestei pagini murdare a spionajului românesc.   [caption id="attachment_7224" align="aligncenter" width="400"] Generalul Ion Mihai Pacepa (în centru)[/caption] Gogoașa lui Pacepa Așadar, pe 8 august 1975, seara, dizidentul Vladimir Dapcevic este răpit din hotelul „Dorobanți“. Cei doi care-l însoțeau, Alexander Opojevici (varianta românizată a numelui sârbesc) și Djoka Stojanovic mor în timpul acțiunii de răpire. Dapcevic, în stare de inconștiență, și cei dori morți sunt trecuți în aceeași noapte peste granița româno-iugoslavă,  în portbagajul unei mașini; dizidentul este predat UDB-ului (serviciul similar Securității românești), iar cele două cadavre sunt îngropate, pentru a li se pierde urma, pe o alee a cimitirului Tomașevsk din comuna Zrenjanin. Cu acestea, misiunea Securității putea fi considerată ca îndeplinită. Direcția de Informații Externe, al cărei șef-adjunct era Pacepa, a lucrat doi ani la acest caz sfârșit în bezna unui cimitir sârbesc. În „Orizonturi roșii“ Pacepa susține că a fost o misiune plănuită și executată de spionajul iugoslav, fără sprijinul și chiar fără știrea Securității, dar noi nu trebuie să și înghițim gogoașa – nici nu avem de ce, după cum se va vedea mai încolo.   [caption id="attachment_7225" align="alignright" width="225"] Iosip Broz Tito în timpul războiului[/caption] Pregătiri de război Pentru a înțelege rațiunea răpirii lui Dapcevic din ordinul lui Ceaușescu, este obligatorie o scurtă întoarcere în timp. Și anume în anul 1948, când la București are loc Consfătuirea Biroului Politic al Partidelor Comuniste și Muncitorești. Este pusă în discuție poziția dizidentă a lui Iosip Broz Tito față de Moscova și conducătorul iugoslav este declarat, printr-o rezoluție unanimă, dușman al comunismului. Astfel, partidele comuniste rămase obediente față de Stalin se angajează să lupte pentru îndepărtarea lui Tito din fruntea partidului comunist din Iugoslavia. Urmează o perioadă în care, luându-se în calcul înlăturarea lui Tito chiar cu armele, România devine un important cap de pod – zona de frontieră cu Iugoslavia este fortificată cu linii puternice de cazemate, sunt întărite garnizoanele, iar serviciile secrete sunt puse în stare de alertă permanentă. Numai moartea lui Stalin, în 1953, pune capăt iminenței unui război intestin, între comuniști… Pus în fața rezoluției de la București, Tito vrea să știe pe cine dintre colaboratorii săi mai poate conta în politica lui de independență față de Stalin: toți sunt puși să semneze dacă aprobă sau resping rezoluția. Printre cei mai importanți comuniști iugoslavi care s-au declarat de partea Moscovei a fost, în primul rând, colonelul Vladimir Dapcevic: prietenul, tovarășul de luptă al lui Tito în războiul antihitlerist, mâna lui dreaptă, comisarul politic al partizanilor.   Foști camarazi, dușmani de moarte Dizidența față de Moscova nu face din Tito un democrat sau măcar un dictator mai blând. El îi arestează pe toți cei care s-au declarat în favoarea rezoluției de la București (adică: în favoarea menținerii Iugoslaviei în gravitația Moscovei) și îi aruncă în temnițe. Pe Dapcevic (care mai făcuse patru ani de pușcărie, în regimul anterior, tot pentru ideile lui comuniste) îl trimite în lagărul de de la Golîi Otok (Insula Pustie), unde 300.000 de opozanți sunt supusși unui regim de exterminare – deținuții mută dintr-un loc în altul, fără odihnă, pietre uriașe. [caption id="attachment_7227" align="aligncenter" width="500"] Partizanul Dapcevic[/caption] După opt ani de cărat pietre, Dapcevic, un luptător tot atât de neînfricat pe cât era de fanatic comunist, reușește să fugă în Albania, apoi se pune la adăpost în marea patrie a viselor lui exaltate, Uniunea Sovietică. El chiar credea în comunism, și-ar fi dat viața pentru ideile lui – așa îl descrie col. (r) ing. MApN Andrei Păsăreanu, care, cercetând cu pasiune de istoric operațiunea de răpire din august 1975, a vorbit cu oameni care l-au cunoscut pe Dapcevic, a strâns informații, conexându-le într-un coerent studiu de caz... Dezamăgit de fața hidoasă a comunismului din URSS, Dapcevic se refugiază în Franța în 1967; în drum, se oprește câteva zile în București pentru a-și vedea prietenii refugiați aici tot de frica lui Tito; un an mai târziu, fostul partizan se stabilește în Belgia, se căsătorește, devine cetățean belgian, dar nu renunță la convingerile lui și îl critică vehement, pe toate căile, pe Tito. Foștii tovarăși de arme sunt acum dușmani de moarte. Dictatorul îl vrea pe Dapcevic în pumnul său necruțător – îmbătrânește, e tot mai bolnav, iar mai tânărul său camarad, liderul dizidenților iugoslavi, îi amenință poziția...   Capcana securiștilor De la moartea lui Stalin, relațiile româno-iugoslave se detensionează treptat, ajungându-se la începutul anilor ’70, mai ales după refuzul României de a susține invadarea Cehoslovaciei, la concordie între cei doi dictatori, Tito și Ceaușescu, ambii văzuți ca devianți („kakaia deviația?“) de la linia impusă de Moscova. La întâlnirea lor din 1973, la bordul vasului „Goleb“, în Marea Adriatică, ei cad de acord ca serviciile secrete din cele două țări să colaboreze la prinderea lui Dapcevic. Direcția de Informații Externe, condusă de generalul Nicolae Doicaru, a primit misiunea să-l captureze viu și nevătămat pe inamicul lui Tito, iar prim-adjunctul lui Doicaru, Ion Mihai Pacepa, omul de încredere al lui Ceaușescu, a fost numit răspunzător direct de îndeplinirea acestei delicate misiuni. [caption id="attachment_7228" align="aligncenter" width="646"] Generalul Doicaru, mort în condiții suspecte după Revoluție. Wikipedia: „Nicolae Doicaru a murit în februarie 1991 la o partidă de vânătoare desfășurată în apropiere de comuna Costești, la sud de Focșani, fiind împușcat de un glonț, deși toți participanții la vânătoare aveau cartușe cu alice. Anchetatorii morții sale au dat verdictul de "sinucidere prin împușcare", iar dosarul său a fost clasat”.[/caption] Cum răpirea în Belgia ar fi fost prea riscantă, Pacepa îi întinde dizidentului o capcană. Era mai sigură atragerea lui Dapcevic în România, unde avea prieteni de aceeași orientare politică, și capturarea lui aici. Prin mijloace specifice, de intoxicare, Dapcevic a fost făcut să creadă că în sânul vechilor dizidenți antititoiști refugiați în România au apărut neînțelegeri pe care numai el, cu autoritatea lui de lider incontestabil, le putea aplana. Vladimir Dapcevic sosește în România pe 2 august 1975, de la Bruxelles, însoțit de prietenul său Djoka Stojanovic. Când ei au aterizat, planul răpirii era pus la punct în detaliu, echipele operative erau la post. Căzuseră în capcană.   Cooperativa „Ochiul și urechea“ Filmul terifiant al răpirii lui Dapcevic și al uciderii lui Alexander Opojevici și a lui Djoka Stojanovic este derulat de colonelul Andrei Păsăreanu, așa cum l-a reconstituit el din surse verificate și de noi, dar pe care le vom menține în anonimat. [caption id="attachment_7229" align="aligncenter" width="700"] Ion Mihai Pacepa[/caption] Misiunea pentru supravegherea și cunoașterea activității celor doi sosiți din Belgia – scrie Andrei Păsăreanu în studiul său de caz – i-a revenit serviciului de filaj din U.M. 0920A (devenită ulterior unitatea de elită 0110). S-au stabilit tehnica de ascultare, mijloacele auto necesare, personalul calificat, precum și echipa de capturare formată din cadre USLA, ajutată de luptători și boxeri de la clubul Dinamo. Prelucrarea planului de acțiune și instruirea celor implicați au fost făcute, din ordinul gl. I. M. Pacepa, de către col. Nițescu, comandantul unității USLA. Au fost urmăriți până în seara zilei de 8 august. Tehnica de ascultare a intrat în funcțiune, fiind interceptate convorbirile telefonice și discuțiile din locuințele unde s-au deplasat cei doi – bd. M. Kogălniceanu nr. 93, str. Popa Soare nr. 9 și str. Dr. Mora nr. 2, locuința lui A. Opojevici.   Hotelul groazei La hotelul Dorobanți, unde s-au cazat Dapcevic și Stojanovic, au fost luate măsuri speciale, hotelul fiind împânzit de oameni ai Securității, pe post de recepționeri, responsabili de etaj, oameni de serviciu pentru bagaje etc., camerele vecine au fost eliberate, iar echipe de filaj urmăreau orice mișcare și ascultau permanent discuțiile. Data acțiunii de răpire a fost fixată pe 8 august, în ajunul plecării celor doi din București. Alegerea nu a fost întâmplătoare, ea a fost impusă de necesitatea găsirii unui «alibi» pentru dispariția celor doi, despre care astfel se putea spune și «dovedi» că au părăsit România în ziua de 9 august, la ora 9.30, cu cursa de Bruxelles, pentru care au cumpărat bilete și s-au urcat în avion.“ Aici, la hotel, Dapcevic, Stojanovic (despre care spionajul iugoslav informase că este greu de anihilat, ceea ce s-a și adeverit) și Opojevici, cetățean român, au fost capturați. Treabă deloc ușoară. Până la urmă s-a acționat primitiv, fiind loviți cu răngi în cap. Stojanovic și Opojevici au murit.   Ucis cu ranga Ultima întâlnire a vechilor prieteni a avut loc acasă la Opojevici. S-a discutat politică, s-a analizat situația din Iugoslavia, situația dizidenților etc. În jurul orei 22, oaspeții au cerut să plece la hotel. Pentru cazul în care ar fi vrut să folosească un taxi, Securitatea pregătise unul. O Volgă bej, pe care Damian Opojevici, fiul lui Alexander, a remarcat-o când s-a întors de la facultate, seara. Tot atunci avea să-și vadă și tatăl pentru ultima oară. Deși stabilit de mai mulți ani în SUA, Damian Opojevici refuză și acum să relateze ceva din acea noapte de coșmar. „Mâna lungă a Securității“ încă mai împrăștie teroare... [caption id="attachment_7220" align="aligncenter" width="500"] Alexander Opojevici (în dreapta), alături de Dapcevic. Fotografie dinaintea morții[/caption] „La plecarea spre hotel, ploaia care s-a întețit – povestește Andrei Păsăreanu – a dat peste cap planul stabilit. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să apară un vecin, Vasile Răchită, ofițer MApN, prieten de familie cu Opojevici, care se întorcea de la serviciu cu mașina personală, o Dacia 1300. Acesta i-a dus cu mașina la hotel. Mașinile Securității plecate în urmărirea Daciei nu au reușit blocarea și întârzierea ei, așa că pentru realizarea răpirii a fost organizat în grabă un dispozitiv. În cameră au fost introduși câțiva luptători USLA, inclusiv campionul de box Dumitru Ciubotaru, înarmați cu bâte și bare de metal. La intrarea în cameră, Opojevici a fost lovit puternic în cap și a căzut mort. Pentru anihilarea lui Stojanovic s-au dat lupte serioase, acesta în prima fază reușind să-l potolească pe campionul la box, fiind necesară și intervenția directă a lui Pacepa, care, folosind injecții speciale, a reușit anihilarea lui“.   Pacepa – omul cu seringa Unul dintre participanții la misiune, astăzi pensionar, își amintește că Pacepa a venit să-i raporteze personal lui Doicaru, care așteptase într-o mașină, despre îndeplinirea misiunii: „Pacepa a venit bucuros și a raportat cam așa: «Opojevici a murit în urma unui stop cardiac. Stojanovic s-a luptat și s-a zbătut ca un bivol, a fost nevoie să-i fac trei injecții să-l potolesc, dar după ce l-a liniștit el pe nea Mitică (n.a. – campionul la box). Dapcevic s-a opus, a făcut un scandal de a sculat tot hotelul, dar l-am liniștit și pe el cu o injecție. Misiunea a fost îndeplinită. Urmează să asigurăm transportul și trecerea peste graniță fără incidente, pentru a fi preluați de securitatea iugoslavă.»“   Comunist până la moarte Dapcevic, care rămăsese la recepție, în urma prietenilor săi, a fost capturat viu și nevătămat, așa cum suna ordinul expres al lui Ceaușescu, de către uslașii ascunși pe scară. S-a opus cât a putut, dar a fost tranchilizat și el cu o injecție. O persoană, X, din anturajul lui Opojevici l-a întâlnit pe Dapcevic la Belgrad, în 2001. Au vorbit despre cele întâmplate la București. Martorul nostru X declară: „Dapcevic mi-a spus că a auzit zgomote sus, în hotel, a urcat repede pe scară, dar acolo a fost lovit și a început să se lupte orbește, după care nu-și mai mai amintea nimic, decât că s-a trezit la un moment dat într-o cameră, întins pe jos. Și lângă el erau două trupuri nemișcate, i-a recunoscut pe Opojevici și pe Stojanovic, dar cum s-a mișcat, cum a venit cineva care-i ținea sub observație și i-a mai făcut o injecție. Și iar nu mai știa nimic, decât că s-a trezit într-o celulă, era în Belgrad...“ Dapcevic a murit un an după această ultimă mărturie, la 84 de ani, dintre care 25 petrecuți în închisori, sub regimuri diferite, dar pentru același motiv: credința lui nestrămutată în comunism.   Încă un mort Pacepa  susține în „Orizonturi roșii“ că răpirea a fost gândită și executată de spionii iugoslavi. Cercetările efectuate în ultimii ani de procurorii sârbi au stabillit că, într-adevăr, pe tot parcursul operațiunii, un echipaj iugoslav s-a aflat în București, dar n-a intervenit direct decât după ce Dapcevic și Stojanovic, tranchilizați, și cadavrul lui Opojevici au fost trecute în Iugoslavia. Este vorba, așa cum informează Liliana Ponjavic în cotidianul „Glas“ din 1 iunie 2002, de Luca Banovic (Belgrad), Silvio Gorenk (Kruskog) și Drasco Jurisic (Split). Ultimii doi nemaifiind cetățeni sârbi, procedura de extrădare a lor întârzie judecarea procesului la Belgrad. La puterea discreționară a Securității, nu era greu să se treacă frontiera cu victimele în portbagaj. S-a trecut pe teritoriul iugoslav, unde s-a constatat că și Stojanovic murise din cauza loviturilor primite și a supradozei de tranchilizant. Dapcevic a fost predat în stare de inconștiență celor trei UDB-isti, iar cadavrele au fost abandonate la marginea satului Begheițî, după ce au fost înlăturate la repezeală orice urme care ar fi putut duce la identificarea lor, astfel încât să se poată spune că sunt cadavrele neidentificate ale unor interlopi uciși într-o reglare de conturi. Miliția locală a făcut ancheta după indicațiile UDB și cazul a fost închis. Cadavrele, în saci de plastic, au fost îngropate în cimitirul din Zrenjanin, fără ca locul respectiv să fie marcate în vreun fel.   Regăsiți după 27 de ani La vremea respectivă, agenția iugoslavă de presă TANIUG anunța arestarea lui Dapcevic în timp ce „desfășura pe teritoriul iugoslav activități ostile, în favoarea spionajului străin“. Dapcevic a fost judecat de urgență, cu probe fabricate, și condamnat pentru „subminarea ordinii de stat și activitate împotriva intereselor popoarelor Iugoslaviei“. După moartea lui Tito, în 1980, puterea a fost preluată de „lupii tineri“, aceștia menținându-l până în 1988 în închisoare pe cel ce era văzut de toți ca succesor îndreptățit la cârma partidului comunist din Iugoslavia. Tocmai această importantă postură a lui Dapcevic a făcut ca presa din Belgrad să reanalizeze circumstanțele arestării fostului tovarăș de arme al lui Tito, plecând de la mărturiile lui. [caption id="attachment_7221" align="aligncenter" width="1024"] Rude ale celor uciși, în cimitirul Tomașevk din Zrenjanin[/caption] Pe baza unor informații anonime, ziariștii de la „Vecerni Novosti“ au identificat, în 1991, locul unde zăceau osemintele lui Opojevici și Stojanovic – în cimitirul Tomașevk din Zrenjanin. Abia pe 27 mai 1992,  la ordinul judecătorului de instrucție Peter Kiș, osemintele au fost deshumate. Stojanovic a fost identificat după tatuajul de pe o bucată de piele rămasă mumificată, iar pentru identificarea lui Opojevici a fost chemată văduva acestuia din București, Maria. Ea l-a recunoscut după lucrările dentare. Câteva lmai târziu, identitatea celor doi a fost confirmată de minuțioasele expertizele medico-legale realizate la Institutul de Biologie din Novi Sad. Așadar, Maria Opojevici a avut certitudinea morții soțului ei abia după 27 de ani. Până atunci, oficial, el fusese considerat dispărut, iar autoritățile române n-au răspuns la niciuna dintre cele peste o sută de intervenții pe care Maria Opojevici le-a făcut, inclusiv audiențe refuzate de Ceaușescu. Mai mult, ea a fost amenințată cu moartea, de însuși generalul Doicaru, dacă nu încetează să-și caute soțul. [caption id="attachment_7217" align="aligncenter" width="744"] Certificatul de deces al lui Alexander Opojevici[/caption] Bâlbâiala penibilă a Securității Rămășițele pământești ale lui Opojevici au fost reînhumate pe 28 mai 2002 în cimitirul din satul natal, Adasevci-Sid. Pe certificatul de deces, eliberat pe 9 septembrie 2002, în baza unei sentințe judecătorești, a fost trecută ca dată a morții ziua de 9 august 1975. E o diferență de o zi care încurcă și mai mult socotelile lui Pacepa, cel care a coordonat operațiunea și s-a ocupat de ștergerea urmelor. Securitatea s-a bâlbâit penibil. În documentele aeroportului Otopeni, falsificate pentru a evita un scandal diplomatic cu Belgia, Dapcevic și Stojanovic figurează ca îmbarcați în avionul de Bruxelles exact la ora când Stojanovic și Opojevici erau „găsiți“ morți în Begheițî.   Mașinile morții Polițiile politice ale dictaturilor comuniste aveau o slăbiciune pentru mașini, ideale pentru suprimarea „accidentală“ a indezirabililor. Tânărul Damian Opojevici, tot mai insistent în căutarea unui răspuns cu privire la dispariția tatălui său, a scăpat de două ori, ca prin minune, de mașinile care urcaseră pe trotuar să-l omoare. În 1987 a trecut Dunărea înot în Iugoslavia. A fost prins de grănicerii iugoslavi, predat românilor și condamnat. Doi ani mai târziu trece iarăși Dunărea și de data asta e arestat de iugoslavi. Eliberat pe 26 decembrie 1989, emigrează în SUA, unde se află și astăzi. Tot o mașină a fost folosită și pentru suprimarea avocatului Barovic, cel care l-a apărat pe Vladimir Dapcevic după ce acesta a ajuns în mâinile lui Tito. Fiul avocatului ucis, Nikola Barovic, avocat și el, este cel care, din 1991, se zbate să-i aducă în fața instanței pe autorii răpirii lui Dapcevic și ai morții lui Stojanovic și Opojevici.   [caption id="attachment_7226" align="alignright" width="235"] Generalul Neagu Cosma[/caption] „Sub cupola Securității”“ General maior (r) Neagu Cosma, fost șef al Serviciului de Contrainformații, în ZIG-ZG, anul II, nr. 50, martie 1991

În România existau mai multe centre ale emigranților iugoslavi subordonate lui Ata Opoevici (sic!) – n.a.), de asemenea un comunist de vază și apropiat al lui Tito în timpul partizanatului. Opoevici primea dispoziții de la Popivoda și «colabora » strâns cu Gizela Vass (bunica lui Bogdan Olteanu, n.a.), Lidia Lăzărescu etc., de la care primea ajutor în organizarea și ducerea luptei împotriva lui Tito. Organizația lui Opoevici edita un ziar, manifeste, avea un post de radio emisie, susținând pe calea undelor acțiunea de demascare a lui Tito și a titoismului. Dispunea și de un puternic serviciu de informații și contra-informații. Acest serviciu realiza două sarcini distincte: apărarea emigrației iugoslave de penetrările U.D.B. și pătrunderea în teritoriul iugoslav cu agenți și emisari comuniști pentru a culege informații, a difuza materiale de propagandă antititoistă, a organiza nuclee în partid, armată, securitate etc., potrivnice lui Tito. Acest serviciu era sprijinit în misiunile sale de către serviciile speciale ale României: direcțiile de informații externe și cea de contraspionaj din Departamentul Securității, Direcția de Informații a Armatei, organele de grăniceri, unitățile teritoriale ale securității, în special cele din Banat.

  O viață de film Alexander Opojevici, liderul dizidenților antitioiști refugiați în România, s-a născut pe 21 ianuarie 1924. În 1941, la 17 ani, întreaga familie este arestată și exterminată în lagarele naziste. El reușește să scape și li se alătură partizanilor, în munți. Dovedind curaj și abnegație, devine un cunoscut conducător al partizanilor. Încheie războiul cu gradul de căpitan. Avea 21 de ani. La 25 de ani, după absolvirea academiei militare din Moscova, revine în țară ca maior de aviație și este numit comandant al aeroportului din Belgrad. În aprilie 1949, în plină prigonire a comuniștilor fideli Moscovei, în timpul unui zbor de verificare îl obligă pe pilotul Milutin Obradovic să aterizeze în România, unde capătă azil politic, apoi cetățenia. Devine, în România, conducătorul mișcării antititoiste, dirijată de la Moscova de fostul comandant al aviației iugoslave, Pera Popivoda. În Iugoslavia este condamnat la moarte, în contumacie. În august 1951 se căsătorește cu Maria, refugiată în 1944 din Basarabia. Pe măsură ce relațiile româno-iugoslave se îmbunătățesc, importanța lui pentru regim scade, în cele din urmă căzând în dizgrație. În 1964 este îndepărtat de la catedra de filosofie a centrului de perfecționare a cadrelor de partid, odată cu toți refugiații iugoslavi aflați în funcții importante. Cu greu capătă un post de mărunt de inspector în cinematografie. Vrea să se mute în China, dar nu reușește.   [caption id="attachment_7231" align="aligncenter" width="392"] Andrei Păsăreanu[/caption] Andrei Păsăreanu:

Dacă se dorește elucidarea cazului, organele abilitate trebuie să deschidă o anchetă, ca în Serbia, coroborând toate informațiile și audiind o serie de persoane care cunosc acest caz. Dar pentru aceasta, fiind vorba de o crimă de stat, este nevoie de voință politică, deoarece astfel de cazuri au implicații în politica externă a statului. În situația de față este limpede că poziția actuală a lui Pacepa și susținerea lui de către serviciile secrete ale SUA, ca vechi agent al acestora, au creat și încă mai creează dificultăți în elucidarea cazului. Încercările de ascundere a adevărului și de ștergere a urmelor, mergând până la eliminarea celor care cunosc realitatea – vezi moartea dubioasă a generalului Doicaru într-un suspect accident de vânătoare –, cât și reabilitarea lui Pacepa dovedesc cât de important este factorul politic în speță. Prin neelucidarea cazului, statul român se face complice la ascunderea unei crime politice odioase.

[caption id="attachment_7222" align="aligncenter" width="724"] Protejat și reabilitat de regimuurile postcomuniste din România, Ion Mihai Pacepa a fost totuși declarat oficial „agent al poliției politice”. CNSAS a luat această decizie la cererea Asociației Civic Media, condusă de Victor Roncea[/caption]

Și pogorându-Se El printre oameni ai dracului din cetatea păstorului Bucur, cel din vechime, întâlni un olog care o frigea pe la Universitate milogindu-se pentru un sfanț. „Crezi în Mine, sărmane?“ îl întrebă El. „Dar tu cine plm te crezi și ce te fute grija?“ îi răspunse nevolnicul cu insolență vulgară. Auzind El aceste cuvinte, crunt se mânie și strigă cu tunet în glas spre olog: „Leapădă chestia aia și umblă!“. Atunci ologul lepădă chestia aia și începu să umble ca oamenii teferi. „Vai mie, vai mie! începu păcătosul a se jelui. N-am crezut și aspră pedeapsă primii, căci ce mă voi face de-acum fără cârja mea?“. „Păi o s-o cam sugi. Asta e!“ îi răspunse El întorcându-i spatele. Apoi se urcă în mașină și porni mai departe alături de celălalt tablagiu.

Fără un motiv anume, într-o zi au început să-mi dispară cărțile din bibliotecă. Nu le fura nimeni, că nu prea vine lumea pe la mine, ci dispăreau pur și simpu, nu le mai găseam la locul lor în raft. Clasicii stăteau cuminți unde-i puneam, dar contemporanii dispăreau și-i găseam mereu în altă parte. Se foiau prin casă de-mi înnebuniseră și pisicile de-atâta vânzoleală. Cărțile lui Traian T. Coșovei se strângeau în balcon, unde-mi țineam butoiașul cu palincă adunată litru cu litru în documentările prin satele ardelenești. Pe Fănuș Neagu l-am găsit lat lângă damigeana cu vin, cu „Frumoșii nebuni..“ călare pe „Înger..“. Buzura s-a ascuns în dulap, între fețele de pernă, atât de tăcute de felul lor. Un tom de Păunescu  – exact după Revoluție, când autorul nu prea mai scotea nasul în lume – își făcuse obiceiul de a se ascunde după calorifer, la căldurică, unde stătea cu filele zburlite, zburlit ca un mâț speriat de câine. Apoi, când poetul a devenit mare politician, găseam întotdeauna cărțile lui la ușă, se băgau mereu în față. Un Manolescu se pitea în baie, departe de ciufutul Grigurcu, care stătea nemișcat pe raftul de sus, singur, departe de toți. Numai pe Goma îl suporta pe aproape. Cărămizile lui Breban coborau noaptea din raftul lor, zgomotos, și, cu ocoluri largi pe după fotoliu, se mutau mai lângă Dostoievski. Virgil Mazilescu, cât era el de mare, fugea ca dracul de tămâie de cărțile lui Cezar Ivănescu și se ascundea speriat sub centrala termică. Pe Cărtărescu îl țineam pe raftul opteziciștilor, lângă Iaru, Coșovei, Mureșan. Dar de la o vreme a început să se târască pâș-pâș lângă Homer și Dante, iar în ultimii ani îl găseam dimineața tot pe lângă clasicii moderni, premiați cu Nobel. Când vedea că l-am observat, se retrăgea spăsit lângă Liiceanu. Pe Eugen Simion l-am surprins cum a sărit vioi de lângă Lovinescu și s-a aciuat lângă opurile lui Ion Iliescu, pe raftul unde mai erau câteva cărți traduse de Darie Novăceanu și câteva de-ale lui Adrian Năstase. Schițele umoristice ale lui Vosganian au dispărut de tot. Nu le-am mai găsit. S-or fi dus la subsol. În bibliotecă a mai rămas doar „Cartea șoaptelor“, care se mută de colo-colo ca să fie băgată în seamă. Într-un miez de noapte am surprins eseurile lui Paleologu trecând aristocratic pe lângă zurbagiul Luca Pițu și așezându-se lângă plachetele cu epigrame ale lui Mircea Ionescu-Quintus. În sfârșit... Ce să spun, nu mai puteam închide un ochi noaptea de forfota cărților, care nici bătute în cuie nu voiau să mai stea unde le pusesem la început. Crezând că un duh necurat le-a însuflețit, am chemat un preot să sfințească biblioteca. Însă parcă mai rău am făcut. Cum au dat de un pic de agheasmă, cărțile lui Ion Alexandru au luat-o razna. Pe Vadim Tudor l-am găsit strângând între pagini un CD de-al lui Marian Nistor, de la Savoy; Ion Crânguleanu cotrobăia prin coșul de gunoi alături de Ion Brad și Mihai Beniuc; Dan-Silviu Boerescu călărea volumele de debut ale unor poetese neînsemnate; Coșovei – numai în balcon, alungat definitiv de agheasmă; delicatul poet Marko Bela scuipa cu tot tușul edițiilor sale bilingve, româno-maghiare, către articolele lui George Pruteanu; Eugen Simion lăsa pisica să-i lingă titlurile; Dinu Săraru sărea în cap; Dan Petrescu sărea să-l muște cu coperțile pe Alex Ștefănescu, Liviu Antonesei îl consola pe Sorin Antohi, iar Luca Pițu mârâia la toți... Ce balamuc era în mica mea bibliotecă! Mai târziu, într-un moment de inspirație, mi-am dat seama ce e cu toată agitația aceea. Se manifesta numai la autorii români. Și am început să-i reașez în raft altfel. L-am pus pe Goma la Goma, singur pe un raft, fără nicio atingere cu ceilalți. Pe Ion Țugui l-am lipit de Carl Sagan, „Șapte ani apocaliptici“ lângă „Creierul lui Broca“, pe George Țărnea l-am așezat aproape de Shakespeare și de Dan Giosu, am despărțit-o pe Ana Blandiana de vulcanicul Cezar Ivănescu, iar pe acesta l-am urcat sus, lângă Marin Preda și Nicolae Labiș. Pe Ion Gheorghe l-am pus Corneliu Vadim Tudor, pe Pavel Coruț lângă George Simenon, iar pe Cioran și Pleșu i-am înghesuit pe raftul cu cărți scrise de parlamentari, multe plagiate sau scrise de alții, ca să aibă și politicienii exemple bune. Ca să nu mai fugă operele politicienilor, am pus pază la marginea raftului niște Havel și Hasek. Peste ei am turnat Eminescu, Bacalbașa, Camil Petrescu. Optzeciștilor le-am dat Țeposu și Mușina. Sub fiecare autor român am pus un clasic al literaturii universale. Și tot așa. I-am combinat cum m-a dus mintea mai bine. Vânzoleala nocturnă s-a mai potolit. Mai aud uneori volumele din debara hămăind la cele din bibliotecă, pe cele din rafturile de jos mârâind la cele de sus. Mereu au ceva de comentat și unii și alții. Dar măcar nu se mai vântură prin casă și mă pot odihni cât de cât. Nu pot spera la mai mult. Știu că, oricât aș permuta cărțile, liniște totală nu va fi niciodată.

[caption id="attachment_7258" align="aligncenter" width="600"] Fosta cazarmă a Securității, devenită loc sfânt (Fotografii de la Episcopia Alexandriei și Teleormanului)[/caption] Toate icoanele de la mănăstirea Sfântul Pantelimon din Siliștea-Gumești au plâns cu lacrimi de mir. Toate, de la cea mai mică până la cea mai mare, fapt cu totul neobișnuit. Și nu doar icoanele au plâns, dar și calendarul și crucea din altar. Unde te întorci prin mănăstire dai de icoane strălucind sub valurile de mir. Totul e uleios. Icoana cea mare a Maicii Domnului de pe catapeteasmă a plâns prima, povestesc călugării. Cineva a găsit sub icoană, dimineața, un pârâiaș binemirositor. I-a  chemat pe toți să vadă minunea. Au venit frații buluc. S-au prosternat și, repede-repede, ca să nu se piardă vreo picătură pe podele, au adunat darul fără preț al Maicii într-o sticlă de uzo. Generozitatea proniei i-a copleșit: una după alta, icoanele din biserică, din chilii, din trapeză, de peste tot, au început să izvorască lacrimi și mir, parcă la întrecere. Și nu câte o picătură acolo, ci șuvoi! Numai icoana Sfântului Pantelimon a vărsat, într-o singură noapte, zece litri. Cât pentru a mirui toată episcopia câțiva ani de zile.   Comisia de minuni Vestea a ajuns fulgerător până în cel mai ascuns cătun din țară; zilnic, de atunci, vin sute de credincioși să se roage și să ia mir. Se calcă în picioare pentru a atinge icoanele care nu se mai opresc din plâns, căutând vindecarea trupului și a sufletului, speranță și căldură. Informația a răscolit și tihna cabinetelor parfumate ale ierarhilor ortodocși: Prea Sfințitul Galaction, episcopul Alexandriei și Teleormanului, l-a trimis imediat pe arhimandritul Clement, în fruntea unei comisii, să verifice minunea. Adică: nu e la mijloc, Doamne-ferește, vreo șarlatanie? Poate călugării, cu păcat, au turnat ulei pe icoane ca să vină lumea și să aibă și ei ceva folos din asta. Sau poate igrasia ori alt fenomen amăgitor a făcut să apară scurgerile? Poate lemnul rășinos al unei icoanei revarsă cumva substanțele lui ascunse – și asta n-ar fi o minune. Clement a venit, a văzut, a zis: e curat izvorâre de mir! Nu trebuie, în atari situații, un referat științific, un act, o pecete, ceva: ajunge să spună episcopul locului sau reprezentantul lui că e minune și nu altceva. Atât. Dar cercetarea nu e cu totul exclusă. Acum vreo zece ani, când a plâns o icoană din biserica Adormirii Maicii Domnului, din Alexandria, părintele Ioan Lazăr a fost cercetat de procurori, la sesizarea unui pizmaș. – Analizele de laborator au arătat că era vorba de lacrimi și orice suspiciune a fost înlăturată. Dosarul meu penal a fost închis, își amintește preotul Lazăr. [caption id="attachment_7261" align="aligncenter" width="600"] Slujbele se țin într-o sală mare cât o gară, un fost dormitor pentru trupă. Până se vor strânge banii pentru ridicarea bisericii, e bun și dormitorul. A fost sfințit, n-are nimic.[/caption] Mănăstirea din cazarma Securității Mănastirea Sfântul Pantelimon e undeva în câmp, aproape de Siliștea-Gumești, satul de câmpie știut, până de curând, doar ca locul de baștină al scriitorului Marin Preda, al Moromeților. E o mânăstire ciudată, într-o fostă cazarmă a Securității: loc sfânt peste loc blestemat. Acum cazarma e în ruină, zidurile sparte cască peste tot guri negre de piatră, ierburile năpădesc printre cărămizi, praful acoperă totul. Biserică n-are ca toate mănăstirile. Există doar o groapă uriașă care, după ce locul a fost sfințit, așteaptă de câțiva ani să primească betonul fundației. Slujbele se țin într-o sală mare cât o gară, un fost dormitor pentru trupă. Până se vor strânge banii pentru ridicarea bisericii, e bun și dormitorul. A fost sfințit, n-are nimic. Obștea monahală de la Sf. Pantelimon, numărând 15 călugări, dintre care șapte preoți și doi diaconi, s-a așezat între ruinele fostei cazărmi în 1996. Biserica Ortodoxă a recăpătat atunci cele 60 de hectare care i-au aparținut până la venirea comuniștilor. Înainte de război, acolo a fost un schit, Glavacioc. Comuniștii l-au dărâmat într-o singură zi, au ras totul cu buldozerul. Pe locul acela au construit o cazarmă pentru Securității. Unitatea a fost desființată în 1984, după ce comandantul a fugit în Austria cu tot cu drapel. Așa se întâmplă când o unitate își pierde drapelul: este desființată. În cele 20 de clădiri au fost înghesuiți, până la revoluție, 2000 de orfani cu handicapuri mintale. Era unul dintre acele lagăre întunecate și reci unde sufletele copiilor se stingeau în suferință. – Călugării ar trebui să se roage o sută de ani ca să șteargă toată suferința câtă a fost aici – spune Maria Belciu, venită tocmai din Băicoi să găsească la icoane vindecarea pe care n-a găsit-o prin spitale. Când trece pe lângă zidurile jupuite, în care parcă simte vibrația neagră a chinului, femeia își mută privirea în altă parte și se înconjoară protector cu o plasă de cruci făcute repede, în ritmul pașilor. Din clădiri s-a furat tot ce se putea folosi la ceva: lemn, țiglă, sticlă, fier, până la ultimul cui. Călugării găsesc anevoie câte o cămăruță cât de cât locuibilă, bună pentru chilie. – Trăind și nevoindu-ne cu rugă și râvnă duhovnicească între aceste ruine blestemate, am atras aici binecuvântarea lui Dumnezeu, care, iată, ne dă semn prin aceste sfinte icoane care plâng cu lacrimi și cu mir, spune protosinghelul Antonie Liță, starețul, vorbind rar, ca să-i vină cuvintele cele alese. Mirosul banilor Prin bisericile din țară, preoții dau veste, în predici înfocate, despre minunea de la Sf. Pantelimon. Enoriașii cei mai obidiți, bolnavi fără leac, oameni a căror speranță din urmă a rămas numai la Dumnezeu, vând ceva din casă ori se împrumută de la alții, la fel de săraci, și vin să se roage la mănăstirea unde icoanele – pe lemn, pe sticlă, chiar și cele printate pe hârtie – varsă zi și noapte potop de lacrimi. – Plâng sfinții, ce să facă? Totul e de plâns în țara asta, zice unul. Nimic de râs. Cel care zice asta a aflat de minunea de la Siliștea-Gumești de pe un fluturaș lipit pe un stâlp, la McDonald’s, în Dristor. În București și în marile orașe sunt peste tot afișe cu icoanele izvorâtoare de mir. Firmele de turism fac reclama asta, mai ales ele, mai mult decât bisericile, pentru că în mireasma bună a mirului au simțit și mirosul banilor. Drumul de la șoseaua națională până la mănăstire, mâncat de gropi, altădată călcat de mașini numai din an în Paști, acum hurducă până la sufocare autobuze cu numere din toate țara, pline de credincioși. Oamenii vin de peste tot, cântă tot drumul imnuri religioase, strâng în palme iconițe sfințite ori se roagă în scaune cu ochii ațintiți în sus, peste oglinda retrovizoare de deasupra șoferului. Marian Popa, medic dermatolog din Ploiești, a venit cu mașina personală. – Dom’le, am cam rupt-o prin gropile astea, dar nu-mi pare rău. Am credința că fetița mea, dacă mă rog aici, se va vindeca. Domnul doctor captează repede atenția pelerinilor veniți cu grupul. Toți îl arată pilduitor cu degetul și spun că dacă un doctor caută vindecare la Sf. Pantelimon, doctorul fără arginți, înseamnă că știe el ce știe...   Tricoul tămăduitor În fostul dormitor al soldaților securiști – singura încăpere cu geamuri, alături de garsonierele-chilii, din tot orășelul clădit de comuniști –, devenit acum biserică, oamenii se înghesuie să atingă icoanele de pe care șiroiesc mir și lacrimi. Lacrimi peste tot: și de la icoane, și de la oameni. – Dar nu le mai atingeți, oameni buni – strigă din altar starețul – nu le mai ștergeți cu tricourile, că le luați vopseaua! Credincioșii nu-l ascultă. După ce ajung, târându-se în genunchi, până la icoane, șterg broboanele de mir, care se tot umflă ca mugurii, cu tricouri, cămăși, maieuri. Adela Budeanu, din Slănic-Prahova, își lipește pe frunte, cu evlavie, tricoul pe care a adunat câteva picături. “Îl duc acasă - spune ea – să-l frec pe soțul meu pe șale, că nu s-a dat jos din pat de cinci ani. Bani de operație n-am, că muncesc la stat... Doctorul mi-a zis în față că poate să moară al meu, nu-l operează dacă nu-i dau 20 de milioane. De unde atâția bani? Aici m-a costat numai drumul... Și o să se facă bine dacă-l frec cu tricoul ăsta uite-aici, la spate, cum a spus părintele că s-a vindecat o femeie din București, un copil din Roșori, o doamnă din Brașov...   Ultimul leac După o slujbă de 6-7 ore, cei vreo trei sute de credincioși se adună în trapeză, fosta sală de mese a securiștilor. Mănâncă, din puținul monahilor, salată de cartofi și fasole. De post. Însă mai întâi se perindă prin fața icoanei Maicii Domnului, de la intrarea în bucătărie. E o icoană ieftină, o reproducere color, lipită pe carton, neînrămată. Din carton se scurg pe perete ațe groase de mir. Călugării au pus dedesubt valuri de vată. Peste tot în mănăstire sunt suluri de vată așezate sub icoane și sub toate obiectele care lasă mir, suluri groase, ca acelea care se pun la geamurile cu cercevele îmbinate prost, ca să nu tragă curentul. Când vata se umple de mir, călugării o storc în sticle. După masă, sutele de oameni trec câte unul prin chilia starețului Antonie, și aceasta plină de icoane înlăcrimate, să ia binecuvântare  și un smoc de vată îmbibată cu mir din icoane, cât ai picura într-o ureche, s-o ducă acasă ca ultim leac.   Unde se duc dracii când se duc? Chilia starețului este singura încăpere cu geamuri din întreg pavilionul cu două etaje. Pelerinii stau la coadă pe scară, să pupe mâna părintelui, să ia binecuvântare. Înăuntru, părintele Antonie alungă dracii dintr-o femeie. E o doctoriță tânără și frumoasă din București. Au adus-o ai ei, toată familia, că nu se mai poate. I s-au încuibat demonii în trup, spune maică-sa, ieșind pentru o clipă la ușă, parcă să-și ceară iertare pentru întârziere, și n-o lasă să doarmă. Se tot mută când în piept, când în burtă, când în cap. Peste tot. Oamenii își șoptesc: – O s-o curețe părintele. Are har! – Doamne ferește! Ferească Dumnezeu! – Tatăl nostru care ești în ceruri… – Părintele alungă dracii prin smerenia lui. – Și unde se duc dracii când ies din femeie? – întreabă unul mai de la baza scării. Priviri nervoase se întorc spre el. – Se duc în alt trup de păcătos, unde să se ducă ? Un fior de teamă cutremură grupul de credincoși. Toți își fac cruci și șoptesc rugăciuni.   Bătălia Chilia e un fel de garsonieră la etajul al doilea. O canapea, o masă, obiecte primite de la pelerini, cărți, multe casete cu cântări bisericești. În mijloc, o masă cu o cruce mare, alături de câteva boluri cu urme de mâncare. În spațiul acesta strâmt ca o carceră se dă bătălia cumplită dintre protosinghelul Antonie Liță și ordiile de draci ascunse în trupul femeii. Doctorița M.D., din București, a intrat în chilia staretului insotita de câteva rude. Încă n-a început bătălia. Vorbește, râde, își freacă mâinile de emoție. La vreo 40 de ani, e o femeie frumoasă și plină de viață. Mai apare un preot. Își face loc cu coatele printre oamenii de pe scară, intră în chilie și, fără să scoată un cuvânt, nici măcar să salute, își îmbracă odăjdiile, se închină și întinde pe masă câteva cărți. Gesturile precise și răceala lui au ceva din rigoarea cu care măcelarul își așază la îndemână instrumentele când se apucă să taie un animal. Când dă de înțeles că e pregătit, starețul închide ușa chiliei, rugându-i pe credincioși să-l aștepte în liniște. Și în rugăciune. Se închină și el, le șoptește ceva rudelor femeii, vreo șase persoane, apoi se apropie de doctoriță. Ea zâmbește. O apucă de braț cu mâinile lui puternice de fost mecanic. Zâmbetul femeii dispare, fața i se schimonosește. Ea vrea să scape, dar starețul o ține strâns. Îi toarnă pe gât, dintr-o sticluță, câteva picături de mir. Doctorița pare să se sufoce. Se apucă cu mâinile de gât și horcăie. Se înverzește la față. Se clatină și cade. Rudele o prind în brațe. Parcă a băut otravă, nu mir. Preț de câteva secunde nu mai respiră. Ochii i se umflă, devine de nerecunoscut, tremură toată. Spasmele o zguduie. Convulsii de șarpe tăiat, parcă n-ar avea oase.  Ai ei abia reușesc s-o țină. Și deodată, din zbaterea aceea mută, un urlet infiorător, inuman, umple chilia, trece pe deasupra oamenilor de pe scară, peste capetele celor din curte, se lovește de zidurile sparte ale fostei cazărmi. – I-auzi, a ieșit dracul! Femeia se zbate, parcă ar fi arsă cu fierul. E subțire ca trestia, dar are de nu știu unde o putere ciudată, îi dovedește pe cei care o țin din răsputeri: doi zdrahoni de barbați și două femei trupeșe se îndoaie, gata-gata să cadă sub forța incredibilă a firavei doctorițe. [caption id="attachment_7257" align="aligncenter" width="600"] Protosinghel Antonie Liță[/caption]   Antonie, spaima Necuratului Timp de aproape o ora, părintele Antonie nu înceteaza să-l probozească pe diavolul din trupul femeii. Îl insultă. Îl provoacă. Îl batjocorește. Îl blestemă. – Piei! – strigă strețul. Pleacă, Satană! Și la fiecare strigare o atinge pe posedată cu crucifixul de lemn. Când o atinge crucea, femeia se zbate și mai tare. Se zbate, urlă, grohăie, se sufocă, chirăie, plânge, hohotește de râs, scoate din gât cuvinte fără noimă, mai mult un horcăit înfiorător de animal înjunghiat. În chilie începe să miroase a ars. Toți din încăpere cad în genunchi și ating patrafirele preoților. De afară se aud țipetele oamenilor înspăimântați de zgomotele înfricoșătoare ce răzbat din chilie. Preoții își văd de treaba lor fără tresărire, par să nu fie deloc impresionați de chinurile femeii. Citesc din carte până când doctorița, vlăguită, se scurge moale pe podea și rămâne acolo răsuflând greu, plângând. – A fost una dintre cele mai ușoare slujbe, spune părintele Antonie închizând cartea și scoțându-și patrafirul. A avut numai un diavol, dar am avut oameni care aveau în ei și câte 50 odată. Ce m-am mai luptat atunci! Pentru toate acestea, la mănăstirea de lângă Siliștea-Gumești e forfotă mereu. Autocarele stau aliniate în curte. Câțiva kilometri mai încolo, la casa memorială „Marin Preda“, nu trece decât rar de tot câte un reporter în lipsă de subiecte.   Sfinții nu plâng Preot Bogdan Ciubotaru, consilier la Arhiepiscopia Bucureștilor

Să plângă toate icoanele dintr-un așezământ, nu doar una, două, asta nu s-a mai auzit. Dar icoanele nu plâng. Noi spunem că izvorăsc mir, nu că plâng. Dar izvorârea de mir nu e singura minune. La mănăstirea Dervent crucea din altar crește! Făcătoare de minuni sunt toate icoanele sfințite: și cele din biserică, și cele de acasă, și de pe nave ori din cazărmi, și cruciulițele purtate la gât, indiferent de ce mână și din ce material au fost făcute. Minuni – adică vindecări trupești și sufletești, nu altceva. Izvorârea de mir, ca orice minune dumnezeiască, ar fi absurd să ne apucăm să o demonstrăm științific. Este un adevăr revelat. Nu este o prevestire, nu este nici plânsul sfinților reprezentați în icoane. Așa se spune în popor: că sfinții plâng pentru păcatele noastre. Mirul izvorăște prin voința lui Dumnezeu, pentru întărirea credinței. Iată, la o icoană izvorâtoare de mir vin mulțimi de oameni pentru că e un semn vizibil, iar ei se întăresc în credința lor. Avem peste tot în țară icoane sau moaște făcătoare de minuni, despre a căror putere dau mărturie nenumărați credincioși care s-au vindecat.

  Dumnezeu e mare, bre!

Ion Bazgă, șofer de autocar la Simonel Trans Ploiești:

– Bre, n-am văzut așa ceva de când am pus eu mâna pe volan, șofer vechi. Vin în fiecare duminică aici, am autocarul plin. Ce, e mult 28 de lei de la Ploiești până aici și retur? Sunt 500 de kilometri. Nu-i mult, dar mulți nici pe ăștia nu-i au. Am auzit pe unii că au vândut din casă, au împrumutat, au amanetat chestii ca să vină aici, la icoanele astea. Care cu boli, care cu draci în ei, care cu nebuneală, cu sărăcie, toate alea... Bre, și cât îi vezi de amărâți, să vezi ce mai cântă tot drumul, babă, copil, ce-o fi, numai cântări de biserică. Am stat și eu la o slujbă, dar aici se ține aia lungă, te lasă genunchii. Stau în mașină, îmi fac cruce cu limba, zic că e bine: merge și firma, iau și 30 de lei pe zi diurnă, e convenabil. Dumnezeu e mare, bre!  

[caption id="attachment_7279" align="aligncenter" width="368"] Grigore T. Popa[/caption] Îmi mărturisesc cu umilință ignoranța: știam, vag, că Grigore T. Popa a fost un savant în domeniul medicinii, unul destul de important, de vreme ce Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași îi poartă numele. Dar n-am trecut pe lângă atâtea spitale din București al căror nume nu îmi spune nimic? Aș fi putut măcar să răsfoiesc Internetul, atât de la îndemână, să aflu mai mult. Dar curiozitatea nu vine niciodată pe un teren arid, trebuie să fie ceva acolo, o minimă substanță din care să se iște. Sau o întâmplare. Și cum în școală n-am învățat nimic despre Grigore T. Popa, ochiul dinăuntru a stat închis în fața acestui nume. Nu știam că nici n-aveam cum să învăț la școală despre el. Era proscris! Noroc de întâmplare. Ajungând odată la UMF Iași pentru un reportaj, am primit două cărți, scoase de Universitate, cu publicistica lui Grigore T. Popa. Două volume consistente, tipărite frumos. Le-am răsfoit în tren, în drum spre București, și le-am pus deoparte, lângă, vai!, atâtea alte cărți care-și așteaptă rândul la citit. Atunci l-am descoperit pe Grigore T. Popa. A fost ca o revelație! Pe urmă, ajungând în bibliotecă să mă documentez despre revista interbelică „Însemnări ieșene“, când scriam „Necunoscutul Mihai Codreanu“, l-am reîntâlnit pe Gr. T. Popa, el fiind unul dintre fondatorii publicației. M-am aruncat femelic asupra publicisticii lui. Apoi, din aproape în aproape, am descoperit un personaj fabulos. [caption id="attachment_7280" align="aligncenter" width="1024"] Grigore T. Popa la Cambridge, alături de Regina Maria, Principesa Elisabeta și de oficiali ai universității (Fotografie de pe site-ul lui Richard Constantinescu, unde puteți găsi mai multe despre marele savant)[/caption] Ca publicist, Grigore T. Popa te cucerește de la primele rânduri, oricare articol s-ar nimeri să-l citești întâi. Obișnuit din laborator să scruteze lumea cu microscopul și să pună pe hârtie, precis și cu har, tot ce vedea, articolele lui sunt gândite și scrise cu metodă, limpezi ca oglinda. Într-o imbă română bună și frumoasă, de adevărat scriitor, cu un simț al observației ca la cercetători, cu un simț al implicării ca la oamenii chemați de destin să facă ceva pentru ceilalți, totul izvorând dintr-o inteligență superioară, a geniului, și nutrindu-se dintr-o cultură enciclopedică, în linia lui Cantemir: medicină, sociologie, psihologie, drept, filosofie, matematică, politologie, istorie, literatură. Nu te mai saturi citindu-i articolele, fie că analizează învățământul românesc, lumea satului în destrămare sau organizarea urbanistică, fie că vorbesc despre o descoperire endocrinologică, despre teza de doctorat a unui preot, despre creierul uman, despre relația omului cu Dumnezeu sau cu istoria. Apoi i-am descoperit statura științifică uriașă. Cu adevărat un savant de renume mondial, aș putea spune, dacă formula asta n-ar fi demonizată de alipirea ei la numele sinistrei Elena Ceaușescu. Apoi statura morală. A fost un om drept și curajos. Când prietenul lui, Sadoveanu, trecea cu armele și bagaje la comuniști, dar și atâția alții, el era prigonit pentru credința lui în Patrie, în libertate și în Dumnezeu, afirmată printr-un discurs istoric în aula Academiei, în 1947. De la asta i s-a tras și moartea, după ce a fost hăituit ca un tâlhar prin toată țara. Dacă ar fi avut în mâini o spadă, asemenea domnitorilor noștri sanctificați, azi l-am fi regăsit în rândurile sfinților ortodocși. Nu îndrăznim să așezăm pe icoane sfinți cu microscopul în mâini. Dar asta este altă poveste, tristă, a sfinților și a geniilor la români. Căutați-l. Îl veți iubi!

[box type="info" bg="#ffbb00 " font="verdana" float="center" head="Citește și" headcolor="#000"]Strălucirea minții sclipitoare în bezna românească[/box]

 

Vecina mea nu înțelegea limbajul politic. Mă tot întreba: „Dacă Băsescu a spus că Ponta a dat o lovitură de stat, de ce a mai rămas Ponta liber? Din două, una: ori a dat-o, ori n-a dat-o. Ori Băsescu n-a zis ce-a zis. Dar de zis, a zis, că l-am auzit eu. Sau «lovitură de stat» nu mai înseamnă «lovitură de stat»“. Sau: „Când erau mână-n mână, Antonescu a zis despre Ponta lucruri chiar exagerat de frumoase. Apoi a zis despre același Victoraș lucruri pe care, mă scuzați, eu nu i le-aș spune nici lui bărbat-miu când vine beat acasă și cu chiloții amantei în buzunar. Și Iohannis, auzi, să-i zică lui Tăriceanu – al doilea om în stat, orișicât, nu? – «individ»“. Biata de ea, de la un timp mai că o luase razna. Nu mai înțelegea nimic. „Înnebunesc vecine! – mi se plângea. Băsescu spune că Ponta. Ponta zice că Antonescu. Dragnea zice așa. Iliescu altfel. Ăla zice, ăla spune. Cine face? Cine trage? Lovituri de stat au fost vreo cinci săptămâna asta și statul e bine mersi. Pe câțiva i-a arestat, dar le-a dat drumul, că sunt nevinovați. Cum ar fi cu polițistul ăla de la anticorupție: l-au săltat procurorii pentru că ar fi fost mafiot, dar după aia i-au dat drumul și l-au săltat pe procurorul care-l săltase pe el, că ăla era adevăratul mafiot. Totul e pe săltate. Ponta e șeful corupției și se zbate s-o numească pe Codruța, împotriva voinței populare, șefa luptei împotriva corupției. Apoi tot el spune că e vândută politic, dar nu e, că americanii o premiază. Nu știu ce să mai cred“. I-am explicat că acesta este limbajul politic. Albul de azi e negrul mâine. Gura care azi pupă mâine scuipă. Zici despre ceva că e așa, dar de fapt e altfel. Dai în stânga ca să pice ăla din dreapta. Privești într-o parte și vezi în alta. Înjuri pupând, plângi râzând, înfierezi cu elogii, lingi miere unde ai scuipat fiere. Lași gura să vorbească și tu îți vezi de treabă în teritoriu. Semnalizezi la stânga și faci la dreapta. Te culci roșu și te scoli albastru. Cine fură o casă de la stat tună și fulgeră împotriva celor care vor și ei să fure o casă de la stat ‒ sau mai multe. Cine plagiază o carte inițiază o lege împotriva plagiatului și îi încurajează pe studenți să facă doctorate. Legea bună pe care o dau azi mâine tot ei o vor critica: Nu e bună, domule! Miroase! E făcută cu dedicație! Așa se face politica. I-am spus că limbajul politic este o formă de a spune orice lăsând loc pentru a spune și contrariul. Și că orice ai spune nu pățești niciodată nimic. Ia să-i spună vecina șefului asociației de proprietari că are un singur testicul, ceea ce e și adevărat, de altfel. Ar ajunge imediat la tribunal. Dar dacă îi spui asta lui Ilie Sârbu, nu pățești nimic. Omul nici nu reacționează, rămâne senin de parcă ar avea trei. Și te privește cu condescendență. Sau să-i spună vecina prost cuiva! Lichea. Idiot. Hoț. Bandit. Mârșav. Mafiot. Corupt. Bou. Nedus la școală. Nebun de legat. Caracudă. Marțafoi. Măi animalule! Curvă pe centura politicii. Curvar. Hahaleră. Individ. Măgar. Impotent. Bâlbâit. Nesimțit. Codoașă la ușa bordelului politic. Șeful corupției. Trădător de țară. Uzurpator. Imbecil. Nătâng. Ce tămbălău ar ieși! Acum vecina înțelege limbajul politic. S-a înscris într-un partid prospăt înființat, în campania asta a lipit afișe prin cartier și mi-a umplut cutia poștală cu fluturași. Acum mă invită altfel la cafea: ‒ Umflatule, restanțierule, hai în morții mă-tii de netalentat să bem o cafea!  

[caption id="attachment_7331" align="aligncenter" width="1024"] La Monumentul celor 5 femei care au schimbat Canada, Parliament Hill, Ottawa (Foto: Adrian Aurel Opriță)[/caption] Cafeaua mi-a rămas singurul viciu ­‒ nu tu femei, tutun sau băutură ‒, iar lipsa ei devine un supliciu și se răsfrânge grav în scriitură.   Să bei cafea nu-i moft, ci e cultură, deci nu ar fi vreun mare beneficiu, dar când, scriind, nu-i simt aroma-n gură, încep să urlu, plâng ca la ospiciu.   Orgoliul are tresăriri grozave, dar fiindcă viciul e mereu mai tare, nu mă jenez să cer cafea pe față.   Însuși Brumaru, clasicul în viață, știut pentru poemele-i suave, cerșea cafea-n reviste literare.

[embed]https://www.youtube.com/watch?v=VDsV4-6S31M[/embed] Îi știți pe acei nemernici cu măști de blândețe peste figurile hidoase. Ăia cu botul antrenat să se curbeze în zâmbete calde, exersate la oglindă. Săritorii, inimoșii, oamenii de bine. Cei care, ca supremă dovadă a omeniei, țin pe lângă dânșii un câine, o pisică, un animal ceva, pe care ți-l tot bagă în față ca să vezi cât de mult iubesc ei ființele astea neajutorate, ce monumente de bunătate sunt ei. Și când nu-i vede nimeni, nemernicii simpatici își scot măștile și redevin, în singurătatea lor, monștrii care sunt de fapt. Unul dintre aceștia, de bună seamă stăpânul unei pisici sau al mai multora, a zvârlit în ploaie cinci pui de pisică. Mici-mici, cu ochii lipiți. I-a lăsat la colțul blocului, undeva pe lângă stația de metrou Armata Poporului (acum îi zice Lujerul). Cineva i-a găsit uzi, rebegiți de frig, leșinați de foame. Puii de pisică au ajuns la soră-mea. La etajul ei, toți au animale. Câini, pisici. Oamenii s-au mobilizat, au dus puii la veterinar. I-au scăpat de la moarte. Le-au dat lapte cu biberonul. I-au ținut la căldură.

[box type="info" font="arial" fontsize="12" float="center" head="Citește și"]

Lady Aglaia de Birmania[/box]

Acum puii stau pe hol, într-o cutie de carton. Vaccinați, deparazitați, curați, frumoși, neastâmpărați. Soră-mea, pensionară, are grijă de ei. Îi scoate de câteva ori pe zi din cutia de carton în care stau, le dă mâncare, se joacă cu ei, îi lasă să zburde. În casă nu-i poate primi decât dimineața, când nepoțelul ei e la grădiniță. Țâncul e alergic. Din cauza asta soră-mea și-a dat toate pisicile ‒ avea vreo patru. Pe bătrânul Lăbuță, care face acuși 20 de ani, n-a vrut să-l ia nimeni. Îl ține mereu tuns la piele, ca să nu lase păr. Moșulică nu mai are nici dinți, săracul, mănâncă numai mestecat. Și soră-mea îl ține așa. Ceilalți vecini au deja animale, nu mai pot lua altele. Puii zvârliți în ploaie au prins putere, e timpul acum să-și găsească o casă. Domnișoara e deja luată, ar mai fi patru motănei: unul tărcat, un tigrișor naiv și simpatic, și trei roșcovani. Unul dintre ei e pisica vieții tale, dar tu încă nu știi asta. Sun-o pe soră-mea și ia-ți pisica acasă, prietene! Zi-i: Ana, Anișoara sau doamna sora lui Viorel, cum vrei, dă-mi motănelul! Soră-mea răspunde la 0751.187.243. E din București. [gallery link="file" size="medium" ids="7346,7347,7348,7349,7350,7351,7352,7353,7354,7355,7356,7357,7358,7359,7360,7361,7362,7363,7364,7365"]

[caption id="attachment_7376" align="aligncenter" width="946"] Țațaileana, Țațmaria, Țațana (Mama, bunica, mătușa)[/caption] (Țațelor mele dragi) Nu știu unde se duc cuvintele când mor. Nu știu ce le face să se desprindă din vorbirea noastră ca frunzele de copac. Alunecă în uitare, apoi în dicționarele de arhaisme și mor. Putrezește înțelesul în ele. La un moment dat, când sunt răscolite din colbul scrierilor vechi, nu mai știu decât inițiații ce înseamnă, ce au însemnat cândva. Nu-mi rămâne decât să accept explicația lui Borges, care spunea undeva că limbile mor ca tot ce e construit de om, și numai limba munților sau a stelelor ar dăinui veșnic, dacă munții sau stelele ar vorbi. Și poate nici aceea. Nu știu nici de ce cuvintele se satură uneori de sensul lor și îl leapădă, cum se dezbracă de cămașa lor crisalidele, devenind altceva. Aș putea să întreb un lingvist, sau un poet, căci poeții au răspuns la orice, dar prefer să păstrez fiorul continuu al mirării că se întâmplă așa. Mă lipesc intim de naivitatea mea. Dintre cuvintele copilăriei mele, nu atât de îndepărtată în raport cu durata de viață a unui cuvânt, mi s-a făcut dor deodată de „țață“. De cuvântul ca atare, cu sonoritatea lui dulce, ca a suptului la țâță, de „a“-urile lui dolofane, de tot universul, astăzi stins, din silabele lui surori. Mi s-a făcut dor când l-am auzit la televizor pe un politician zicându-i altui politician, o femeie, „țață“. Și, în gura lui, cuvântul dulce din copilăria mea a plesnit ca un bici, iar din șfichiul gros au sărit bale. [caption id="attachment_7374" align="aligncenter" width="1024"] Țațana, Țațca, Țațmaria și niște copii născuți înaintea mea, cărora trebuia să le zic „țață“ sau „bădie“[/caption] Dar unde sunt cuvintele de altădată? Țață era mama. Vecinii, neamurile, toți îi ziceau țață. Puteau foarte bine să-i spună simplu, pe nume: Ileana. Sau: fa Ileană. Că nici „fa“ nu era de ocară. Dar ei îi ziceau țață pentru că mama era o femeie respectabilă și nu i se puteau adresa doar cu numele. Cu numele gol. Ba, mai mult, numele și apelativul se contopiseră într-un singur cuvânt: Țațaileana. Asta îi conferea mamei o nouă identitate, cu particula de politețe intrinsecă. Când m-a întrebat învățătoarea cum o cheamă pe mama, am spus: Țațaileana. Și sora ei, țața Ana, devenise Țațana, pentru toți din sat, scutindu-i astfel de scoaterea pălăriei ori de o plecăciune. Chiar și sora cea mai mică a mamei, țața Catinca, s-a bucurat de acest botez de stimă, cu toate că numele ei nu se lega bine de apelativ: Țațcatinca. Sau Țațca, mai simplu. [caption id="attachment_7373" align="aligncenter" width="661"] Bunica. Pentru mine, Mămuța. Pentru tot satul, Țața sau Cumătra Maria[/caption] Când s-a mutat din sat la oraș, mama n-a mai fost Țațaileana. În bloc a devenit coana Lenuța. Așa-i ziceau vecinele. Mereau a simțit asta ca pe o decădere sau măcar ca pe ceva nefiresc. Cuvântul „țață“ nu mai avea aceeași putere când îl scoteai din sat. Își pierdea forța ca Anteu desprins de pământ. În pielea lui fină, cu parfum de busuioc, orășenii îndesau dispreț și insultă. Respectul, pe atunci, se învăța. Eram obligați să le spunem tuturor celor mai mari „țața“, „nenea“, „bădia“, „dumneata“. Chiar și surorilor și fraților. Așa era frumos. Dacă nu-i spuneam „țața Lucica“, soră-mea cea mare îmi dădea una peste gură. Dacă azi i-aș spune azi „țața Lucica“ mi-ar da una peste gură. Bădia Nicu, fratele mai mare, e azi doar Nicu. Nu știu când am încetat să le mai spun așa. Nu știu când au încetat să mai pretindă să li se spună așa. Constat că în timpul vieții mele a murit un cuvânt. Dar moare cuvântul, sau moare în noi puterea de a-l face să existe? E atât de banal să spui că azi oamenii se respectă mai puțin, e atât de uzată explicația asta superficială! Dar e înfricoșător de adevărată. [caption id="attachment_7375" align="aligncenter" width="1024"] Niște neni și niște țațe la o nuntă din satul meu[/caption]  

[caption id="attachment_7388" align="aligncenter" width="960"] Întâlnirile cu doctorul Răzvan Constantinescu nu pot fi decât vesele. Omul e plin de energie, îți dă viață de la dânsul.[/caption] În toamna anului trecut eram la Iași. Singur, bolnav, apăsat de griji și de 155 de kilograme. Urma să fac o operație de urgență, o micșorare de stomac. Trebuia să slăbesc mult și repede, căci inima nu mai făcea față la atâta animal de om: fusese proiectată pentru jumătate din cât eram. Aveam programare la doctorul Răzvan Constantinescu pentru o endoscopie, înainte de operație. Nu știam ce mă așteaptă și eram oarecum vesel, credeam că e ca și cum ai înghiți o macaroană. Am comentat ceva la o postare de-a doctorului pe Facebook, el mi-a răspuns cu umor, ca de fiecare dată, eu i-am răspuns nu știu ce, el iar, eu iar, și până la urmă schimbul nostru de replici a alunecat spre poezie, așa cum se întâmplă de fiecare dată când doi moldoveni deștepți și frumoși au o discuție în public fără să bea alcool. Și iată ce a ieșit:   Răzvan Constantinescu: În anul III, la semiologie, noi îi învăţăm pe studenţi că onomatopeea cea mai potrivită care descrie lungimea şi tonalitatea zgomotelor inimii este „toum-ta“, dar asta exclude speranţele de lirism.   Viorel Ilișoi: Toum-ta, toum-ta îmi face-n piept inima când te aștept. Tu apari pe drumul drept și-mi arăți un chip inept cu deviație de sept. Toum-ta, toum-ta, eu auzeam... Mai bine nu ne cunoșteam Căci inima îmi face-acum ta-toum, ta-toum. Asta ar fi  poezia unui fraier care își dă întâlnire cu o doamnă de pe net și constată că doamna-i ca toamna, pe net păpușă, în realitate mătușă.   Răzvan Constantinescu: Păi, eu sunt „mătuşul“, Bibicule, nu mă mai vrei? :)))))   Viorel Ilișoi: Vin, tăticule, vin, bibicule, vin Cu stomăcelul plin Să mă sondezi puțin.   (Notă – Răzvan urma să-mi facă o endoscopie. Chestia aia când ți se bagă pe gât o coadă de mătură, sau cam așa ceva, și la sfârșit ți se spune că totul e bine și frumos, că stomacul e singurul organ perfect sănătos. Mare, dar sănătos. Și tocmai el trebuie tăiat!) [caption id="attachment_7391" align="aligncenter" width="960"] 2014: Ne jucăm de-a endoscopia. Un an mai târziu, avea să fie de-adevăratelea. S-a dovedit că un pic de antrenament preliminar nu strică.[/caption] Răzvan Constantinescu: După şoapte de amor Tu mă iei drept un sondor?   Viorel Ilișoi: Un sondor, da, măi Răzvane, dar sondorul ce-n concret Sapă critic și devine spaima proștilor pe Net.   Răzvan Constantinescu: Un sondor dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Şi-n greşeli gramaticale erudiţia şi-o plimbă? Un sondor dintre aceea neînfrânt nicicând de oști, Ce domnește peste Facebook dând cu levieru-n proști?   Viorel Ilișoi: Un sondor dintre aceia ce zărind câte o blondă Vor cu orice chip să-i bage unde s-o putea o sondă. Și-l saluți de la distanță când îl vezi, îi zici: Arhonda, Ți s-a dus în lume vestea că lucrezi dibaci cu sonda!   Răzvan Constantinescu: Eu? Îmi știu endoscopia şi îmi apăr Ighehașul Şi de-aceea tot ce mişcă-n burta voastră, slana, caşul, Mi se-arată numai mie, iară ţie greaţă-ţi fac, Duşmăni-vei chiar tu însuţi alimentele ce-ţi plac! N-avem milă, iar „sondarea“-i ca o blondă Care nu se-mbujorează de-asistenţa pudibondă! [caption id="attachment_7390" align="aligncenter" width="960"] Prezentându-i cartea „(R)umori” la București, am spus despre Răzvan Constantinescu că e și poet. Nu m-am înșelat.[/caption] Viorel Ilișoi: Pe lângă doctori fără soț Adesea am trecut, Mereu i-am ocolit pe toți, Pe tine n-am putut. Fugeam de ei și fug și-acum, Mi-e frică de halat. Din toată breasla, nu știu cum, Doar tu m-ai consultat. M-am plâns la toți aici, pe net, Cât am putut de des. Ei doar dădeau un Like discret… Doar tu m-ai înțeles.   Răzvan Constantinescu: ...şi share-uri, mai ales.   Viorel Ilișoi: Și dacă ramuri nu-s la geam Fiindcă se taie plopii, E fiindcă iau Diazepam Să n-aud când te-apropii. Și dacă-mi bagi sonda-n stomac Adâncu-i luminându-l, E ca eu bine să mă fac Un morb eliminându-l. Și dacă sănătos apuc Să fiu de-acum întruna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna.   Răzvan Constantinescu: E greu să lupt cu tine, La versuri mă faci praf. Iar dac-acum văd bine, Tu-mi scrii un epitaf!   Viorel Ilișoi: Dac-ai să-mi mai faci vreodată Biopsie, cată bine, Din talent ia-mi o bucată Și păstreaz-o pentru tine. [caption id="attachment_7389" align="aligncenter" width="1024"] Gastroenterologul și poetul: Doi poeți de-aleasă viță/ Ce scriu poezii țac-pac!/ Eu scot rime din peniță,/ El le scoate din stomac.[/caption] Răzvan Constantinescu: Degeaba încerca-voi să altoiesc cu har Abrutizatu'-mi suflet ‒ o spun cu mult regret, Căci am un foarte aprig sistem imunitar: Va recunoaşte falsul şi îi va da rejet.   Viorel Ilișoi: Îți prescriu un an de zile Regim numai cu idile Căci idilele, se pare, Sunt imunosupresoare. Dup-așa un tratament Strict administrat de fete, Ai să vezi tu ce talent Te va chinui, poete!   Răzvan Constantinescu: Să mă-ndrăgostesc propui? Credeam că-ţi sunt amic! Când suferi că talentul nu-i, Nu-ţi trece cu nimic! Ar fi absurd să-ncerc ce zici ‒ Şi nu e vorbă goală ‒ Când am puteri așa de mici, Eu să-mi mai iau o boală? Şi, revenind la like-uri şi share-uri de la fete Care pe Net pretind că-i groaznic şi imposibil hopul, E clar că-i viclenie (ce „greaţă“, ce „regrete“!?) Când noi ştim doar, prea bine, că vor cu endoscopul.  

În timp ce ziaristul își rodea liniștit covrigul în tramvai, mergând spre redacție, vatmanul se ridică de la manetă și, dând ușor din aripi, pluti pe deasupra tuturor călătorilor până la el, la coada tramvaiului. Coborî lin și îi făcu un benghi în frunte, cu degetul înmuiat în cerneală tipografică. Nu era un benghi obișnuit, asemenea benghiurilor pe care oamenii și le fac din diferite motive pe frunte, ci unul cu totul și cu totul aparte: un benghi de șef de ziar. Fu uns chiar acolo, în tramvai, spre uimirea călătorilor, care aplaudară îndelung, încântați că un eveniment atât de rar se petrece tocmai sub ochii lor. O bătrânică rujată neglijent, pe la ochi, din cauză că la vârsta ei nu mai nimerea cu precizie conturul prăbușit al buzelor, mărturisi emoționată că în lunga ei viață i se întâmplase doar o singură dată să întâlnească un șef de ziar în tramvai, chiar stătuse lângă el pe scaun, însă niciodată nu mai asistase la ungerea unuia. Ea chiar îndrăzni să atingă benghiul cu degetul, iar proaspătul șef îi răspunse cu un zâmbet cald, uman, cu totul altfel decât zâmbetul studiat pe care șefii de ziar îl afișează când apar la televizor, ceea ce îi făcu pe oameni să se înfioare plăcut și să îndrăznească și ei să atingă, delicat, pe rând, punctul negru din fruntea ziaristului. La sfârșitul acestui mic ritual, vatmanul deschise cu aripile o cărare pe mijloc, printre călători, iar noul șef păși spre capătul din față al tramvaiului levitând la două palme de podea. Călătorii putură să observe cum, cu fiecare pas făcut către postul de comandă, punctul negru din frunte se lărgește din ce în ce mai mult, până deveni o gaură neagră, care începu să absoarbă cu viteză tot mai mare realitatea din jur. O forță stranie smulgea bucăți mari din realitate, alese nu se știe cum, și le vărsa la grămadă în capul șefului de ziar, unde căpătau alt chip și alte dimensiuni. Fură absorbite, într-un vârtej silențios, rujul bătrânei și cuponul de pensie din poșeta ei cu torțile cusute cu sfoară; o pereche de sâni bombați în spatele cărora crescuse, plăpândă, o domnișoară; un puști și o puștoaică emo cu fețele pline de metale, care se sărutau zăngănind; revista porno din ghiozdanul unui elev; ghiulul cât un lacăt de pe degetul unui domn discriminat din punct de vedere etnic și judecat prin clișee; bătrânul spânzurând de bară lângă tânărul așezat pe scaun. Prin geamurile tramvaiului pătrunseră osmotic, din afară, și intrară în mintea șefului mașini de lux; vilele unor oameni politici; tribunalul unde Moni și Iri divorțau; Moni și Iri; Iri și Moni; umbra lui Moni și Iri într-un act de sex oral, prin gaura cheii; micuța Irina, fiica lui Moni și Iri, ținută în brațe de o legiune de psihologi și asistenți de la Protecția Copilului; Oana și Pepe; silicoane; buci; poșete; pantofi; maneliști; fotbaliști. Toate acestea se împletiră într-un fir gros care intră prin gaura neagră din fruntea ziaristului și îi țesu acestuia o imagine despre lume și viață. În rest, oamenii și lucrurile obișnuite, care prin numărul și prin substanța lor compun lumea noastră, rămaseră neatinși de forța vârtejului. Când ajunse în față și puse mâna pe maneta de comandă, era deja alt om. Ieși prin geamurile moi ale tramvaiului, în care nu se va mai întoarce niciodată, și zbură peste oraș dând din mâini, așa cum zboară toți oamenii în vis, fără niciun efort. Deasupra lui și deasupra tuturor, în nori, un Dumnezeu cu chip de benzinar șchiop, nebărbierit, stătea cu fundul pe un dosar de Securitate și învârtea manivela unei mașinării bizare, care toca bani vechi și scotea bani noi. O ploaie de bani se năpusti asupra lui din nori, lovindu-l și înfigându-i-se în carne, dar în loc să simtă durere și să curgă sânge, o plăcere necunoscută îi cuprindea trupul, iar din tăieturi se scurgea cerneală peste oraș. Și, pe unde trecea, toată lumea de dedesubt căpăta culoarea scursă din el. Deodată, în timp ce zbura în salturi line pe cer, un trident uriaș i se înfipse în gât și îl țintui în loc. Își îndreptă privirea spre pământ și-l văzu pe cel ce îl lovise. Îi înfipsese tridentul în gât și-l ducea în ce parte voia el. Era un ciclop ce naviga într-un butoi de rom pe apele murdare ale Dâmboviței. Un mus mic de stat împingea butoiul prin apa îngroșată de mizerie, iar un alai de sirene cu poșete strălucitoare îl însoțea înotând împrejur, dând voioase din coadă. O sirenă mai mică și mai vioaie se scufunda neobosită în apă și scotea de fiecare dată câte o perlă, pe care o arunca mulțimii adunate pe maluri. Ziaristul privi în sus, privi în jos, dintr-o parte împins de ploaia de arginți, dintr-alta mânat cu tridentul, și își dădu seama că are doi Dumnezei, unul în tăria cerului, altul în rom, pe Dâmbovița, și începu să urle de disperare. Din înaltul cerului coborî în cercuri largi, ca un vultur lovit în aripă, până în scaunul de șef. Stătu acolo, în închisoarea de termopan, zi după zi, de dimineață până seara. Într-una din zile o forță nevăzută îl smulse din fotoliu acela și îl purtă pe sus, cu viteză amețitoare, în alt birou, la alt ziar. De acolo fu mutat în scurtă vreme în altă redacție, apoi în alta. La un moment dat, când ateriză cu fotoliul la noul ziar, toată redacția se mută la ziarul de unde el tocmai plecase și în locul ei veni redacția de la ziarul vechi, așa că se trezi șef peste redacția altui ziar care lucra la ziarul lui, în timp ce redacția de la ziarul lui ajunsese la ziarul la care fusese șef când îl înlocuise pe cel care îl înlocuia acum la alt ziar. Iarăși slobozi un urlet de disperare fiindcă își dădu seama că, o dată ce fusese uns șef, nici el nu știa de ce, nu mai putea ieși din cercul acela și avea să se învârtă până la moarte de pe un scaun pe altul. Își aprinse o țigară, apoi încă una și încă una. Obișnuia să fumeze aproape jumătate de pachet până ieșea din casă și până seara mai fuma încă unul și jumătate. Fumatul fusese prima deprindere căpătată la ziar și, lipsindu-i alte satisfacții, își îmbrățișase noul viciu cu atâta ardoare, încât se poate spune că îi dăruise o parte din viața lui, în care puține alte lucruri le putea face mai bine. Țigara se lungi până nu i se mai văzu capătul și atunci, cu o curiozitate renăscută subit, unsul se prinse cu amândouă mâinile de tubul țigării și alunecă până într-un loc cu mulți oameni care strigau ceva nedeslușit. Își încordă auzul și se frecă la ochi până îl durură mâinile, dar tot nu putu nici să înțeleagă ce striga mulțimea, nici cum arăta. Se cățără pe țigară înapoi în turnul lui de fildeș și termopan. Căută în calculator știrea despre mulțimea aceea, din locul acela, care striga ceva la cineva, cerând ceva. O citi și abia atunci înțelese ce se întâmpla acolo. I se făcu dor de zilele de dinaintea ungerii cu benghi, când, ca simplu ziarist, atingea lumea din jurul lui și îi simțea inima bătând, când putea să înțeleagă realitatea la prima mână, nu trasă prin filtrul de hârtie al ziarului. Lumea nu mai era de mult cum era, ci cum o scria ziarul lui. Iar el nu mai trăia viața, ci o citea. Ziaristul se trezi îngrozit, năclăit de sudoare. Dură destul de mult până se dezmetici și își dădu seama că avusese un coșmar, că nimic nu era adevărat din ceea ce visase. Doar groaza înăbușitoare și câteva obiecte din jurul lui, pe care le recunoscu printre gene, îl însoțeau și în realitate. Răsuflă ușurat la gândul că nu fusese, totuși, decât un vis și că în realitate nu i se putea întâmpla așa ceva. Simți un chef nebun să iasă în oraș, să scrie un articol. Cu patimă, să ardă hârtia sub text. Doar așa, pentru el, să-l știe acolo, printre articolele lui scrise din inimă, dar refuzate de șefi, un teanc subțire la care de mult nu mai adăugase nimic. Însă pofta îl părăsi repede. Nici el nu mai trăia viața, ci o făcea. O confecționa industrial și incolor, așa cum îi cereau șefii cocoțați într-un șir nesfârșit deasupra lui. Își fumă cele zece țigări de dimineață și porni cutremurat de tuse și cu mațele ghiorăind spre stația de tramvai, bucuros că, după un șir lung de coșmaruri cu salariul întârziat și cu chiria neplătită, avea, în sfârșit, și altfel de vise urâte.  

Cu o zi înainte ca Elena Udrea să se plîngă fiindcă nu are apă caldă decît de două ori pe zi în arest, Viorel Ilişoi a scris, în libertate, cu un singur deget, articolul în care povestea că nu are apă caldă deloc – şi nici căldură – şi că motivul pentru care scrie cu un singur deget e că are doar un reşou cu care se poate încălzi pe partea – şi la mîna – dreaptă. Stînga o ţinea în buzunar şi o folosea numai în caz de urgenţă.

Iulian Comănescu, „Dilema veche“ Nr. 576, 26 februarie – 4 martie 2015

[caption id="attachment_7430" align="alignnone" width="1024"] Garsoniera din Galați, locul nespălării și al vărsării de lacrimi. Îi spun Grasonieră fiindcă e atât de mică, încât mă face să mă simt și mai gras.[/caption]   S-a luat căldura în oraș. S-a tăiat și apa caldă. Dimineață m-am trezit tremurând de frig. Ce naiba, oi fi adormit cugeamul deschis? Nu. Pun mâna: caloriferul, rece. E un animal mort, cu 18 coaste de fontă, doar că nu pute. Robinetul de apă caldă scoate un fâsâit de animal, și el, înjunghiat în gât. Și-și dă duhul. Îi trag una și mai slobozește două picături, pic! pic!, parcă în bătaie de joc. Începe să mă mânânce pielea de pe acum, numai la gândul că nu voi putea să mă spăl cine știe câtă vreme. Stau în baie, cu periuța de dinți într-o mână, cu cealaltă mă scarpin în cap, mă uit prostește în nara uscată a robinetului. Îmi vine în minte, dintr-o mie de lucruri la care m-aș putea gândi, imaginea Catrinei lui Moromete urlând și trăgând cu amândouă mâinile de cazanul de aramă, să nu i-l ia percitorul. De referințe literare îmi arde acum? Râia și păduchii or să mă mănânce! O, Doamne Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

***

Am venit în Galați pentru câteva luni, invitat de ziarul „Viața liberă“. E abia februarie, mai am de stat cel puțin până în mai. Aș putea rezilia contractul chiar azi și să fug din iadul ăsta. Acasă, în București, mă așteaptă în balcon o centrală modernă, cu ISCIR-ul la zi. Domnul Băilă, patronul, ar înțelege. Dar nu, nu plec. Rămân aici, în Stalingradul românesc, în orașul asaltat de sărăcie, incompetență și corupție, ca să consemnez de pe linia frontului rece. Din ziarist, cel care trebuia să scriu despre alții, am devenit subiect. Tot ce mi se întâmplă mie li se întâmplă și altora. Aproape jumătate de oraș e debranșat de la conducte pentru neplata facturilor. Ceilalți vor rămâne și ei curând fără apă și căldură, inclusiv instituțiile, fiindcă sistemul de termoficare e falimentar, moare. Oamenii vor folosi și mai multe reșouri și radiatoare; rețeaua electrică, deja suprasolicitată, va cădea. Directorul de la Electrica a avertizat despre asta. Și atunci tot orașul cu 250.000 de locuitori, inclusiv cei cu centrale de apartament, vor rămâne în beznă și în frig, ca în ultimii ani ai dictaturii. N-ar mai trebui decât un steag roșu, mare, pus pe primărie. Va fi aici un fel de cimitir locuit. M-am reîntors în comunism. Căldură nu, apă caldă nu. În comunism era chiar mai bine, tot se mai dădea puțină căldură, seara și dimineața. Acum, nimic. [caption id="attachment_7439" align="aligncenter" width="600"] Captură din ziarul gălățean „Viața liberă“[/caption] Pe atunci scoteam apă caldă din calorifer, când se putea, și mă spălam. Era o apă ruginită, rămâneam cu pielea arămie, ca un caras bătrân, dar măcar nu puțeam, iar psihic eram liniștit pentru că făcusem totuși o baie. Mintea unui om civilizat are mai multă nevoie de un duș decât pielea. O vreme am dormit prin gară, prin cimitirele din Botoșani, în toamna-iarna lui ’89, dar și atunci mă spălam măcar o dată la trei zile. Trăiam în mizerie, dar nu murdar. Prietenii mei nu s-ar fi bucurat să vin la ei la dormit ori la masă, era un fel de pact tacit între noi să nu stau pe capul lor, dar o baie nu-mi refuza nimeni, fie și una cu apă din calorifer sau încălzită pe aragaz, când erau gaze. Nici nu trebuia să le cer. Dacă mă vedeau la ușă, știau de ce am venit. Mulgeau caloriferele pentru mine. Plecam de la ei curat și plin de optimism „ca un soldat după baia săptămânală“, cum îmi amintesc că am scris cândva într-o poezioară. Ce vremuri! În Botoșani aveam mulți prieteni, eram cumva ca acasă – la acasa lor. Aici, în Galați, sunt străin, n-am amici atât de apropiați încât să le cer favoarea intimă a unui duș. Și dacă aș avea și ar locui și ei în blocuri debranșate, tot un drac. În orașul de pe malul Dunării, un imperiu de apă, nu curge apa caldă!

***

Am intrat într-o epocă de jeg și dârdâială. Noroc că am pielea groasă și dinți noi, de ceramică: mă pot scărpina încă o lună până să dau de sânge, iar de clănțănit, fără grija că voi știrbi, mai pot încă 20 de ani. Atât are dantura garanție. Mai bine puneam dentiștii să facă șosele, ca să nu le tot reasfaltăm la 6 luni. Fac ăștia niște lucrări de rămâi cu gura căscată!

***

Mă așteptam la catastrofa asta. Presa locală a tot anunțat, încă de astă-toamnă, cu titluri îngroșate de panică: „Din cauza datoriilor, mii de apartamente din Galați vor fi debranșate de la rețeaua de termoficare“. Spaima de a ieși brusc din civilizație, atât de ușor, prin simpla închidere a unei valve, mă făcea să sper prostește în precizia verbală a colegilor ziariști, adică numai apartamente vor fi debranșate, nu și garsoniere. Că eu stau la garsonieră, de aia. Nu puteau colegii mei să scrie „locuințe“ în loc de „apartamente“? N-ar mai fi chinuit pe nimeni cu speranțe deșarte. La nenorocire, omul se agață și de un pai, și de o virgulă, de un firicel semantic. Momente din astea de restriște te fac să redescoperi subit credința și gramatica. Dar degeaba m-am rugat la Dumnezeu, degeaba am analizat la sânge articolele din ziare: căldura și apa caldă au fost sistate Ciuda e și mai mare pentru că rahatul ăsta de garsonieră în care stau cu chirie e cu toate plățile la zi. Sunt victima colaterală a unei dureri în pix generale. Pe colocatarii mei din Asociația de Proprietari 227, vai de capul lor prorietari, nici la bască nu i-a durut ce face administratorul cu banii lor. Ei plăteau, ăla băga banii la ciorap, nu-i dădea mai departe la „Apaterm“. Patru ani a durat chestia asta și nimeni nu l-a întrebat pe administrator, cu frumosul, de ce naiba apar datorii la căldură, morții mă-tii, dacă noi plătim? Și nici „Apaterm“ n-a scos o vorbă pe țeavă, a lăsat să se facă datoriile cât casa. Mai bine zis cât mai multe case, fiiindcă e vorba de 720.000 de lei. Vinzi toate apartamentele de pe scara mea și nu scoți banii ăștia! Într-o zi nenorocită, încă și mai nenorocitul administrator a dispărut cu banii Asociației și acum cică e prin Dubai. Duba-i locul lui, de fapt. Prinde orbul, scoate-i ochii. El se prăjește frumos la soare, noi rebegim de frig în case; el se plimbă cu cămila, noi o ardem pe jos, ca amărăștenii, ca să ne mai dezmorțim, să absorbim slabele radiații solare din februarie. Stăm în casele astea ca homleșii în parc, doar că nu bate vântul. Povestea cu administratorul hoț o știu de la proprietară, o unguroaică, doamna Szuszanna. Abia acum am aflat-o: când, în toiul încălzirii globale, s-a declanșat marele îngheț local. Vedeți, zice ea, nu-i vina noastră, e vina administratorului. Nem tudom, cucoană! Asta nu mă încălzește cu nimic! Ăla a fugit cu banii, iar eu am rămas cu elementu-n mână, ca să zic așa, că din 5 în 5 minute tot verific caloriferul, poate s-a dat drumul la căldură. Și nimic. Oare ar trebui să încerc din 6 în 6 minute?

***

Am un radiator micuț. Mi l-a adus astă-toamnă Mihaiță Caranicola, un gălățean cu care mă știu de pe Facebook. De prin noiembrie, de când a început să se dea căldură în oraș, nu l-am mai folosit. Acum l-am scos din debara și l-am pus la picioare. Un picior mă frige, celălalt e bocnă. Nu pot să mut radiatorul și în partea cealaltă din când în când, ca să-mi încălzesc în mod egal extremitățile. Am nevoie de el în dreapta, spre mâna cu care scriu. Stânga o țin în buzunar, la căldurică, o scot numai când bat un Alt+F4, CTRL+ALT+DEL sau altă comandă compusă. Cine a făcut tastaturile astea nu s-a gândit că vor fi folosite și în condiții extreme. Să-l ții pe om în frig e ca și cum i-ai tăia o mână.

***

Radiatorul abia dezmorțește aerul în cameră. Petrec mai mult timp sub plapumă. Dorm mai mult decât de obicei sau pur și simplu lenevesc. E clar, frigul nu e propice muncii. Îmi trec tot felul de idei ciudate prin cap, cum ar fi aceea că aș putea încălzi apă în mașina de spălat. S-o pornesc fără rufe, fără detergent, și să pun furtunul de evacuare pe mine. N-ar fi ca un duș? Nu doar bizarerii din astea îmi trec prin cap. Uite-așa, numai cu două degete de la mâna dreaptă, am scris și o poezie, c-așa-i românul: poet. Mai ales când nu se spală:   Ninge, ninge în Galați! Ce mană cerească! Cetățenii, înghețați, Ies afară disperați Să se încălzească! [caption id="attachment_7446" align="aligncenter" width="1024"] Fuego aduce puțină căldură în Galați[/caption] Încă vreo două zile fără baie și fac de un volum. Mizeria mă inspiră ca pe sărmanul Dionis. Dacă se taie și curentul și fac repede rost de niște păduchi, parcă vezi că și debutez, ca Arghezi, la 47 de ani. Flori de mucegai am cu toptanul. Mi-au mucegăit rufele puse la uscat în balcon. Înainte, în vremurile bune, le uscam pe calorifer. Acum, ca să se usuce în balcon, ar trebui să deschid geamul, să le bată vântul oleacă. Dar asta ar însemna să nu mai las între mine și gerul de afară decât un singur rând de geamuri și o perdea subțire, pânză de păianjen, nu alta, așa cum pun proprietarii la apartamentele închiriate ca să vadă din drum ce mai fac chiriașii. I-aș deschide ușa iernii care intră prin pereți. Nici rufe n-o să mai spăl de-acum!

***

O, Galați, oraș al poeziei! Tocmai am primit un SMS de la poetul Octav Miclescu: „Te invit astăzi, la ora 18, la librăria «Donaris», unde lansez o nouă carte de poezii“. Oare și Octavian stă într-un bloc debranșat? S-a mișcat mai repede decât mine! [caption id="attachment_7427" align="aligncenter" width="768"] Baia e pregătită. Apă mai trebuie.[/caption] Îi răspund imediat: „Îmi pare rău, nu pot să vin“. Nu dau și un motiv. Nu pot și-atât. Va înțelege sigur. Când scrii poezie și ești numai tu cu muza ta, n-ai decât, poți să puți ca un stârv din poezia lui Baudelaire; dar când te duci la o lansare de carte și ești printre atâția oameni, intelectuali, unii dintre ei cu centrală proprie în apartament, trebuie, dacă nu să miroși frumos, măcar să nu puți. Sunt deja la faza când tot parfumul din lume nu mai poate face nimic. Am nevoie disperată de un duș! Și să-mi cânte Gabi Luncă în căști:   „Cip-cirip-cirip-cip-cip, Floare albă de pe câmp, Lasă-mă să te miros, Că miroși frumos!“

***

Elena Udrea e ieșit din beciul poliției. E în arest la domiciliu. Stă bine mersi acasă, în paradisul penal construit cu bani publici când era ministru. ( Într-o țară în care Elena Udrea a fost ministru e jenant să te plângi că ți-e frig în casă, că un oraș întreg dârdâie cu mâinile pe caloriferele moarte. Pentru că într-o țară în care Elena Udrea a ajuns ministru e posibil orice.) Acum farmazoanca e acuzată de altă mânărie ministerială și tiribomba procedurală a început să se învârtă iar. DA venit la Camera Deputaților să le ceară colegilor să nu aprobe arestarea ei, din nou. Nu s-a uns cu mir pe frunte și nu s-a smiorcăit, ca Varujan Vosganian, care a și scăpat, ci a descris condițiile inumane din arest. Cică nu curge apa caldă decât dimineața și seara! Asta pentru că e arest preventiv, cucoană! Dacă erai condamnată definitiv la ani grei de pușcărie, până n-ai mai fi avut nici dinți în gură, te-ai fi aflat într-o garsonieră din Galați! Dacă e așa, vrem și noi în arest! Vorba ceea: ori la bal, ori la penal! Să fie Galațiul declarat colonie penitenciară și să avem și noi apă caldă și dimineața, și seara. Ce bine-ar fi!

***

Nu mă pot dezbăra de poezie. De când stau în frig, îmi dă târcoale ca un lup, vrea să mă muște de inimă. Îmi vine în minte o strofă de largă circulație subterană în timpul comunismului și o recit de câteva ori cu toată vocea. Simt cum mă întărește. O căldură interioară mă inundă. Măcar atât!   În casă-i frig, Afară-i frig. Deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că m-ai călit! Acum deschid fereastra larg și nici nu mai am putere să strig ceva. Înjurătura pentru primarul Galațiului nici n-ajunge în aer, se sparge chiar de pe buze, ca o bășică, lăsând să se scurgă în frig umoarea mâniei. O adiere calduță pătrunde în casă, de afară, printre rufele mucegăite din balcon.

***

A venit curierul, mi-a adus un colet. Ciocolată de la o prietenă din Belgia. E același băiat de data trecută, când mi-a adus premiul de la „Superscrieri“ – tot bomboane de ciocolată (și cărți). Nu știu cum se face, primesc ciocolată de câte ori încep o cură de slăbire. Cât a completat el formularul, am schimbat câteva vorbe în ușă. I-am lăsat și de data asta bacșiș. La plecare, ne-am dat mâinile. I-am strâns-o pe-a lui zdravăn, i-am reținut-o mai mult decât se obișnuiește. S-a uitat contrariat la mine, lung, încercând să-și tragă mâna. Doamne, doar n-o fi crezut că… O să-i explic data viitoare: când ești în situația mea și ajungi să pui mâna pe ceva cald, nu-i dai drumul așa de repede.

***

Încep să cred că primarul Marius Stan are un pact secret cu Dumnezeu. Acum, când jumătate de oraș e debranșat de la termoficare, vremea e neobișnuit de caldă pentru perioada asta ‒ spun metorologii, dar nouă nu ni se pare că ar fi chiar așa de cald. Dacă era un geruleț din ăla de să stea Dunărea-n loc, cum știe februarul să aducă, ar fi fost revoluție în Galați. Deocamdată, pentru că nu crapă pietrele, va fi doar un miting. Nu voi lipsi. Nu pot rata un moment fierbinte din viața acestei urbe reci. [caption id="attachment_7412" align="aligncenter" width="526"] Primarul frigului îl susține la președinție pe Victor The Xerox Ponta[/caption] Asta se întâmplă când când pui un mingicar să conducă un oraș. Din câte știu, Marius Stan a fost „om de fotbal“ ‒ cum în mod halucinant se spune la noi. Ce e aia „om de fotbal“? Există și „oameni de table“, „oameni de tenis cu piciorul“? A fost managerul clubului Oțelul, chiar a câștigat un campionat. De asta a fost ales la primărie, ca un fel de recompensă. Acum văd gălățenii ‒ și eu odată cu ei ‒ că fotbalul și administrația locală nu se mănâncă cu aceeași lingură. Dacă era bun la fotbal, trebuia să rămână la fotbal. Dar l-au pus primar. Pe regele Hagi au vrut unii să-l pună președinte.

***

Tatăl nostru Care ești în Ceruri, Sfințească-se numele Tău, Vie împărăția Ta, Facă-se voia Ta Precum în Cer, așa și pre Pământ. Apa noastră cea de toate zilele Dă-ne-o nouă astăzi…

***

Aș vrea să fiu apostolul civilizației și să propovăduiesc spălarea pe corp, spălatul pe dinți, traiul la temperaturi suportabile. Aseară chiar am schițat un fel de text mesianic, de mântuire prin dușuri calde. L-am intitulat

Epistola către Gălățeni

Binecuvântați între toți oamenii fie aceia care, apă caldă având, din puținul lor dau și altora. Căci ale lor vor fi mântuirea și slava în lumea de apoi, iar în lumea aceasta recunoștința și lauda. Cuvine-se să spun, cu înțelepciunea căpătată în orașul Galați, că oamenii pe lumea aceasta sunt de două feluri: cei care au centrală proprie și cei care n-au. Iar amicul Mihăiță Caranicola, fie-i numele în veci lăudat, face parte din categoria celor dăruiți cu centrală de apartament. Doișpe ani a stat departe de ispita rețelei de termoficare, trăindu-și iernile scitice în mijlocul radiatoarelor sale, din care mi-a dat și mie unul. Și iată că iarna asta băieții lui plecați în străinătate i-au pus centrală în apartament, sfârșindu-i nevoința pustnicească a coacerii la reșou și a în lighean spălării. Mihăiță al meu a făcut 59 de ani, din suta hărăzită de Dumnezeu sufletelor luminoase, și m-a chemat la ziua lui, alături de familie și prieteni. În marea lui bunătate, nu doar m-a ospătat și m-a ținut în mare cinste, ci m-a lăsat și să mă spăl întâi de murdărie și de umilință în baia lui minunată, unde cu o simplă ridicare a unei clapete apa rece se preface în apă caldă și te cuprinde de sus și până jos, izbăvitoare. Ce fără de însemnătate sunt plăcerile burții, bunătățile ieșite din mâinile doamnei Caranicola, zacusca bogată, mormanul de icre, saramalele trase pe deget, înăbușite în castroane de sticlă, friptura și tortul, nimicuri sunt toate pe lângă binecuvântatul duș fierbinte! [caption id="attachment_7447" align="aligncenter" width="1024"] Cu prietenul Mihăiță Caranicola în ziua plecării din Galați, după 6 luni zgribuleală[/caption] Acolo șezui și plânsei de bucurie: sub duș! Acolo vărsai pe mine o sticlă de „Nivea Crème Soft Shower Cream“, în câteva reprize de spălat, frecând cu buretele până la carne. Nimic nu-i mai plăcut sufletului omenesc decât părăsirea sinelui în revărsarea fierbinte a dușului, abandonarea totală, îngroparea în apă, când simte că iese din trupul lui și se contopește cu universul. Căci hăituit și batjocorit de puterea lumească fiind, în apa atotcuprinzătoare găsește liniștea și căldura din pântecul mamei, pacea amniotică de la începutul lumii, când apele nu erau încă despărțite de pământ, nici împărțite în calde și reci, iar duhul Domnului se preumbla netulburat peste ele. O oră mă lăsai pradă șerpilor moi de spumă, să mă devoreze epidermic, ca un Laokoon modern pe malul Dunării, plângând de fericire, în disprețul apometrelor ce se învârteau isteric. Și ieșii alt om! Adevăr zic vouă, iubiți gălățeni, că cine n-are amici cu centrală nu va ajunge să cunoască cu adevărat splendoarea prieteniei și nici binefacerile curăției trupești. Furtuni de jeg dacă s-ar abate peste orașul vostru, gerul interstelar de l-ar lovi, nimic nu-l va putea învinge atâta timp cât măcar unul dintre voi, proprietar de centrală, îi va reda unui frate, cu un duș, mirosul frumos și demnitatea. Iubiți-l pe aproapele vostru ca pe voi înșivă și spălați-l!

***

Oare nu mă țicnesc? N-ar fi mare lucru, fiindcă de la jeg la nebunie nu e decât un pas.

***

Mi se pare că a trecut o veșnicie de la acea zi minunată când m-am spălat la prietenul meu. Și n-a fost decât ieri. Sau alaltăieri, nici nu mai știu. Mizeria dilată timpul.

***

Am visat că eram o pisică și mă spălam singur, cu limba. De ce nu m-o fi făcut Dumnezeu mâță? Motan. Mai bine castrat decât nespălat. Că și dacă îți merg brici sfintele scule, dar puți ca un sconcs, tot degeaba.

***

Se zvonește că „se dă iar căldură“. Zvonul le-a încălzit inimile oamenilor. Am auzit la piață: „Face el primarul nostru ceva, o manevră, și ne dă căldură și apă caldă! Nu ne lasă el așa!“. Căldura nu se „furnizează“, ci ni „se dă“. Primarul nu-și face treaba, el „ne ajută”. Printr-o „manevră“. Ne manevrează. Fiindcă așa suntem noi învățați: să ne dea Tătucul. „Câte puțin, să se ajungă la toți!“ Ajunge să zvârli o vorbă prin oraș, o sămânță de nădejde, și din ea crește ditamai copacul. „Ticălosul“ de ieri, „nesimțitul“, „incompetentul“ a devenit deodată, cald, „primarul nostru“. Care „nu ne lasă“… Și dacă nu va fi doar vorbă-n vânt, ci chiar vom avea căldură, parcă văd că anunțatul miting de protest se va transforma într-un cor de osanale sub ferestrele primăriei. Partea bună, dacă de mâine, să zicem, am avea căldură și ne-am putea spăla, ar fi că vom redeveni orășeni, mai curați, mai sănătoși, și că demnitatea noastră ciopărțită ar căpăta câteva copci (plus un bandaj cu autograful primarului); partea proastă ar fi că și de data asta rezolvarea ar fi în stil fanarioto-bolșevic: în loc să se umble metodic în burta sistemului și să i se îndrepte osiile contorsionate, vine Tătucul și, de la înălțimea funcției, zvârle peste noi, ca la baltă, prostovolul generozității dumisale; ne bagă în tașcă, să stăm acolo cuminți, dând doar din buze, mut, ca peștii. Decât așa pomană, mai bine deloc! Să urle frigul, să se îngroașe rapănul aici, în Friguristan, în Nespălistan, până când oamenii nu vor mai răbda și-i vor strânge de gât pe aleșii lor ca să rezolve situația odată pentru totdeauna, nu să tot peticească șandramaua de la o lună la alta, de la o iarnă la alta. Tactica e asta: îi ții pe oameni în frig, apoi le zvârli ceva în batjocură, „Na-vă, bă, și vouă o gicacalorie, luați d-acilea“, iar ei vor spune „O, pașă, cât de darnic ești! Primarul nostru!“ – și te vor mai alege o dată. Eu unul trag o fugă la București să mă spăl – naveta râiei; o să stau sub duș până la dizolvare. Îmi aduc și pulovere, izmene, mănuși, fulare, tot ce-i trebuie unui om când stă în casă. De data asta iau trenul, nu autobuzul; o să stau lângă veceu, camuflat olfactiv, ca să nu mă înjure nimeni. Sper că la CFR au rămas aceleași veceuri mortale pe care le știu de mult.

***

N-am mai plecat la București în weekend. Am aflat că acum veceurile din tren miros a lavandă, așa că n-am riscat. Tocmai acum și-a găsit și CFR-ul să schimbe ceva! Sunt sechestrat în Galați, nici Steven Seagal nu mă mai salvează!

***

Dimineață, de nevoie, am făcut un duș rece. Ca la nebuni. Nu mai rezistam. Mă strângea crusta de jeg, simțeam că mă voi metamorfoza curând în rac. E cumplit când simți că ți-a rămas pielea prea mică! Mi-au ieșit și bube pe piept, pe cap. De vreo săptămână nu mai făcusem baie, ceea ce pe un obez îl poate transforma într-o armă chimică. N-am rezistat mai mult de două minute sub jet. Apa rece din Galați e mai rece decât apa rece din alte orașe. Acum îmi curge nasul ca Prutul și strănut, abia văd să scriu. Răcesc a treia oară în patru luni, de când sunt la Galați. Nu plătesc încălzirea, dar dau banii pe medicamente. Nu-i nicio afacere! Mi-aș încălzi niște apă la aragaz, dar n-am în ce. Am venit de acasă cu două cratițe micuțe, nici pe o bucă nu mi-ar ajunge apa din ele; și oricum nu vreau să cărăbănesc prin baie, unde îmi las mizeria, vasele din care mănânc. N-am nici cadă, să zici că aș aduna totuși apă fiartă, cratiță după cratiță, e doar un duș în perete și o perdea – și aia adusă de mine de acasă. O să-mi cumpăr o oală mare, cea mai mare din comerț, și un lighean. A, să nu uit: un ibric – să-mi torn apă în cap. Fiindcă sigur nu voi găsi un lighean în care să încap. Industria românească n-a ajuns încă la performanța de a produce pe măsura curului meu. Va trebui să umblu iar la cardul de credit CETELEM, cel mai scârbos produs de pe piața creditelor din galaxie. Iei un lighean și plătești un jacuzzi.

***

Vecina de sus, biata de ea, e mai grasă decât mine. Nu muncește nicăieri – nici n-ar putea, că abia se mișcă, nici să se spele nu ajunge peste tot, în caz că ar avea apă caldă! O întreține fiică-sa, îi trimite bani din Spania. O știu de prin noiembrie, când tot așa nu era căldură și a venit la mine, cu greu, sforțându-se la fiecare treaptă, să întrebe dacă n-am un reșou în plus. N-aveam niciunul, abia după aia mi-a adus Mihăiță un radiator. El avea de unde. Dacă le pornea pe toate, schimba clima în Galați, se sinucideau meteorologii. Acum, de când și-a pus centrală, a scăpat de ele, le-a dat pe la vecini, pe la neamuri… pe la ziariști… [caption id="attachment_7415" align="aligncenter" width="1024"] În Galați, prietenul adevărat după radiator se cunoaște[/caption] De data asta vecina a venit să-mi aducă pomană de sufletul mamei ei. Așa se face. Când am deschis ușa, ea umplea tot cadrul, la ce volum are, am crezut că e întuneric pe hol. Am dat să fac un pas în față, ca să mă simtă senzorul de la lumină, și am nimerit între țâțele ei. Am intrat ca un rulment scăpat în oala cu frișcă. Noroc că nu luasem mâna de pe clanță: am avut de ce să mă țin; și, trăgând cu toată puterea, m-am extras la timp din strânsoarea moale, copleșitoare, a celor doi monștri molcuți. Încă puțin și aș fi murit asfixiat de parfum. Realmente a fost un șoc. Mă tem că de-acum înainte, când voi mai întâlni o femeie parfumată, prima dată mă voi gândi: „Doamne, ce frumos miroase! N-o fi având apă caldă“.

***

Toate prostiile mi le spune Neti la horoscop, dar lucrurile esențiale, dacă și când voi avea apă caldă, nu. Azi mi-a spus că voi pleca într-o călătorie. Unde să mă duc în halul ăsta? Gata, să n-o mai văd nici pe Neti! Era ultima horoscopistă la care mă mai uitam, mai mult din respect pentru vârsta ei.

***

Găsesc pe Facebook o însemnare de astă-toamnă, la fix o lună de când m-am mutat în Grasonieră (îi spun așa fiindcă e atât de mică, încât mă face să mă simt și mai gras): „E o seară frumoasă. N-am Internet în Grasonieră. Nici radio. Nici televizor. Nici semnal bun la telefonul DIGI, deși stau aproape de antenă – sau poate tocmai de aia. N-am căldură. N-am apă caldă. Mi s-a terminat și săpunul – dar la ce mi-ar folosi? Stau ca un șobolan într-o gaură rece. Sunt singur într-un oraș străin care parcă mă respinge cu o mie de mâini.“ Acum am de toate, în afară de apă caldă și căldură. Dintre toate elementele astea ale civilizației, unul singur dacă îți lipsește, recazi în grotă. Nu mă încălzesc cu talk-show-uri politice, nu mă spăl cu megabiți. Niște amici de pe Facebook îmi spun că sunt mofturos, că alții nici atâta nu au, dorm în cutii de carton și mănâncă din tomberoane. Cică să zic mersi că am totuși veceu în casă, când mai mult de jumătate de România stă în coadă prin fundul grădinii. Bun, și acum ce să fac ca să nu par mofturos? Să ies și eu în spatele blocului să pun pateu pe brusturi? Să zvârl mâncarea și să o mănânc din tomberon? Atunci gata cu ipocrizia! Să ne zvârlim toți calculatoarele, fiindcă există atâția români care nu au; periuțele de dinți, fiindcă milioane de români nu le folosesc; să renunțăm și la asfalt, fiindcă partea mai puțin europeană a României își mai târâie târtița prin glod. Celularele putem să le păstrăm fiindcă nu cred că există român să n-aibă celular. Filosofia asta a lui „se poate și mai rău“ mă înfurie. De ce nu „se poate și mai bine“? Nu cred că e un moft să pretind, într-un oraș important, reședința unui județ, apă caldă – pe care chiar aș și plăti-o. Hai că m-am și enervat! Mâine fac o aroganță, cum ar zice grotescul domn Becali: îmi caut altă Grasonieră, cu centrală proprie! În centru!

***

Tot n-a venit căldura. E greu să miști monstrul ăsta, „Apaterm”, odată ce s-a prăbușit. Prea multe căpușe au supt din el ca să mai poată sta în picioare. Încep să cred că nimic nu ne va mai ajuta. Sistemul de termoficare e mort! O să apară din nou blocurile-elefant, ca pe timpul comunismului, când oamenii își puneau godine în case și scoteau burlanele pe geam. Am văzut cartiere întregi cu trompele de tablă întinse spre cer, blocuri înecate în fum, cu pereți negri, niște șatre imense cu corturi de beton. După nebunia fierului vechi va urma isteria surcelelor. România va arde în godine.

***

Primăria nu poate face nimic. Guvernul nu poate face nimic. Datornicii nu pot face nimic – că n-au de unde plăti. Nici Biserica nu face nimic. N-am văzut o rugăciune puternică pentru căldură, cu o mie de preoți, ca la aducerea moaștelor lui Constantin Brâncoveanu, în noiembrie. Dacă se fac slujbe pentru aducerea ploii, de ce nu și pentru apa caldă? E cam tot aia, tot un fel de duș. Cum poate să nu curgă apa la baie într-un oraș cu moaște atât de puternice? Poți rupe zăgazurile cerului cu o rugăciune bine ținită, dar mă tem că nici Dumnezeu nu poate să mai destupe conductele de la „Apaterm“, unde și-a băgat dracul coada.

***

Mi-e frig. Mă îngrozesc numai la gândul că la un moment dat va trebui să deschid frigiderul.

***

Înghesuială în autobuz. Lângă mine, un moș mărunțel, cu haine cam ponosite. Dar mirosea frumos! O fi fost din Brăila?

***

Mi-am găsit o prietenă în Galați! Undeva în centru, la capătul unei alei cu castani, unde încă se mai văd printre crengi beculețe de la Crăciun, se află „Fata pe valuri“, opera sculptorului Constantin Baraschi: o nimfă întinsă în mijlocul fântânii, superbă, înconjurată de pești grași, de bronz, care scuipă continuu deasupra ei arcuri strălucitoare de apă. Numai vara, bineînțeles. Acum nici măcar fata asta cu piele de bronz nu se spală, s-a oprit apa și la ea. [caption id="attachment_7419" align="aligncenter" width="900"] Nespălata - simbolul Galațiului[/caption] De aproape 50 de ani, de când a fost instalată aici, „Fata pe valuri“ a devenit un simbol al orașului, loc de întâlnire pentru îndrăgostiți ‒ cum e, în București, ceasul de la Universitate. „Ne vedem la «Nespălata»!“ își zic îndrăgostiții. Pentru că așa i se spune popular, de zeci de ani, operei lui Baraschi: „Nespălata“. Numai în Galați i se putea găsi asemenea poreclă! De când am rămas fără apă caldă, am început să îndrăgesc sculptura asta. Seara, în drum spre gaura de șobolan în care locuiesc, mă așez pentru câteva clipe pe marginea fântânii și ne uităm unul la altul, eu și fata de bronz, la fel de reci și de nespălați, uniți de același destin nemilos.

***

Urăsc întrerupătoarele astea puse sus, la înălțimea umerilor. De câte ori aprind lumina, subsuoara își deschide gura de animal necrofag.

***

Gata, mi-am luat lighean! M-am dus cu toată rușinea la hypermarket, dar și cu toată deznădejdea, după zile de ezitare și băi catastrofale cu apă rece, și mi-am luat lighean. N-am găsit unul mai mare, ca pentru mine ‒ am totuși 140 de kilograme, nu le-aș mai avea! Ce dracu’, ăștia de la „Kaufland“ n-au marfă decât pentru persoane cu aspect fizic plăcut? Am ales „Kaufland“ pentru că e mai aproape. Mi-am zis că o distanță mai mică înseamnă umilință mai puțină. Ai mai puțin de mers printre oameni. Nu trebuie să se desprindă de pe tine coji de jeg, nu trebuie să ai părul încâlcit și plin de scame, nici fața nerasă, bobotită, nu trebuie nici să puți chiar ca un hoit ca să-și dea trecătorii seama că ești nespălat: asta se vede în privire. Mă uit la ochii oamenilor din Galați ‒ cum și ei se uită la mine ‒ și văd uneori aceleași priviri mohorâte, înfrânte, din anii finali ai comunismului, ochi din care o mână brutală a plivit și ultimul firicel de lumină, ultimul licăr de bucurie. Știu, se vede și în ochii mei că nu am cu ce mă spăla. E umbra aceea de dinaintea capitulării, când începi să accepți prăbușirea, când îți pierzi puțin câte puțin încrederea în tine, stima proprie, după care nu-ți mai pasă de nimic… [caption id="attachment_7418" align="aligncenter" width="1024"] Industria românească n-a ajuns încă la performanța de a produce pe măsura curului meu[/caption] Dar nu, eu mi-am luat lighean, nu m-am lăsat zvârlit în preistorie și în depresie! Ce vesel pășeam spre casă cu ligheanul în brațe, așa cum îi stă bine unui ziarist, purtat pe sus de privirile încurajatoare ale doamnelor! „Bravo! Bravo!“ parcă spuneau. Pluteam prin aerul rece, cu izuri de mâl, din orașul Galați. Ajuns în Grasonieră, am postat repede pe Facebook:   În Galați, ca la Dachau, Oamenii nici apă n-au. Au, au, au, inimă, au, Am lighean și-n el mă lau.

***

Am început să petrec mai mult timp pe Facebook. În mediul virtual nu se simte dacă ești proaspăt spălat sau de luna trecută. Poți lăsa foarte ușor impresia unei persoane cu dușurile la zi.

***

Un panou uriaș străjuiește, de sus, rondul de la „Kaufland“. A rămas acolo de la meciul de tenis feminin România-Spania, jucat la Galați. Președintele Klaus Iohannis și sportivele noastre aruncă peste răspântie niște zâmbete energice, de învingători. Oare ce fel de lighean au pregătit gazdele pentru Simona Halep? Unul mai mișto decât al meu, bineînțeles: un lighean de fițe, pentru campioni. Merită, că e fată ambițioasă, mândria României!

***

Nici gând să încap în lighean! Mi-am turnat apă în cap cu ibricul. Nu știam ce momente de fericire îți poți procura în viață cu un simplu ibric! Am chiuit de bucurie când am simțit apa caldă șiroindu-mi din cap pe tot trupul. Apoi am răcit cobză. Asta e partea proastă. Grasoniera e un congelator. Acum scriu cu plapuma în cap, tastatura e plină de muci.

***

La televizor, Elena Udrea se plânge – o aud a nu știu câta oară – că n-are uscător de păr în arest. Nici eu n-am și nu mă plâng. Baremi l-aș fi folosit sub plapumă să-mi fac microclimat. Și mai zice, iar, că i s-a luat sutienul. Țara arde de febră, pocnesc termometrele la subsuori, mii de gălățeni s-au procopsit cu viroze și pneuomonii – peste 3.500, scriu ziarele –, iar dumneai e preocupată de sutine. Să stea și fără, că nu moare! E igienic. În libertate parcă nu era așa de dornică să-l poarte, voia să i se vadă calitățile politice.

***

Știu cum vine apa caldă când vine. Astă iarnă, pe la începutul lui decembrie, eram la calculator când a venit. Da, decembrie. La Galați s-a dat târziu drumul la căldură, ultimul oraș din țară, și numai după ce a murit o bătrână de frig în apartament. S-a dat la știri. Era cât pe ce să mor și eu, făcusem 39 cu 2. M-am drogat cu medicamente, de-am putut ajunge la Iași să-mi lansez cartea. Și după aia numai într-o smârcâială am ținut-o. Nasul devenise o rană insuportabilă. [caption id="attachment_7414" align="aligncenter" width="1701"] O lansare de carte în afara Galațiului e un prilej bun pentru a face o baie[/caption] Am auzit-o, atunci, venind. Am încremenit cu degetele pe taste când am prins cu urechea șiroitul lin, de izvoraș, din perete. Șiu-șiu-șiu! Apa cea caldă! țșdjk qerjărc jrcj n0irjvxmcirj q cv efv a apărut pe monitor. Căci îmi tremurau mâinile de emoție. Apa caldă, venind, e o muzică dumnezeiască. O suflare divină prin fluierele instalației, un duh cald umplând pustietățile reci ale caloriferelor și reînviindu-le. Acolo era viață! I-am simțit freamătul cald năpustindu-se în mine când am pus mâinile pe calorifer, febril, hai!, hai!, parcă voiam să smulg căldura ca pe ceva material și s-o mut mai repede de la un element la altul. A intrat prin mâini și a trecut prin tot corpul, până la tălpi. Carnea, pe mine, s-a deschis ca o floare. Da, știu cum vine apa caldă când vine. Cum cântă. Apa caldă e artă, e iubire!

***

Am găsit pe Facebook o postare de-a lui Cristian Bădiliță, marele patrolog de a cărui veche prietenie mă bucur. Cristian îndrăznește să aducă în frivolitatea de pe Facebook idei ațoase, din olimpul erudiției lui prodigioase, și are harul de a le articula simplu, plăcut, cum nu mulți sunt în stare, fără să-și alunge cititorii, ca într-un joc. Vorbește despre cele mai abstruse chestiuni cu un firesc deplin, cu aerul că dezbate probleme cu care toți suntem familiarizați dacă nu de acasă, cel puțin de la vreun work-shop corporatist sau de la ultima carte răsfoită pe Kindle, în tramvai. Iată ce scrie el: „În «Viața Sfîntului Andrei» există un episod plin de tîlc și de umor. Apostolul merge la baia publică. Să se spele! Acolo dă peste doi posedați, unul tînăr și unul bătrîn (probabil homosexuali), pe care-i vindecă. Apoi începe să le predice tuturor celor din bazin. Vă imaginați scena? Oamenii stau în bazinul cu apă (exact cum sînt piscinele noastre de azi), se bălăcesc, se stropesc, discută, rîd, iar apostolul, gol pușcă, LE PREDICĂ EVANGHELIA. Cel puțin două lucruri merită spuse despre acest episod: 1) Creștinii adevărați SE SPALĂ, nu umblă murdari, nu put, precum acel călugar ortodox dintr-o bibliotecă din Paris, care a trebuit să fie rugat să iasă afară, pentru că aerul din încăpere devenise insuportabil (am asistat, jenat, la scenă); 2) Evanghelia se propovăduiește oriunde. Apostolii nu se rușinau să meargă la baia publică și să le vorbească oamenilor despre Isus chiar și în pielea goală.“ Sfântul Apostol Andrei, care a predicat și prin părțile astea, este patronul spiritual al orașului Galați. [caption id="attachment_7428" align="aligncenter" width="800"] Aducere de moște (ale lui Brâncoveanu) în Galați[/caption] Ce ironie divină! În orașul Sfântului Andrei, apostolul din piscină, care ne învață cu propriul exemplu că un creștin trebuie să se spele, nu curge apă caldă! Asta ar trebui să fie o problemă de la care arhiepiscopul Casian Gălățeanul să nu întoarcă înalta-i față.   Dacă ar veni astăzi să propovăduiască în Galați, Sfântul Andrei ar găsi o populație zgribulită, umblând mai mult cu ibricul prin baie decât cu lumânarea la biserică, închinătoare la idoli falși, numiți calorifere.

***

Oare când îmi fac rugăciunea la culcare, cele câteva cuvinte pe care le murmur de ani și ani de zile, Dumnezeu mă ia în serios dacă mă rog așa nespălat? Se vede treaba că nu prea. E supărat pe mine, pe noi. Dacă El voia să nu ne spălăm, făcea doar pământul, fără apă.

***

Gata, mă predau la mormoni. Am văzut că au biserică în Galați. E amplasată ideal, pe lângă Poștă. Acolo, după o săptămână de inițiere, ești botezat prin scufundare într-o piscină mică, săpată în podeaua templului.

***

Trec iar prin parcul Eminescu. Noaptea, ca să evit pe cât posibil, întâlnirea cu alți oameni. Dacă s-ar atinge câmpurile noastre olfactive, copacii din parc s-ar usca. Cum mă apropii, statuia poetului crește umedă și portocalie în lumina chioară a felinarelor. El, maiestuos, cu ochii spre cer; lipită de trupul lui, o muză grațioasă, cu torța inspirației în mână. De ani de zile, un obsedat misterios fură mâna muzei, de la încheietură, cu tot cu făclie. De obicei, în preajma lui 15 ianuarie, ziua de nașetere a poetului. Dar de ce n-ar dispărea și acum? Poate vrea cineva să se încălzească la flacăra muzei. Uite că n-a dispărut! [caption id="attachment_7422" align="aligncenter" width="1024"] Muza fără torță[/caption] Anul ăsta făclia n-a mai fost furată, dar Eminescu tot fără inspirație a stat de ziua lui. Autoritățile i-au luat-o înainte hoțului: au ascuns mâna și au montat-o la loc după ce a trecut perioada critică. Asta ca să nu-i mai comande iar unui sculptor local, ca în fiecare an după Revoluție, o altă mână. Artistul, rămas și el fără apă caldă în apartament, ar fi pus în mâna muzei, în loc de făclie, o pară de duș.

***

Am început să citesc, abia acum, la atâta timp după apariție, „Scrisori către fiul meu“, de Gabriel Liiceanu. Am o variantă electronică; o răsfoiesc ușor, sub plapumă, cu simpla alunecare a degetului pe ecranul telefonului; mă duc direct, căutând „cremă“, la celebrul pasaj în care filozoful își descrie ritualul îmbăierii, urmat de ungerea, pe tot corpul, cu cremă parfumată. Baie! Cremă! Duș! Parfum! M-am blocat la pasajul ăsta, nu pot trece mai departe. Parcă o crustă de jeg s-a strâns pe creier și nu mă mai pot gândi la nimic altceva. Sunt în plin proces de mancurtizare.

***

E clar, cultura și lipsa igienei nu se împacă deloc. Numai de poezie și de idei înalte nu-ți arde când te mănâncă între degete! Filozoful Liiceanu ar putea să explice mai bine, desenând chiar cu cremă pe faianță, ce legătură de determinare există între una și cealaltă. [caption id="attachment_7425" align="aligncenter" width="1024"] Teatrul dramatic din Galați, oraș dramatic[/caption] Dacă ar fi vorba doar de igienă… Cumva o scoți la capăt: te duci la un prieten, unul dintre cei binecuvântați cu centrală, te chinui cu ligheanul și cu ibricul în baie, (poți să-ți iei și-o găletușă de nisip, o lopățică…), mai faci și câte un duș rece, la urgență, mai mergi prin ploaie, te răzuiești cu muchia cuțitului, aduni niște maidanezi de pe stradă, că sunt din belșug, și-i lași să te lingă… Soluții ar fi. Dar e vorba, mai mult, de umilință. De bătaia de joc. Asta nu se spală așa ușor. Cuza Vodă, fost deputat de Galați și cu muzeu în oraș, a spălat rușinea lui Moș Ion Roată pupându-l pe obraz, acolo unde îl scuipase boierul. Acum ar trebui s-o ia primarul din om în om și să ne pupe pe toți, asemenea domnitorului, pentru ștergerea batjocurii. Dar numai după ce vom avea din nou apă caldă și căldură. Și nu neapărat pe obraz.

***

Primul pas în spălarea creierului e nespălarea trupului.

***

Iar s-a întrerupt buletinul meteo, breaking news, exact când prezentatoarea ajunsese în zona Galațiului, ca să se mai spună ceva despre Elena Udrea. E definitiv, rămâne în arest o lună. Eu mai am două. Cică i-a venit în celulă, pe lângă vechile tovarășe de suferință, și o actriță porno. Unde n-am și eu norocul ăsta!

***

Cât timp mai există oameni vii în Galați, corpul uman rămâne cea mai sigură sursă de căldură. Mă tem că nu scap neînsurat din orașul ăsta! *** La intrarea în Piața Țiglina, o bătrână vinde ghiocei. Ce emoție să vezi buchetețelele proaspete întinse pe asfalt! Înseamnă că vine primăvara, ne dă Dumnezeu căldură. Putem chiar să și aerisim.

***

Ultima oară am fost în Galați, până acum, în noiembrie 2013. M-au invitat Rodica Mișcalencu și Tudor Neacșu la emisiunea lor să zic niște vorbe despre niște cuvinte. La hotelul unde m-au cazat am făcut baie, îmi amintesc, și seara, după drumul de la București, și dimineața, în ziua plecării. Așa e civilizat. Acum îmi pare rău că n-am făcut baie toată noaptea, în avans. Dar de unde să fi știut? [caption id="attachment_7424" align="aligncenter" width="2471"] Cu Rodica Mișcalencu-Ajder în gara Galați (Foto: Mihăiță Caranicola)[/caption] Mi-a venit ideea să mă duc la un hotel și s-o vrăjesc pe recepționeră, să-i dau ceva acolo ca să mă lase într-o cameră o oră, nu mai mult, să mă spăl. Baie cu șpagă.

***

Rodica și Tudor, pe care atunci îi întâlneam prima oară, mi-au arătat orașul. La pas. Atunci am aflat de misterioasa și scandaloasa dispariție anuală a mâinii cu făclia. Am trecut și pe lângă Prefectură. Puțin după aceea a fost arestat prefectul Bocăneanu pentru oareșce boacăne penale. Tudor a glumit, zicea că presa locală scria de mult despre mafiotul ăsta – și nimic; dar cum a venit și un ziarist de la București, gata, s-a rezolvat treaba. Dar dacă n-a fost doar o întâmplare și gluma lui Tudor nu doar o glumă? De azi o să trec mai des prin fața Primăriei. Cine știe?

***

M-am tot fâțâit pe la Primărie, dar degeaba. Azi am și intrat, poate așa să provoc destinul. Am văzut stema orașului. Un scut cu o coroană deasupra, apoi o corabie plutind pe Dunăre, doi pești de argint și un caduceu, doi șerpi încolăciți pe un sceptru, simbolizând Armonia și Comerțul. Simbolurile orașului. Lipsește Ligheanul!

***

Ce norocoși sunt unii! Noi n-avem în Galați nici apă caldă, nici încălzire în case, iar botoșănenii mei au apă sfințită la robinet! Un sobor de preoți, scriu ziarele, a sfințit apa din bazinele de alimentare ale orașului. Preoții au declarat că timp de 30 de zile va curge apă sfințită. Cine m-a pus să plec din Botoșani? Acolo e raiul acum, Galațiul e un iad.

***

Tot aud expresia asta: „A inventa apa caldă“, cu sensul de a descoperi ceva ce știe toată lumea. Unii știau ce e apa caldă, dar au uitat. Apa caldă trebuie reinventată mereu.

***

Am pus niște carne la fiert și, la cât de frig e în casă, tot aburul se condensează instantaneu. Acum borșul meu e pe pereți, curge pârâiașe-pârâiașe pe faianță. Mai adaug câte o cană de apă în oală, tot pe perete ajunge. Și de acolo se scurge jos, pe gresie. E o apăraie, zici că s-a mutat Nespălata la mine cu peștii udători cu tot. Înot prin propriul borș! [caption id="attachment_7449" align="aligncenter" width="1024"] În orașul de pe malul Dunării, un imperiu de apă, nu curge apa caldă![/caption] Astă-toamnă, când tot așa n-aveam căldură și am făcut prima oară borș, și tot de vită preistorică, de-a trebuit s-o fierb o noapte, am pățit-o și mai rău. Dimineața, după ce am strâns fleșcăraia cu mopul, m-am șters cu niște șervețele parfumate pe față, ca un om civilizat, și am pornit spre redacție. Dar n-am putut să ies din casă. Ușa nu se mai deschidea. Am tras de ea, am izbit-o, degeaba. Am sunat-o pe proprietară: doamnă, sunt blocat în minunata și nu suficient de bine încălzita dumneavoastră garsonieră. Cum așa? N-am știut să-i explic. Eram perplex. A coborât dumneai de la 4, s-a împins în ușă, trăgeam și eu de partea astălaltă, dar tot nu s-a deschis. Băi, care mi-ați sudat ușa? – am strigat în glumă. Și în clipa aia mi-am dat seama că ușa din stejar masiv nu era sudată, ci asudată. Aborbise ca un burete aburul de la borșul meu de vită și se umflase ca vaca de la lucernă. Ce era să fac? Să aștept până se dezumflă? Am tras de ea cu toată forța, cu acordul proprietarei: ori o rup, ori se deschide. Până la urmă s-a deschis, fără avarii, m-am eliberat cu bucurie din prizonieratul borșului meu. După aceea, o lună de zile, până a venit căldura, n-am mai mâncat nimic gătit, doar porcării, afumături, de teamă să nu mă zidesc, meșter bucătar, în propria casă. Și uite-așa m-am îngrășat și mai tare de la frigul ăsta.

***

Mi-am notat o replică în carnet, poate o voi folosi cândva într-o proză. El biată victimă a unei iubiri neîmpărtășite, îi spune crudelei cu lacrimi în ochi: „Iubito, inima ta e rece ca un calorifer din Galați“.

***

Am primit un mail de la o firmă de asigurări din Londra. Am fost desemnat, prin tragere la sorți, câștigător al premiului de un milion de lire sterline. Aproape zilnic primesc asemenea vești. Vin din toate colțurile lumii. Se vede treaba că am devenit foarte cunoscut de când m-am mutat în Galați – nu știu dacă articolele mele s-au răspândit mai repede sau mirosul. Ca să pun mâna pe bani nu trebuie decât să trimit o mie de lire, de euro sau de dolari, depinde în ce zonă a înflorit norocul meu, într-un cont anume și să-mi dau datele de contact, inclusiv contul în care să-mi fie virați banii. Bineînțeles că n-am răspuns niciodată unor asemenea mail-uri. Dar azi nu m-am putut abține și le-am scris englezilor că renunț la milion. Să-l ia ei, mie să-mi trimită doar un lighean pe măsura mea. A large bowl for my big ass. Le-am atașat și un selfie dorsal ca să vadă cam despre ce dimensiune e vorba.

***

Românii, zic statisticile, au cel mai mic consum de săpun din Uniunea Europeană. Păi ce să facem cu el? Să-l mâncăm poate, că de spălat n-avem cum. Cel puțin aici, la Galați.

***

De când nu mai am apă caldă, consum mai multă decât atunci când aveam. De câteva ori pe zi deschid robinetul cu speranța că poate a venit apa. Curge, curge, câte jumătate de oră, rece, până când jetul se subțiază și seacă pe urmă de tot. Apometrul se învârte, înregistrează. „Apaterm“ nu se va sfii să-mi trimită o factură babană la sfârșitul acestei luni în care n-am avut apă caldă.

***

Sunt de patru luni în Galați. Două luni, noiembrie și februarie, am stat în frig și fără apă caldă. Celelalte două luni a fost bine, a fost ca la oameni, ca la oraș: căldurica-căldurică, apa caldă-apă caldă. Statistic sunt oarecum curat, acceptabil, și nici foarte frig nu îmi este.

***

Dimineață au sunat la ușă niște tipi de la „Apaterm“. I-am recunoscut după salopete. M-au întrebat dacă știu cine are cheile de la subsol. Dar ce treabă aveți? Că doar ați „blindat“ conductele, cum spuneți voi, le-ați sigilat. Voiau să verifice dacă s-a umblat la „blindaj“, să se asigure că totul e în regulă. În regulă pe dracu’! Cum să fie în regulă fără căldură în februarie? Știu cine ține cheile: vecinul meu de la parter; dar nu le-am zis. Nu vreau să se spună prin bloc despre mine că sunt un turnător.

***

Ce este omul? Cine suntem noi și de unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce este Dumnezeu? Ce este timpul? Cum a apărut Universul? Și întrebarea supremă, de la Stephen Hawking citire: DE CE există Universul? Aș putea încerca să răspund, atât cât mă pricep, la aceste întrebări fundamentale. Dar ce este dușul? Dușul e invenția aia bestială din care curge apă caldă. Apa caldă e chestia aia minunată, elementul de bază al civilizației, care le lipsește miilor de gălățeni debranșați de la rețeaua termică. Hm… Cred că va trebui să mai rafinez aceste definiții. Speranța mea că azi voi reveni în civilizație, bun platnic fiind, s-a spulberat. Și atunci la ce bun să mai răspund la marile întrebări? Readus la condiția de animal sau de primitiv în peșteră, de troglodit, omul nu mai gândește: se scarpină.

***

Patronul m-a anunțat că de mâine mă mută la o garsonieră în centru, cu încălzire autonomă. Asta e cu adevărat o veste bună, nu ca aia cu milionul de lire. Numai să nu se întrerupă și apa rece până mâine. Sau curentul. La câte mii de radiatoare sug kilowați din aceeași țâță, e de așteptat să crape vaca electrică.  

***

Visul gălățeanului este să aibă centrală proprie. Mai devreme sau mai târziu toți vor avea. Centrală sau godin, după buget. Cumva trebuie să se încălzească. Dar asta nu e deloc în regulă când toată lumea știe că încălzirea centrală e cea mai ieftină. Mai ieftină și mai ecologică, mai economică. Gălățenii ar arde mai mult gaz, fiecare cu centrala lui de acasă, decât având o centrală mare pentru tot orașul – sau câteva mai mici, de cartier. Bineînțeles, dacă ai o centrală ca lumea și niște conducte bine izolate, ceea ce nu e chiar la nivelul tehnologic al zborului pe Lună, adică ne-am putea permite și noi, ne-am pricepe. Vina e a tuturor edililor care, unul după altul, au lăsat sistemul de termoficare să se ruineze. Se putea găsi o soluție chiar după ce combinatul a început să-și culce la pământ, unul câte unul, furnalele. Dar nu l-a interesat pe vreun primar ce avea să se întâmple. Și s-a ajuns aici. Sunt mulți datornici, că oamenii-s săraci. Primarul tot dă vina pe ei, îi face nesimțiți: „Nesimțiții care nu vor să-și plătească facturile“. Gălățenii au restanțe de 35 milioane de euro către „Apaterm“. Cam 140 de euro de căciulă. Dar și dacă ar achita mâine toți banii ăștia – să zicem că scot eu de pe cardul de credit și le dau –, tot nu s-ar ieși din era glaciară. Fiindcă „Apaterm“ are datorii de 85 de milioane de euro către furnizori. Aici s-a furat ani de zile cu barja, nu cu polonicul. Orașul a crescut pe lângă combinat. Când te uiți pe harta Google, cât e combinatul, o pată distinctă, cam tot atât e și orașul alături. Când a început să se scufunde combinatul, a luat-o și orașul în jos. Parcă i-a tras sânge cu pompa din vene. Locul marii industrii siderurgice a fost luat de industria înfloritoare a covrigilor (nicăieri n-am mai văzut, și am tot umblat prin țara asta, atât de multe covrigării ca la Galați; totuși nu destule pentru câți maidanezi, cu cozile aferente, bântuie prin oraș). Dar și așa, fără combinat, tot nu e admisibil să transformi un oraș de 250.000 de locuitori într-o rezervație de lighenarzi. Fără marile lui sisteme edilitare: termoficarea, transportul, canalizarea, electrificarea, orașul n-ar mai fi decât un sat mai mare, o șatră. Dar să nu ne facem griji! Nici pentru Galați, nici pentru atâtea alte orașe românești care, rămase fără atributele lor urbane, se proiectează în viitor cu ocol prin Evul Mediu. Acum a căzut termoficarea, ne punem toți centrale de apartament. Când va cădea și transportul în comun, asta e, o să ne luam fiecare autobuz. Și o să ne facem fiecare câte un drumușor printre gropi. Se va duce naibii și canalizarea. Nu-i nimic, o să ne cărăm găletușa cu rahat în Dunăre, dimineața, cum se întâmplă în Orșova. Îngrășăm peștele. Ecologic.

***

De-acum e sigur: se reia furnizarea căldurii. Primăria a plătit în avans niște bani, mai trage sania pe uscat o lună, două. Pe urmă vine primăvara, vara, oamenii uită. Și la iarnă se vor trezi iar cu țurțuri la prepuț și li se va părea că li se întâmplă prima oară. Dar atunci chiar nu se va mai putea face nimic: rețelele de încălzire vor fi de mult la fier vechi, le va înfuleca duduind ultimul furnal rămas în marele combinat de altădată. Și tocmai acum mă mut și eu! Nu știu dacă eu fug de căldură sau căldura de mine.

***

Ultima zi în Grasonieră. Toată noaptea am spălat mâncarea de pe pereți, de pe oglinzi, am măturat, am aerisit, las aici totul curat și frumos. Acuși trebuie să sosească mașina de la redacție să-mi mut calabalâcul. O pândesc pe geam. Nu văd pisicile să le zic adio. Erau câteva la subsol, tare drăgălașe. Cum simțeau că fac mâncare, mai ales când prăjeam pește, veneau la geam și mieunau să le dau și lor. De vreo săptămână nu le-am mai văzut pe-aici. Le-am strigat, dar n-au apărut. A scos capul, în schimb, vecina de sus. Aia mai grasă decât mine. Să nu le mai strig degeaba, mi-a spus, că au plecat. Se oploșiseră la subsol, stăteau într-un cotlon încălzit de conducte. Acum, de când conductele au fost sigilate, pisicile și-au căutat alt culcuș. Mă gândesc, așteptând mașina de la redacție, că toate pisicile de prin subsoluri vor migra în satele din jur și șobolanii se vor înmulți, ne vor mânca de vii. Văd un oraș înghețat, cu burlane de tablă ieșind peste tot din pereții afumați, copii cu fețe pământii umblând abulici, înfofoliți în cârpe, printre mormane de guzgani morți. Și îmi vine în minte finalul sumbru, distopic, din „Ciuma“ lui Camus: „…poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită“.

[caption id="" align="aligncenter" width="640"] Fetițele frământă zilnic glodul până la școală și înapoi (Fotografii de Tudor Vintiloiu)[/caption] La numai 30 de kilometri de Focșani, capitala provinciei europene Vrancea, te prăbușești în timp, un hău de secole, când ajungi în satul Piscul Reghiului. De lumină electrică și de asfalt nu s-a pomenit pe-aici, iar oamenii nici nu știu toți cine este președintele țării. Un telefon mobil fără semnal este cel mai înalt semn al civilizației. Domnul Marian Pepene, un cioban de la câmpie, trecut de 40 de ani, tocmai și-a găsit de câteva zile nevastă de-a doua în sătucul din Munții Vrancei și a adus cu el acest extraordinar aparat pe care din două în două minute îl tot scoate din buzunar, formează un număr și îl duce la ureche. – N-are semnal decât la floare, o liniuță – se scuză omul. Adică trebuie să stea fix în dreptul mușcatei din fereastră ca să poată da un telefon. Iar dacă Săftița lui mută ghiveciul, se poate ca minunatul aparat să nu-i folosească la nimic. Cum e iute de picior și meseria îl poartă prin toate viroagele și pe toate culmile, domnul Pepene știe locurile unde telefonul învie. Iar acum, în loc de Tunata ori Malu cu Sare, locurilor le spune O Liniuță, Două Liniuțe și chiar Full, mai sus, spre Năruja. O dată la câteva zile, când coboară după cumpărături în comuna Reghiu, cale de vreo șapte kilometri, încarcă telefonul la rude. Poate are treabă, poate îl așteaptă nevasta cu sare, ca să pună de mămăligă, el n-are ce face și trebuie să stea lângă telefon până se umple. [embed]https://www.youtube.com/watch?v=SIn5SlW_ft0[/embed] Săftița lui Pepene este fata cea mai mică a lui moș Fănică Lepădatu. Ea singură, din cei opt copii ai bătrânului, a rămas în Piscul Reghiului să aibă grijă de bătrâni, dar acum că s-a întrolocat cu Marian va pleca și ea după bărbat, la șes. Ar vrea să-i ia și pe părinți cu  dânsa la noua casă, dar bătrânul nu se dă urnit. – Nu plec, domnule, de-aici, până nu moare baba, spune Moș Fănică. După ce închide ea ochii, poate m-oi așeza și eu la Săftița, dacă nu m-oi duce și eu repede după babă. Moș Fănică are 84 de ani. S-a născut, a crescut și a trăit în sătucul ăsta de munte. Necolectivizat. – Barem, dacă se făcea și aici colhoz, pe coada colectivizării venea și oleacă de civilizație. Zic unii. Dar nu știu ce spun. Lasă așa, e mai bine că n-a venit. Mai departe de Focșani n-a fost niciodată, că nici la armată nu s-a obosit nimeni să-l caute prin sălbăticia asta. El tot aștepta ordinul, că i-ar fi plăcut să iasă în lume, dar n-a venit. Așa a scăpat și de război, despre care a auzit după ce s-a terminat, când au venit comuniștii în sat, cu puști și cu mitraliere, să caute niște partizani ascunși, cică, pe-acolo. De parcă s-ar fi putut ascunde cineva în sat. – Aici ți vede câinele din ogradă de pe celălalt munte. Ce să ascunzi? – se întreabă moșul. Numai stuchitul în gură, dar și pe aista ți-l vede toată lumea dacă nu-l păzești bine. Cât de greu ar fi trăit, acum totul e însutit mai greu fiindcă bătrânețea l-a ros, a ajuns o mână de om, abia se vede dintre găini. În plus, și sufletul i-a cam îmbătrânit de când Constantina, femeia lui, a căzut la pat iar el trebuie să aibă grijă de dânsa ca de un copil mic. Bătrâna zace la pat, nemișcată, de paișpe ani. S-a întâmplat atunci că o noră de-a ei a făcut infarct și i-a murit în brațe. Aici așa mor oamenii: odată cad în mijlocul ogrăzii, sau îi ia moartea în somn, fiindcă nu obișnuiesc să se ducă la medic, nici nu știu ce boli au. Iar când mor sunt înmormântați altfel decât ceilalți creștini, adică se face întâi praznicul, cu mortul alături, se dau pomenile, și abia pe urmă se duc toți cu sicriul la cimitir. Fiindcă iarna nu se poate ajunge decât pe jos în sat, iar vara numai cu căruța, și fiindcă cimitirul e în Șindrilari, la opt kilometri. După îngropământ neamurile din alte sate se duc pe la casele lor, pe lumină, cât se mai văd cărările prin pădure. – De la sperietura aceea, continuă moș Fănică, dar și de la durerea ei, când a văzut că a murit nora Arsinia, la care ținea tare, baba mea a înțepenit. Pe loc. Și de atunci nu s-a mai dat jos din pat. La spital n-am dus-o, că ce să-i facă doctorii la așa caz? După vreo doi ani a venit o doctoriță pe aici, a văzut-o și a zis și dânsa că n-are nimeni ce-i face. Nici nu trebuie să fii doctor ca să îți dai seama de asta. Acum eu sunt dator s-o îngrijesc până în ultima zi, cât a ține-o Dumnezeu, că e femeia mea, încheie moșul și întoarce capul în vânt. Iar vântul, prietenos cu omul muntelui, îi zvântă repede lacrimile din ochi. Când i se mai domolește tremurul din glas, moșul își cere iertare că nu mă poate primi în casă. Într-o cameră zace bătrâna lui și acolo e ceva ce nimeni n-ar trebui să vadă. Nu intră nimeni, numai el și Săftița. Iar în cealaltă cameră tocmai a dihocat un pat și îl întocmește la loc, e deranj mare. Toate casele din Piscu Reghiului sunt la fel: cu două odăi, o tindă și cerdac. De sute de ani, așa se fac casele aici și nimeni, niciodată, n-a construit și după alt tipic. În casele astea trăiau și câte zece suflete. Acum în Piscu Reghiului totul e îmbătrânit și într-o rână. Și casele, și oamenii. Prin ’90 erau patruzeci de case locuite. Acum mai sunt cinșpe, unele cu câte un singur suflet, un bătrân bântuind ca o arătare prin bătătură, și toate-s crăpate pe la colțuri, fiindcă pământul de sub ele se duce încet la vale, casa se duce într-o parte, acoperișul în alta, la unele vezi câte un perete căzut și prin spărtură zărești câte o vacă rumegând la iesle, la altele geamurile stau câș, cerdacul e crăpat, gardurile-s de mult căzute la pământ și nimeni nu le mai ridică la loc. Până astă-vară oamenii din Piscu încă mai măcinau porumb la râșnița de piatră a lui moș Fănică Lepădatu. – Acum am destituit-o, zice moșul. Măcinăm în Șindrilari sau cumpărăm făină gata măcinată. Râșnița făcută de bunicul lui Ștefan Șt. Lepădatu pe la sfârșitul secolului 19 zace acum desfăcută, piatră peste piatră, sub un copac în spatele casei. – Râșnița merge, că piatra nu se strică, nu iese din garanție, dar cine mai are putere în tot satul ca s-o învârtă? Când e drumul înfundat și nu se poate merge la moară, o pun la loc și macin la dânsa. De câte-un pui de mămăligă încă mai am putere, se laudă bătrânul. Își mai dă putere cu câte un păhărel de rachiu. Și rachiul și-l face singur, la un cazan mic, de tuci, cu capac de lemn. Îl suie pe pirostrii –„chirosteie“ zice el –, îl umple cu borhot de perje, pune capacul de lemn și-l pecetluiește cu mămăligă frământată cu cenușă, ca să nu răsufle, pe urmă dă foc tare dedesubt și rachiul se alege atunci din carnea putrezită a perjelor, urcă prin serpentina de aramă și după ce se răcește într-o putinică cu apă de la părău picură limpede și plin de putere în butelcuță. Cazanul e acolo, sub șopron, de când se știe moșul pe lume. Cam tot ce e pe lângă casă e vechi, sunt lucruri rămase de la tatăl lui, de la bunei, lucruri făcute parcă să dureze cât munții. Din lemn, din piatră, din lut, din fier, din ceea ce muntele nu le-a dat oamenilor, cum se spune, ci a lăsat să i se ia. O schimbare în viața lui moș Fănică și a satului era să se întâmple când unul dintre băieții lui i-a adus din Italia un generator de curent, pe benzină. A dracului șmecherie, mergea! Când s-a aprins becul în casă, o lumină mare s-a scurs pe toată valea, moșnegii au ieșit din case și s-au uitat spre geamul lui Lepădatu ca la steaua Buneivestiri. Atât: câteva clipe de lumină, pentru prima oară în istoria satului, apoi mașinăria a început să tușească și s-a oprit, flăcările plăpânde ale lămpilor au înmugurit iar în întuneric. Și de atunci n-a mai mers niciodată. Moșul își aduce cu părere de rău de acel moment magic. N-a fost să fie. Își aduce din casă un fluier și vrea să-i zică o doină, ceva de jale. Dar fluierul, uscat de atâta necântare, e crăpat și scoate prin despicături țipete ascuțite de jivină biciuită. Dar moșul nu se lasă. Înfundă crăpăturile cu scuipat și din fluierul din lemn de prun, și el vechi cât satul, începe să curgă o doină, un fel de bocet care umple munții. Zice că așa a înfruntat el singurătatea în cătun: cu fluierul, cu icoana și cu opaițul sau, mai nou, cu lampa. Și aproape că nici nu și-a dat seama când a îmbătrânit. La celalălt capăt al vieții, Maricela Lăbunț, o fetiță de opt ani, înfruntă și ea, în felul ei, asprimea traiului în satul de munte. Iat-o, o mogâldeață înotând prin noroiul amestecat cu gheață, pe uliță – mai degrabă o cărare ceva mai lată. Vine de la școală. Ea e singura elevă din sat. Mai are o soră la grădiniță. Alți copii nu mai sunt în Piscu. Se duc în fiecare zi la școală, pe jos, șapte kilometri dus, șapte întors, prin pădure. Școala din comună are un microbuz și un Aro, dar astea nu pot ajunge în sat nici vara, dărămite când e zăpada sau noroi. Numai mașinile 4 X 4 se pot încumeta spre Piscu și numai când e drumul uscat. De altfel, și eu a trebuit să las mașina redacției în fața Primăriei și să urc pe jos, călăuzit de un localnic. Așa că fetițele frământă zilnic glodul până la școală și înapoi. Nu se tem de animale. Umblă niște mistreti pe-acolo, fac stricăciuni prin păpușoii împrăștiați pe niște petice de pământ, iarna umblă pe la coșare, dar nu se dau la om. Uneori, mai ales iarna, când pleacă din sat pe întuneric ca să ajungă la 8 la școală, tatăl lor, Răduț Lăbunț, le însoțește o bucată de drum. El umblă cu boii prin pădure, trage câte un buștean până jos, în Șindrilari, îl vinde și rămâne cu 10-20 de lei pe zi. Din asta trăiesc oamenii aici: au păduri și vând lemne. Mai au pământ la șes, la 40-50 de kilometri, primit de străbunicii lor după primul război mondial, și îl arendează. Iar cei mai în putere îl lucrează singuri. Când e de prășit sau de cules, se duc la câmp cu căruțele și rămân, trăind în căruțe, până termină treaba. [caption id="" align="aligncenter" width="640"] Când fetițele ajung acasă, bunicul lor le smulge din glod, le curăță încălțările și le dă să mănânce. Apoi Maricela își aprinde lampa și își face temele.[/caption] Toată truda lui Lăbunț e pentru fetele lui. Să le cumpere mâncare, haine și gaz de lampă. Un copil din vârful muntelui n-are nevoie de mai multe. – Gazul e cel mai important, zice Răduț Lăbunț. La vremea asta de iarnă fetele pleacă pe întuneric și vin pe întuneric. Trebuie să aibă gaz în lampă ca să vadă să se îmbrace, să-și facă temele. Vreau să învețe și să plece de-aici, să trăiască omenește în altă parte. Și zgâtia de Maricela învață pe rupte. Are numai „Foarte Bine“ în carnet și nu lipsește niciodată de la școală. Când chiar nu se poate merge pe jos, când glodul sau omătul o înghit pe drum, copila rămâne la o rudă, pe lângă școală, și tot nu pierde vreo zi. Când fetițele ajung acasă, bunicul lor, Nicolae Lăbunț, le smulge din glod, le curăță încălțările și le dă să mănânce. Apoi Maricela își aprinde lampa și își face temele. N-are când să se joace, fiindcă drumul până la școala și înapoi îi mănâncă aproape toată ziua. Numai în vacanțe, când nu e cu vițeii la păscut prin pădure, se învârte cu o bicicletă micuță pe tăpșanul din fața casei și se joacă cu un ceas stricat, legat cu ață de stâlpul cerdacului. Îi spun că aici, în sat timpul pare că stă pe loc fiindcă, uite, e legat de stâlp. Ea se uită la ceas, unul mare, cu cadranul cât turta, cu limbile înțepenite, și râde, spune că odată și odată va dezlega ea timpul: când va crește mare și va ajunge la nod. Vrea să se facă doctoriță la oraș. De asta învață. Și iar râde. Iar când râde pistruii fug, se îndepărtează  unii de alții și fața ei se luminează. Fetițele lui Lăbunț sunt fetițele întregului sat. Când trec ele spre școală, bătrânii ies în cerdac și le însoțesc din priviri. Le conduc din privire în privire, le predau de la unul la altul până la capătul satului. O casă ici, una la jumătate de kilometru mai încolo. Când au trecut de ultima casă, a mătușii Stanca a lu’ Bouroș, mai au vreo trei kilometri până la școală. De acolo, prin pădure, le însoțesc rugăciunile bătrânei. – Toți le iubim tare pe fetițele astea, spune mătușa Stanca stăpânindu-și cu mâna dinții de viplă. E mare lucru că merg la școală. Noi, bătrânii, n-avem școală, nu citim. Ș-apoi ne gândim și noi că, iaca, avem urmași aici, poate nu o să dispară de tot satul nostru. Dacă acum a ieșit moda așa, cu învățatul, atunci să învețe. Stanca Bouroș, când o întreb câți ani are, se bâlbâie. Zice: – Stai să aduc buletinul. Vine repede cu actul și mi-l arată. Are 78 de ani. A învățat două clase. Când era ea mică era o școliță în sat, într-o casă, cu un învățător pentru toți. Când s-a desființat școala și copiii au fost nevoiți să meargă jos, în Reghiu, s-a terminat și cu învățătura în sat. Două clase i-au fost de ajuns să prindă buchea, citea binișor din abecedar, însă cu timpul a uitat. De 70 de ani nu mai citit un rând. Nu e nevoie de așa ceva în satul ăsta de munte, unde tot ce trebuie să știe un om ca să trăiască se învață de la cei mai mari, trăgând cu ochiul și făcând cu mâinile, așa cum furi o meserie. Până acum câțiva ani mătușa Stanca a avut în casă un radio cu baterii și mai auzea ce se întâmplă pe lumea asta mare construită în chip tainic în jurul cătunului Piscu Reghiului. Și, de altfel, la ce bun să știe ea ce se întâmplă? Fiindcă, a observat dumneaei, întotdeauna totul se întâmplă în altă parte și niciodată nu atinge în vreun fel traiul în Piscu. Nu conducătorii, ci Dumnezeu are grijă de sat. Azi nimeni nu mai are radio în sat. Bateriile sunt scumpe și drumul până la chioșc e lung și greu. – Era mai bine înainte de război, măcar aveam prăvălie cu de toate în sat, nu trebuia să ne rupem picioarele până în Reghiu pentru un pumn de sare. Cele patru fete ale Stanchii lu’ Bouroș au făcut câte două, câte patru clase și asta nu le-a oprit să se mărite la șes cu oameni gospodari, să aibă copii frumoși și deștepti și case mari și frumoase, cu lumină și cu toate aparatele electrice. – Când mă duc la fetele mele, la televizor nu mă uit. Numai prostii se spun acolo, lucruri care nu-l ajută pe om cu nimica. Televizorul e pentru oameni care n-au ce face. Mai mult de două zile nu pot să stau, eu aici sunt obișnuită, cu treaba pe lângă casă. Mătușa Stanca știe că președintele României e unul Bălcescu. A votat și ea ce i-au arătat niște binevoitori. De Elena Udrea n-a auzit. Nici de Mircea Geoană. Grijile ei sunt altele: patru oi și cinci găini. După ce le dă de mâncare și mai grijește puțin prin casă, nu mai are nimic de făcut. Iese în cerdac și se uită la cer. Un cer senin, parcă sufletul satului s-a ridicat din trupul lui vlăguit și plutește deasupra.  

Orice om vrednic trebuie să învețe mai întâi a juca oina. Fără aceasta nu-i bun de nimic și nu face două parale.  Mihail Sadoveanu  

Un campion, doi campioni, trei campioni. Cât ai da pe gât un țoi de rachiu de sfeclă, trei campioni naționali la oină intră în barul de lângă primăria comunei Vorona (Botoșani). De la tejghea, îi servește Mitică Prisacariu, și el campion național. Afară, cel cu căruța e campion național, ăla cu blugi, care fumează, e dublu campion național, puștiul din fața școlii e Aurelian Achiroaie, cel mai bun junior din divizia A, nenea tractoristul care tocmai a trecut claxonând e campion național, toți au și câte cel puțin o cupă, măcar una zonală, dacă nu chiar Cupa României, uite-l și pe dom’ primar, să trăiți!, campion național și ca jucător, și ca antrenor. [caption id="attachment_7481" align="alignright" width="200"] Prof. Aurel Ștefan[/caption] ‒ Oina moare încet, dar sigur – spune oftând primarul Aurel Ștefan. Mi se rupe inima când văd asta. E sportul nostru național. Și nu e singurul bun național condamnat să dispară. Până nu demult, primul lucru pe care copiii din Vorona îl învațau după mersul copăcel era oina. Acum, după Revoluție, nu se mai face sport la țară, în general; iar oină, cu atât mai puțin. Fiindcă nu aduce bani. Și dacă în zilele noastre ceva nu aduce bani, mai devreme sau mai târziu va dispărea. Bădia Minu Huțanu, din satul Vorona Mare, e o legendă a oinei. Nici el nu e mai optimist. Nu-și arată nici pe departe cei 60 de ani bătuți pe muche și nici anii munciți din greu pe tractor. E înalt și zdravăn ca o turlă. A jucat oină până la 35 de ani. Iese cu medaliile în ogradă și le suceșt pe degete ca să cadă mai bine soarele pe ele. Cu atât a rămas: cu medaliile, cupele, niște poze și niște tăieturi din ziare. Și cu amintirea bucuriei fără seamăn când el, idolul maidanului, era purtat pe brațe de săteni după victorie. [caption id="attachment_7482" align="aligncenter" width="1024"] Minu Huțanu, idolul de pe toloacă[/caption] ‒ Pe aici, oina se joacă de când lumea. Când eram copil, făceam minge din cârpe, umplută cu nisip și păr de vacă, iar niște ciomege găseam noi într-un gard, povestește bădia. Și jucam așa. În ’59, când aveam 12 ani, am câștigat campionatul de juniori cu echipa școlii. Atunci s-a înființat echipa noastră și de atunci a mai câștigat șase campionate, de douășpe ori a fost vicecampioană și, în rest, tot locul trei și cupe câte nu le mai știu pe la fel de fel de competiții. Îmi amintesc că atunci, la primul titlu, finala a fost la București. Ne-am dus toți pe cheltuiala noastră. Tata iar a tăiat o oaie, cum făcea la toate deplasările noastre, și ne-a dat-o nouă, la toată echipa, să avem de mâncare. La fiecare luptă, tata ne tăia câte o oaie. Cu bucurie ne-o dădea. Azi s-ar chema sponsor, nu? Dar azi nimeni nu mai dă nu o oaie la un meci, dar nici o mână de sâmburi de bostan. Așa, deci ne-am dus la București cu oaia în geantă. Pentru titlul acela am jucat 37 de meciuri. Și n-am pierdut niciunul. [caption id="attachment_7483" align="aligncenter" width="1024"] Tudor Hetriuc, un mare sportivîn raiul rachiului de sfeclă[/caption] Tudor Hetriuc ajunge acasă, deshamă calul de la caruță, îl leagă la iesle, adapă vaca, dă mâncare la porci, îi strigă ceva câinelui din mers, apoi se oprește brusc și se uită în jurul lui: ograda e pustie. Fata e la școală la oraș, nevasta e în Spania. Îl apucă urâtul. Se duce la cârciuma de peste drum să bea o ciocolată caldă. Toți vecinii îl laudă că a fost „un sportiv model, n-a pus gura pe țigări și pe băutură, nu bea nici acum, la 41 de ani“. Numai pentru asta și ar putea fi o vedetă într-un sat ce duhnește a rachiu de sfeclă, însă nu de aceea îl salută oamenii scoțându-și pălăria. La 15 ani a devenit campion național de juniori cu echipa școlii din satul Vorona Mare, antrenată de profesorul Aurel Ștefan, actualul primar. Din clasa a noua, au pus ochii pe el antrenorii de la Electrontact Botoșani. De la 18 ani l-a luat pe sus Dinamo București. ‒ Fără Tudor al nostru, Dinamo nu câștiga doi ani la rând cupa și campionatul, spune plin de mândrie cârciumarul, punând în fața fostului sportiv ceașca de ciocolată caldă pe o farfuriuță, protocol cu totul neobișnuit în bodegă. [caption id="attachment_7484" align="aligncenter" width="1024"] Dinamo București, campioană națională la oină, cu Tudor Hetriuc în echipă[/caption] După armată, pentru Tudor s-au bătut Steaua București și Poligraf, celelalte echipe abonate la titlu: Îi dădeau mașină, slujbă și casă în București, dar el a vrut să se întoarcă acasă și să devină campion național cu Electrocontact Botoșani. În primul an a câștigat Cupa Sindicatelor. ‒ Am fi câștigat noi poate și campionatul, dar după Revoluție, când nimeni nu mai susținea oina, antrenorul de la Electro a trădat, a făcut echipă de base-ball, povestește oinistul.  Dar oina-i oină, nu seamănă cu baseballul, sau seamănă cât seamănă baschetul cu handbalul. Eu am continuat să joc oină. Cariera de oinist și-a încheiat-o la 39 de ani, lucrând ca om de serviciu la școala din Vorona Mare, doar ca să fie aproape de echipa de juniori, pe care o antrena. Când a tras linia, a văzut că nu s-a ales cu mai mult decât cu echipament sportiv, cu brelocuri, cu câte o geantă, cu fanioane, cam cu ce te alegi și întro campanie electorală, și cu un salariu în plus o dată pe an. Salariu de om de serviciu. Dar nu regretă. ‒ Oina se joacă pentru oină. Pentru că nu poți fără ea. A fost frumos… încheie Tudor Hetriuc, visător. Era frumos să vină voronenii peste tot în țară, pe unde juca el, să-l vadă, să-l aclame la fazele incredibile pe care le făcea; acele faze s-au păstrat numai în memoria voronenilor, nu și pe un film, undeva, și ei le rememorează și azi, la un rachiu de sfeclă, cu atâta pasiune, încât te aștepți ca vorbele lor să prindă formă și să zboare prin aer pe traiectoria fantastică a mingii. [caption id="attachment_7486" align="aligncenter" width="1024"] Juniorii din Vorona Mare, viitori sportivi de mâna întâi, se antrenează echipament la mâna a doua[/caption] La școala din Vorona Mare, veche de peste o sută de ani, cu pereții crăpați, cu lemnărie șubredă, holul bătrân e luminat de vitrina cu trofee. De 48 de ani, echipa școlii a n-a ratat niciodată podiumul campionatului de juniori. La terenul de sport din spatele școlii se ajunge trecând printr-o postată de sorg și păpușoi. De pe acest teren mărginit de grădini în care niciodată nu s-a copt vreo recoltă, din cauza mingilor căzute peste gard și căutate cu încrâncenare, călcând în picioare plantele, s-au ridicat mai mult de o sută de campioni la oină, fie cu echipa școlii, fie la seniori, cu echipe din divizia A. Cel puțin 20 de oiniști din Vorona sunt legitimați la echipele din campionatul național de seniori. Profesorul Cornel Știrbu tocmai a scos o clasă pe teren, la ora de oină. E un curs opțional la care toți băieții se înscriu. E frig, norii întunecă cerul, iarba e udă, mingea e și ea udă și grea; când o prinzi cu mâinile goale, cum vine ea ca glonțul, rupe pielea. Sunt doar niște copii, dar nu se întorc cu spatele când mingea vine spre ei cu 60-70 de kilometri pe oră. Le place. Nu e doar un joc, și deloc o joacă, e o provocare. [caption id="attachment_7487" align="aligncenter" width="1024"] Profesorul Cornel Știrbu tocmai a scos o clasă pe teren, la ora de oină[/caption] ‒ Dintre acești copii, spune profesorul Știrbu, mai mult de jumătate vor ajunge la nivel național, dacă se va mai juca oină în România când vor fi ei mari. Suntem ipocriți când spunem „oina, sportul național al românilor“. Din punct de vedere istoric, da, este. Dar altfel, ce sport național e acela care a fost abandonat de toată lumea? Mai sunt câțiva pasionați în țară, ultimii mohicani, care mai fac să mai existe acest sport pe cât de minunat, pe atât de nedreptățit. Nicu Catană, producătorul vodcii Voronskaya, cel mai celebru și mai profitabil produs local, a fost el însuși un oinist de talie națională; cum pasiunea nu moare niciodată, din când în când își mai scutură buzunarele la echipa școlii. În rest, primarul e cel care umblă cu gura uscată după alți sponsori, a zis că până la urmă va ajunge și la Becali, că doar oina e sportul păstorilor ‒ dar rafinat între timp, a ajuns un sport complex și spectaculos. [caption id="attachment_7488" align="aligncenter" width="800"] Afaceristul Nicu Catană, fost jucător de oină, susține oina cu bani obținuți din vodca Voronskaya[/caption] ‒ Eu unul, adaugă Cornel Știrbu, am o prietenă la un second-hand din Botoșani și îmi ține și mie echipamente când vin mai multe de același fel, le iau la kilogram. Mingile le coasem până se fac numai sfoară. La multe competiții nu ne prezentăm, că nu avem bani, federația nu dă niciun leu. E greu să faci cu mijloace de mâna a doua sportivi de mâna întâi. De 13 ani, primăria Vorona organizează Cupa Moldovei la oină. Pe terenul acela dintre păpușoi, la fiecare ediție vin peste 3000 de spectatori. Neplătitori. Copiii antrenați de Cornel Știrbu ajung mereu pe podium. Campionii sunt premiați cu câte o floare și cu plachete din lemn pe care tot oiniștii din Vorona le confecționează la școală. Când mai există și câte un set de echipament la mâna a doua, vicecampionii primesc tricourile, iar cei de pe locul al treilea, șorturile. Și toți, indiferent de locul ocupat, o stranger de mână și aplauzele tribune. Un public numeros, frenetic, pasionat aproape neverosimil de un sport de care numai ei și puțini alții din țară mai știu. [caption id="attachment_7491" align="aligncenter" width="1024"] Echipa școlii Vorona Mare, campioană națională în 1981. Antrenor: Aurel Ștefan. În rândul de jos îl recunosc (al treilea din dreapta) pe Nicu Mamaischi. colegul meu de cameră la internat, în liceu[/caption]   Oina moare, dar nu se predă În 1893 s-a desfășurat primul campionat național de oină, cu 18 echipe. La îndemnul ministrului Spiru Haret, oina a început să fie sportul predilect în școli, pentru calitățile deosebite pe care le dezvolta în rândul elevilor. La atâția ani de la înființare, Federația Română de Oină e tolerată într-o cămăruță la patinoarul Flamaropol, are un buget anual de 12-13 mii de euro și 3 angajați. Singurul sponsor al federației este chiar președintele, Marcel Ursu, fost oinist. [caption id="attachment_7489" align="aligncenter" width="1024"] Nicolae Buleu[/caption] Federația nu deține nicio bază sportivă proprie. Din cei 200 de antrenori, nici unul nu este licențiat în oină, fiindcă la ANEFS nu există această specialitate – tot din lipsă de bani. Campionatul național de seniori se desfășoară în anonimat – cele șapte echipe se întâlnesc într-un turneu anual și joacă între ele până la desemnarea câștigătoarei. Chiar și în aceste condiții, Nicolae Buleu, secretarul general al federației, consideră că oina este pe un drum bun, adică în reviriment, după prăbușirea din anii ’90. ‒ După avântul oinei din anii ’80-‘90, când campionatul avea două divizii, spune Nicoale Buleu, după Revoluție s-a ajuns chiar la cinci echipe care jucau numai în unități militare, la jandarmi, c[ci Jandarmeria Română a păstrat tradiția acestui sport. Acum, cu 17 cluburi afiliate și cu 600 de sportivi legitimați, federația a început un proces de relansare, chiar de internaționalizare a acestui sport românesc.

[caption id="attachment_7499" align="aligncenter" width="1042"] În redacția săptămânalului „Atitudinea“ din Botoșani - 1990[/caption] Îmi amintesc cum am luat prima șpagă. În primăvara lui 1990, la puţin timp de la debutul în presă. Am fost precoce. Eram în Botoșani și scriam la singura gazetă oarecum liberă, „Atitudinea“ – un „ziar săptămânal“, cum se autoprezenta în primul număr, o foiţă îndrăzneaţă editată la început nu se știe de cine, mai apoi nu se știe de ce, până când, după fix un an, a încetat să mai apară. Cealaltă gazetă botoșăneană din acel moment era „Gazeta de Botoșani“, fostă „Clopotul poporului“, (da!), fostă „Clopotul“, oficiosul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Botoșănenii de rând cumpărau „Atitudinea“, chiar o și citeau; însă autorităţile considerau că numai „Gazeta de Botoșani“ (fostă… și fostă...) era ziar. Pe noi, tinerii cu pixuri nervoase de la „Atitudinea“, nu prea ne băgau în seamă. O vreme. Şi în oraș, și în comunele judeţului, „ziarul nostru săptămânal“ era privit cu nezdruncinată indiferenţă. Însă eu am reușit să iau o șpagă consistentă chiar și în aceste condiţii, ca și cum „Atitudinea„ ar fi fost cea mai influentă, cea mai temută publicaţie, nu doar din judeţ, dar chiar din ţară. [caption id="attachment_7500" align="aligncenter" width="2097"] Primul număr al „Atitudinii“, „un ziar săptămânal“ înființat de tinerii botoșăneni cu bani de la formația de manele Azur[/caption] În primăvara lui ’90 ieșeam a doua sau a treia oară din oraș pentru un reportaj – sau ceea ce credeam eu atunci că se cheamă reportaj. Căutam să ajung undeva în patria tizicului, o zonă unde oamenii făceau focul, iarna, cu bălegar amestecat cu paie și uscat la soare în timpul verii. Cică nu se mai vedeau satele dindărătul munţilor de balegă înălţaţi în drum, de-a lungul gardurilor. Ziarele centrale numai despre asta scriau când venea vorba despre județul Botoșani. Mi s-a părut și mie un subiect bun. Păcat că nu l-am scris. La redacţie aveam un telefon la care erau cuplate toate serviciile secrete, plus câteva ceapeuri și niște case particulare. Când sunai la primărie, răspundea doamna Amariţăloaiei, aţ greșât, domnu’, la muzeu era ceapeul Răchiţi, să trăiţi, recepţie, bzzz, fiiiu-fiiiu, uăi, du-ti-n… Pe atunci nu puteai suna direct la o primărie din judeţ sau la oricine dintr-o comună. Trebuia să faci comandă prin centrală. Trecând cu telefonul prin două case particulare și pe la un magazin de încălţăminte, i-am cerut doamnei centraliste să-mi facă legătura cu primăria Coţușca, localitate unde știam că tizicul e cât casa. [embed]https://www.youtube.com/watch?v=5JfsIBJrYkA[/embed] Am sunt luni după-amiază. Până seara nu am căpătat legătura. Şi nici marţi toată ziua. Dar miercuri dimineaţă, norocos cum sunt, a sunat telefonul în redacţie și am auzit vocea de înger a telefonistei spunându-mi că am legătura la primărie. Mă reped ca înfometatul la ciolan, numai nu înghit receptorul. Alo, primăria? Tovarășa, vacile noastre… uăi, cari iești acolo-șă?… ordonaţi!.. fa, ești o proastî, fa! Cu toată harababura de voci din receptor, reușesc până la urmă să îi transmit primarului că voi veni a doua zi în comuna lui să scriu un reportaj. Mai înţeleg, totodată, că legătura nu mi s-a făcut la primăria din Coţușca, așa cum cerusem la începutul săptămânii, ci la primăria din altă comună. Bună și aia: nu se cădea să faci mofturi când prindeai o primărie la telefon. La rândul lui, primarul nu a înţeles că sunt un reporter de la „Atitudinea“, o gazetă din Botoșani, ci că sunt un reporter de la „Gazeta de Botoșani“, fostul ziar al partidului, și că vin în comuna lui să scriu un reportaj. Surprins de subita atenţie pe care i-o acordă presa judeţeană, primarul mi-a spus, cu vocea tremurând de emoţie, că mă așteaptă a doua zi dimineaţă la primărie și că… alo!… da, cu lână… iaca na!… tovarășu’ președinte… să n-o prind pi mă-ta pi aicea cî-i rup chicioarili… mi-a spus că despre el s-a mai scris la judeţ și că știe cum să se poarte cu ziariștii, va sta la dispoziţia mea cât va fi nevoie, până îmi voi termina treaba. Şi cu ce vin? Cu mașina redacţiei? Că, dacă e nevoie, trimite el o mașină… Nu, lăsați, că avem noi... N-aveam nicio idee despre ce voi scrie de pe teren. În „Atitudinea“ puteam publica orice, și compuneri despre clanţa ușii, nu-mi făceam griji că mă voi întoarce cu mâna goală. Puteam să cobor la întâmplare în orice punct al judeţului, pe întuneric, și tot scoteam ceva publicabil. Nu inventam nimic – asta aveam să o învăţ mult mai târziu, în București ‒, pur și simplu scriam o compunere. Şi se citea. Se citea orice era tipărit. A doua zi dimineaţă, opresc în faţa primăriei. Cobor din mașină, dau să intru în clădire, la primar, dar un ins mititel și negricios se năpustește în mine ca la rugby, mă împinge înapoi până la poartă și începe să strige la șofer, ţopăind și ameninţând cu pumnul în aer: – Du-te, bre, dracu’ să te ieie, trage mașina din poartă, că tre’ să vină amu’ ia un domn de la ziar! – Domnule, eu…, încerc să mă prezint. – De la Botoșani! Auzi? Pleacă cu mașina ta de-aici! Degeaba încerc să-l fac să se uite la mine, să-i spun că eu sunt ziaristul așteptat. El sare ca mingiuţele alea legate cu gumilastic, gesticulează frenetic, se înconjoară cu plasa propriilor gesturi, dincolo de care eu nu pot trece. Mă învârt câteva clipe în jurul lui, încercând să-i străpung armura vie. Îl prind într-un moment când lasă garda jos ca să-și tragă sufletul și-i urlu în faţă: – Eu sunt Bibicu, nene! Eu sunt ziaristul de la Botoșani! Lasă-mă să trec, că mă așteaptă primarul. Vrei s-o încurci? Şi îi bag în ochi adeverinţa scrisă la mașină, în loc de legitimaţie, prin care se adeverea că eu, posesor al buletinului de identitate seria… numărul…, eram angajat al ziarului „Atitudinea“, iar organele de stat erau rugate să îmi acorde tot sprijinul necesar, conform legilor în vigoare. ‒ Eu sunt… ăăă… primarul eu sunt… – îngaimă omuleţul elastic și, parcă lovit în ficat, se lasă ușor în jos, mai exact se topește și se prelinge pe băncuţa din faţa primăriei. Se sufocă. Ochii i se învârt în cap. Vrea să spună ceva, dar cuvintele o iau anapoda, parcă le înghite, în loc să le scoată pe gură. Se ţine cu o mână de gât, iar cu cealaltă arată îngrozit spre mașina cu care am venit, parcată la poartă. Speriat, dau să-l ridic de subsuori, să poată respira din toţi plămânii, dar el se ferește energic și arată întruna spre mașină. Vocea îi revine un pic, gâjâită. Îl aud: – Mama! Mama! Nu știam ce vrea. Nu era nimeni în jur să-mi spună ce să fac. Poate omul avea o boală, făcea crize din alea și cineva din primărie o fi știind ce să-i facă în asemenea momente: să-i bage o lingură de lemn între dinţi, să-i dea două palme, să-l stropească cu apă… Nu mai văzusem pe nimeni până atunci reacţionând atat de ciudat la vederea unei legitimaţii de presă, fie ea și una scrisă la mașină. Dau să intru în primărie să caut ajutor, însă mărunţelul mă prinde de mână și strigă: – Mama! Mama! Ma.. Ma… Mașina! Mașina… e a dumnevoastră? – reușește el să lege cuvintele. Mașina la care se uita primarul și era gata să moară sufocat era o Rabă de șaișpe tone, ca oricare Rabă de șaișpe tone, n-avea nimic deosebit; poate că era cam veche, dar care mică redacţie de provincie își permitea o Rabă nouă? Nu știu ce i se părea lui, ce văzuse la ea de speriase în halul ăla. Să moară pe loc, nu altceva! Raba era împrumutată, cu tot cu șofer, de la Autobaza Transport Marfă Nr. 1 din Botoșani. Şeful autobazei era Constantin Conţac, care mai târziu a intrat în politică și, obligatoriu, și în afaceri, a absolvit fulgerător nu știu ce facultate, dacă nu mai mai multe, și a ajuns chiar președintele Consiliului Judeţean Botoșani. [caption id="attachment_7503" align="aligncenter" width="630"] Constantin Conțac, șeful de autobază devenit șef al județului Botoșani[/caption] Pe de altă parte, unul dintre fondatorii „Atitudinii“, chiar principalul, era Constantin Cristescu (zis Costică Noapte), un șofer cu o mie de talente, câte puţin din fiecare, de la autobaza lui Conţac. Când aveam nevoie de o mașină de mers pe teren, Costică Noapte îl suna pe fostul lui șef. Lui Conţac, instinctul îi spunea că trebuie să se pună bine cu presa și ne dădea și el ce avea disponibil: o basculantă, o dubiţă, o frigorifică… „Poate și un Ifronaș, un Tiruleţ, dacă e cazul“, zicea, mieros, din gușă, viitorul om politic. De data asta se găsise o Rabă. [caption id="attachment_7502" align="aligncenter" width="1024"] Costică Noapte, un personaj fabulos al presei botoșănene din anii '90[/caption] – Da, zic uitându-mă la primar la fel de mirat ca el. E mașina redacţiei. – Chiar așa, domnu’ ziarist? Chiar așa? Asta-i mașină? – Dar ce are? E o mașină puternică. Are roţi, merge. Ne duce unde avem nevoie. Ne folosim de ea. – Înţeleg, dar… Nu e frumos, domnu’ ziarist, eu atât vă spun… Vă spun așa, ca om: nu e frumos ce faceţi! Nu mă așteptam… Chiar așa, domnule, cu basculanta? Futu-i mama ei de revoluţie, dar! Mă uit la el tâmp, nu înţeleg nimic întâi din apoplexia lui, apoi din supărarea care îl face să se învârtă în loc și să bodogănească întruna, încă și mai negru la faţă. – Serios, zice el, luându-mă de mână și trăgându-mă pe alee către ușa primăriei, acum vorbim ca oamenii: asta e nesimţire curată… – Nu înţeleg, șoptesc eu încurcat. Şoferul vine și el. Intrăm toţi trei o dată în biroul primarului. De la prima vedere, ochiul îmi fuge în colţul din dreapta, la drapelul cu stema decupată înfipt într-un suport de metal. Prin gaura stemei se iţește la mine un purcel. Purcelul e mort, e tăiat. Dar a rămas cu un ochi deschis, care mă ţintește amorţit prin steag. Hipnotizat, fac un pas spre micul animal și observ că stă cu funduleţul lui roz și dolofan pe o roată de cașcaval. Alături, două găini galbene de grăsime, gata jumulite și pârpălite. Şi un caș proaspăt, ștrangulat în strecurătoarea lui, cu miros dulceag de stână. O pungă de un leu cu fasole-boambă, din aia care se mănâncă bob cu bob, muști din el ca din pâine.   Primarul începe să mute pe birou, una câte una, bunătăţile dosite după tricolor. Observ că mai sunt și două bidonașe de doi litri, de suc, pline cu vin – unul cu vin alb, altul cu vin roșu. Şi ceva unsuros învelit într-un ziar, chiar „Gazeta de Botoșani“, probabil un cozonac sau niște slănină. Şi două lăzi de plastic: una cu mereși pere, alta cu nuci. – Eu am pregătit așa, ca la oameni, na, cum se face – zice primarul, dar așa, să veniţi cu basculanta? – Domnule primar, dar… Nu știu… Eu am venit să scriu un articol… Eu nu… – Da, da. Măi, băiete… uite, îţi zic așa, ca la copchilul meu, că te văd tânăr și… Nici nu vreau să știu ce scrii. Treaba ta. Numai să fie așa, mai de bine, cu puţină critică, știi, cu unele aspecte negative… Când vine un ziarist la noi, rar când vine, ne pregătim și noi, punem ceva acolo, în portbagaj… Așa se face, așa e frumos. Dar nu să vii cu basculanta! – Domnule primar, staţi un pic… Nu v-a cerut nimeni… ‒ Lasă, lasă… Știu eu cum merge treaba. Am crezut că dacă a fost revoluţia asta, s-au mai schimbat lucrurile măcar la voi, la ziar, dar văd că v-aţi înrăit și mai tare. Auzisem că așa erau primiţi ziariștii comuniști pe la ţară, văzusem și într-un film, dar credeam că asta se întâmplă numai în filme. Dar iată că primarii chiar așa erau învăţaţi, așa știau ei că trebuie întâmpinat un ziarist: să-i umple portbagajul. Portbagajul de Dacia era unitatea de măsură. Primarul tot turuia acolo, cu buzele suflecate de indignare, că presa postrevoluţionară n-a ieșit din comunism, ba s-a înrăit și mai tare, de vreme ce, uite, nu le mai ajunge ziariștilor să ia peșcheș cu portbagajul de la Dacie, ci vin cu basculanta de șaișpe tone. Zicea de noi, dar tocmai el era cel care nu ieșise din comunism, nu îndrăznea să se smulgă, doar mârâia ca o cotarlă gata ori să muște pe furiș, ori să o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, la primul semn de pericol. Şi mi-a venit să-i dau pe loc două palme. Dar de ce să-i fi dat ceva, dacă puteam să îi iau? Şoferul a cărat tot ce era pe birou, eu am adunat și firimiturile rămase după ce am gustat cașul – era urdă. Pe măsură ce se golea masa, primarul părea tot mai mulţumit, cu fiecare braţ de mâncare cărat în cabina basculantei parcă îi luam și o halcă de supărare. La sfârșit, era chiar senin la faţă, satisfăcut. [caption id="attachment_7505" align="aligncenter" width="1024"] La Club Underworld, povestindu-le prietenilor cum am luat prima șpagă[/caption] I-am zis că o să iasă, bineînţeles, un articol de bine. Despre ce? Păi mă învârt oleacă prin comună și scriu despre… sau despre… M-a salvat chiar primarul: – A mai fost un ziarist aici, înainte de revoluţie, a scris un articol așa, în general, despre comună, despre vaci, cum le-am aranjat pe iarnă… Scrie și tu. Mai pozitiv, așa, cu unele aspecte… Apoi strigă spre ușă: Tovărășu’ Petrea, ia adă, domnule, „Clopotul“ ăla cu articolul frumos despre noi! Să-l iei, îmi zice, că noi avem mai multe. Să scrii de-acolo. Am luat ziarul cu articolul frumos. I-am spus primarului că dau o raită prin comună și mă întorc într-o oră-două la primărie: ‒ Să stăm de vorbă. Ştiţi, unele date despre comună… unele aspecte… – Lasă, că eu plec la Botoșani, am un proces cu cefereul. Ce să mai vorbim? Ce să mai umbli prin comună? Ia din articolul ăla. E totul acolo. – Da, mai bine așa, spune tovarășul Petrea, cel care mi-a adus ziarul. Acolo sunt date și cifre din registre. Şi declaraţiile de la sătenii noștri sunt valabile. Că și cine le-a scris la „Clopotul“ le-a luat tot dintr-un articol mai vechi, din „Scânteia“, ca să nu fie probleme. Am întors Raba spre Săveni, peste deal, unde trebuia să ajung de prima oară, și am scris un reportaj de acolo. L-am recitit zilele trecute: e prost. Despre comuna de unde am luat prima șpagă n-am scris niciodată nimic. Niciun rând.

Prietenul meu Dan Lungu, ce surpriză!, candidează pentru Senat. Am pus afișele lui electorale pe Facebook și pe site-ul meu. Vântul indignării a ridicat părul în capul prietenilor mei: vai! ‒ au strigat toți ‒ te-ai dat cu politica! Și așa, cu părul măciucă, s-au retras mulți din lista de prieteni de pe Facebook (căci mai ales la prietenii virtuali mă refer) formând în spațiul virtual o lungă, întunecată coadă de măciuci. De ce îl susțin pe Dan Lungu? Am votat la absolut toate alegerile și referendumurile. Nimic nu mi-a scăpat. Mi se lipise ștampila de mâini. Până anul ăsta, la locale, când n-am mai vrut să votez. M-am săturat! Trei sferturi din viața mea am votat mânat de speranța că poate-poate... Și niciodată nu s-a putut. Când vezi că nu-ți intră și nu-ți intră cartea, oricât te-ai străduit, zici pas și iși din joc. N-am mai vrut să-l votez pe Iliescu ca să nu iasă Vadim, pe Băsescu ca să nu iasă Năstase ori pe buturuga asta de Iohannis, moartea pasiunii, spaima caselor, ca să nu iasă rușinea lumii, Victor Ponta. N-am mai vrut să votez pentru politicieni cu aparențe de onorabilitate care apoi se aliau în Parlament cu detestabilii și formau împreună o creatură politică ce emana doar duhoare. N-am mai vrut să votez oamenii lui Băsescu doar pentru că și-au acoperit goliciunea cu săgeata liberală. A jalnicului Partid Național Liberal, acest mort viu al istoriei. M-a umplut scârba de a vedea cum politicienii sar dintr-un partid în altul, cum trec cu nesimțire prin toate ideologiile, de la stânga la dreapta și invers. Ei au dus morala publică atât de jos, încât, cum bine spunea regretatul orator Crin Antonescu, politica noastră a devenit un bordel. Iar ideologiile politice, completez eu, niște biete prostituate pe care bărbații noștri politici le regulează în masive orgii în grup, apoi ies pe la tribune, lupi în blăni de oaie, ca  să ne vorbească de smerenie, de cumpătare, de interes național. M-am săturat să văd nulități patente precum Gabriel Oprea ajungând la cel mai înalt grad al armatei române, în guvern, ca vicepremier (o funcție inventată că să se mai ungă cu untură niște guri flămânde), la titluri academice. Numărătorii de izmene, ca acest general odios, lipitorii de afișe, amantele și tractoriștii cu doctorate au năvălit pe scena politică și joacă de ani de zile cea mai proastă piesă din repertoriul universal. M-am săturat de ei. Le-aș da palme fiecăruia în parte. La propriu, cu ură. Fiindcă palmele simbolice, prin vot, nu-i mai ating. Monștrii au devenit insensibili la pișcătura ștampilei sau la înțepătura condeiului. Să-i ia dracul pe toți! M-am săturat de scârțâitul paturilor din alcovurile politice. De femeiuștile de 20 și ceva de ani, ori mai coapte, găini bătrâne, competente în fiert cafele, ajunse în parlament sau în guvern prin dormitorul vreunui nabab în călduri, de regulă gras sau bătrân, care-și plătește precaritatea erecțiilor cu funcții grase în statul român. De hoți m-am săturat. De nesimțiți. De aroganți. De agramați. De popimea politizată. De lași.De filfizonii care vorbesc frumos despre economie la televizor și dau cu bățul în baltă când e să repare o țeavă de la instalația bugetului. De lupii moraliști m-am săturat. De aceleași babe comuniste care toacă mereu și mereu aceleași lozinci uzate pe la dezbateri publice, două surcele ideologice bătute una de alta ca să scoată un sunet acolo, pentru proști. M-am săturat și de proștii care votează cu cei care le-au furat totul, dar le-au dat și lor ceva, cum îi zvârli câinelui un boț de mămăligă ca să nu moară de foame : un căpețel de autostradă, un ajutor social, un parc la marginea satului, un festival cu mici, un termopan la dispensar, o cișmea la colțul școlii, dar fără apă. Norul prostiei de la talpa țării, acolo unde găsim idioți cu gura mare care nu știu punctele cardinale ori operațiile aritmetice simple, crește tot mai repede și întunecă orizontul. Din această nebuloasă ies monștrii care ne conduc. Jigodiile. Hahalerele. Cațavencii și brânzoveneștii noștri blestemați. De șmecherașii care ne cred proști pe toți m-am săturat, de ce care ne vând aceleași gogoși: că vom face, vom drege, vom lua măsuri. Totul se face la viitor într-o țară fără prezent, care se prăbușește în trecut. M-am săturat. Orice aș vota, nu se schimbă nimic. Parcă e un blestem. Viața mea a trecut fără schimbări esențiale. Eram hotărât să nu votez nici acum. Lehamitea e așa de mare, că poate să vină și Hitler, îmi ziceam, nu-mi mai pasă. Am obosit. Îmi iau pisicile, laptopul și mă mut în altă țară.Să vă ia dracul pe toți, de la Dragnea la Iohannnis, de la plagiatorul Ponta la plagiatoarea Kovesi, tocmai spălată public cu limba de o comisie de căcănari, ținută în brațe de toți. Dacă anticorupția dintr-o țară profund coruptă stă numai într-un om, și acela cu mâța-n sac, țara aia nu mai are nicio șansă. Scârbă mare, monșer! Și când mă hotărâsem să mă predau, să las ștampila jos în fața năvalei primitive, am văzut că Dan Lungu candidează. Ia stai așa, mi-am zis, uite că bate puțină lumină pe sub ușa cotețului. Poate că... M-am săturat de oamenii noi pe care ni-i tot aduce politica în față. Nu sunt  decât aceleași mamifere lălâi, altfel îmbrăcate, sau sugacii lor. Când mai apare câte unul ca Sorin Moisă sau ca Vlad Voiculescu, ca să numesc doi prieteni, îți faci cruce și zici că nu-i adevărat, stai și te uiți la ei cu inima cât un purice, așteptând îngrozit momentul când diluviul de bălegar îi va înghiți. Iar când peste viermuiala fesenisto-liberalo-tehnocrată apare însuși Dan Lungu, prietenul tău bun, lași jos valiza exilului și te întorci frumușel în colcăiala dâmbovițeană, brusc animat de speranță. A fost o surpriză să-l văd pe Dan Lungu în politică. Îl știam prins până peste cap în obligațiile lui universitare, în cărțile lui, în viața literară a Iașului. Decizia m-a surprins, momentul, nu altceva. El cunoaște bine partea asta a societății. E un sociolog de rangul întâi și, din câte îmi amintesc din tinerețea noastră ieșeană, s-a specializat chiar în politologie. El vede. Analizează. Știe. Nu e unul dintre acei naivi șoareci de bibliotecă aduși cu tam-tam din universitățile occidentale ca să-și rupă dinții în silozurile democrației românești. Nu e nici iepurașul cel vesel și drăgălaș adus în arenă ca să fie călcat în picioare de dinozauri spre amuzamentul plebei din tribune. Nici păpușa jucată pe ațe de șemecheri din spatele cortinei. Îl știu un ins de o luciditate aproape agasantă. Nu e scriitorul visător, din turnul de fildeș. Puțini cunosc mai bine decât el ce se întâmplă în țărișoara asta. Știe pentru că vine dintr-o familie modestă, a trăit modest și a rămas așa, deși onorurile primite și faima internațională ar fi putut să-i ridice nasul până la stele. Știe pentru că e sociolog și a studiat exact domeniul ăsta, a umblat prin sate, s-a colbăit, a vorbit cu oamenii. Știe pentru că e scriitor, iar un scriitor nu poate crea lumi imaginare fără să simtă intim pulsul lumii reale. Cărțile lui Dan Lungu spun asta. „Raiul găinilor“ sau „Sunt o babă comunistă“ ne arată că știe perfect de unde am plecat, din infernul comunist, iar „Fetița care se juca de-a Dumnezeu“ ne arată că știe perfect unde am ajuns: în iadul (cu toate becurile arse), fără speranță, al unei țări care își azvârle cetățenii peste granițe. Cred că prietenul meu, senatorul Dan Lungu, va ști foarte bine de ce e în Senat. Acolo e locul lui. [caption id="attachment_7517" align="aligncenter" width="600"] În vizită la Ovidiu Nimigean, în 1997, când Dan Lungu făcea a început să pună bazele celebrului Club 8. (Foto: Michael Astner)[/caption] Dan Lungu a făcut minuni la Iași de când a preluat conducerea Muzeului Literaturii Române. Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) este opera lui. Dacă nu era el acolo, riguros, îndrăzneț, neobosit, empatic, nu s-ar fi adunat laolaltă atâția oameni care au făcut posibil festivalul. Din modestie, Dan Lungu a vorbit mereu de echipa lui, nu de meritele sale. O fac eu în numele lui, fără să-i cer voie. Pentru că merită. Pentru că îl admir. Pentru că l-aș tăia în bucăți mici dacă aș ști că s-ar regenera, ca într-un scenariu SF. E nevoie de mulți ca el. E un organizator execelent, ba chiar mai mult: un strateg. Îmi amintesc cât de amănunțit a pregătit, acum mulți ani, apariția Club 8, o mișcare care a schimbat fața literară a Iașului. Fiecare pas era planificat. Și mereu îi ieșea ‒ pentru că el făcea să  iasă așa ‒ exact cum plănuise. L-am văzut la lucru, cu o mie de mâini și cu sute de ochi, în pregătirea FILIT-ului. N-am înțeles niciodată de unde are atâta energie, atâta răbdare. Inteligența lui în acțiune m-a fascinat mereu. Ce are el și n-au ceilalți ‒ ca să calchiez un cântec la modă ‒ e viziunea. Guvernarea, la noi, e o agitație sterilă de gospodină pândită de peste gard, o încropeală de la o zi la alta, o continuă peticeală. Fără pic de viziune, fără un plan esențial. Știu, senatorul Dan Lungu nu va fi cel însărcinat să dea o direcție coerentă bărcuței noastre cu fundul spart, dar sunt convins că în jurul lui se vor aduna oameni care vor începe să gândească și să acționeze ca el: precis, documentat, cu țintă. Să mai zic de știința lui de carte, de umorul lui, de bunul-simț, de farmecul lui irezistibil ca om? De onestitatea lui? Unde găsim toate astea în bâlciul politicii de astăzi? Ia să vedem! La ăla nu, la ăla nu... [caption id="attachment_7518" align="aligncenter" width="1024"] Cu Dan Lungu la o apă plată cu lămâie[/caption] Inevitabil, Dan Lungu a trebuit, ca să ajungă în Senat, să intre într-un partid. În USR, sau cum s-o fi chemând. Poate nici n-a intrat și doar e susținut de formațiunea asta, habar n-am. Nici nu mă interesează. Dacă aș putea, l-aș desprinde de orice etichetă politică, dar sunt conștient că de unul singur nu are nicio șansă și înregimentarea politică e nu un compromis, departe de el compromisul, ci o stratagemă, un pas spre țelul lui. Fiindcă sigur are un plan. Eu merg pe mâna lui Dan Lungu. Și nu pentru că mi-e prieten și aș fi dator, în numele vechii noastre prietenii, să îl susțin. Îl susțin (am pus un banner pe Facebook: iaca mare susținere!) din interes, pentru că îmi face un bine candidând. Îmi mai dă o gură de aer. Mă face să sper. E apariția pe care o așteptam de mult în politică. Nu neg, e la mijloc ceva și mai egosit de-atât: venind ca senator la București, îl voi avea mai aproape măcar pentru patru ani. Dan Lungu e unul dintre acei puțini oameni a căror apropiere te bucură, te inspiră. Oricât de ticălos ai fi, nu poți să nu recunoști asta. Îți pune sângele în mișcare, îți aprinde ideile. Are un magnetism special. El face acele busolei să se miște. Mi-aș face buletin de Iași numai ca să-l votez acolo, în circumscripția lui. Dar pentru că nu pot, îl susțin din colțul meu de Internet cu mijloacele mele modeste. Trebuie să îmi dau șansa asta: să am în Senat, în sfârșit, un om ca Dan Lungu. Să pot după aceea să-i cer: ‒ Domnule Senator, suntem bolnavi, ni se desprinde țara de pe noi! Faceți ceva!  

E gata să apară cartea mea de poezii, unica, în care am adunat tot ce am scris până acum, mai exact tot ce a rămas din ce am scris. Pentru că mi-am ars la un moment dat toate poeziile și toată proza, într-un moment de derută identitară; apoi am spus că de fapt am ars câmpul pentru a semăna altceva, pentru a lua totul de la început. Unele poezii au scăpat de foc, fiind la timpul lor dăruite prietenilor și mai ales prietenelor pentru care le-am scris. Le-am recuperat aproape pe toate. Altele au fost salvate de prieteni, care le-au publicat pe Internet, prin reviste literare. În mod miraculos au reapărut și niște caiete din tinerețe, lăsate cu inconștiență pe la unii și pe la alții: am mai recuperat și de acolo câte ceva.  Pe lângă toate acestea, am scris intens în ultimul timp și din toate am alcătuit un volum masiv de poezii. Altul nu voi mai publica. Cartea, intitulată simplu „Toate poeziile mele”, va apărea într-o ediție bibliofilă, la un preț pe care nici nu îndrăznesc să-l scriu aici, și o voi distribui personal, nu prin librării. Până atunci, știindu-vă nerăbdători, public aici câteva dintre cele mai reușite poeme ale mele, o mică parte din uriașul volum. Vă doresc lectură plăcută!  

Elegie pentru steaua pierdută

  La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre, Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. (București, 8 decembrie 2016)  

Priveghi

  Dormeau adânc sicriele de plumb, Si flori de plumb și funerar vestmânt ‒ Stam singur în cavou... si era vânt... Și scârțâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, și-am început să-l strig ‒ Stam singur lângă mort... și era frig... Și-i atârnau aripile de plumb. (Albești, 8 decembrie 199, la mormântul mamei)  

Când ai plecat, iubito

  De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas? (Botoșani, 2001, toamna)

Floarea din grădină

Într-o grădină, Lâng-o tulpină, Zării o floare, ca o lumină. S-o tai, se strică! S-o las, mi-e frică Că vine altul şi mi-o rădică.  

Declarație de dragoste

  (Pentru Denise)   Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge, cum aş putea întoarce copilul care-am fost când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge. Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul ca să pricep căderea din somn spre echilibru, dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul nu m-aş încape în pielea mea de tigru. Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă. Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii, această putrezire mă-mbată ca un vin căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii. Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred, oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara! (Pipera, 7 decembrie 2016)  

Sunt spiritul adâncurilor

  Eu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sunt veştede. Din când în când Mă urc în lumea voastră În nopţi grozav de liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată. Sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi.   NOTĂ: Aceste poezii nu reprezintă nici măcar 5 la sută din uriașa mea carte. Cine vrea să o citească integral (și nu mă îndoiesc că sunt mulți doritori) trebuie să mă contacteze la telefon sau pe e-mail (vezi CONTACT); plata se face prin virament în contul meu, iar eu voi livra cartea prin poștă (numai în România).

  [caption id="" align="aligncenter" width="1600"] Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba“ acolo, la cerculeț. Pune degetul exact acolo și desenul pare un inel negru care i-a alunecat de pe deget. (Fotografii de Karina Knapek)[/caption] Mii de copii din România suferă de cancer. Cei mai mulți nici nu știu ce au. Nici nu li se spune. Trăiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo învață. Acolo, uneori, mor.   Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu“, din București, e greu de găsit în fortăreața de la Fundeni. Te învârți mult și bine prin labirintul de clădiri și alei până nimerești la ușa clădirii uriașe, cenușii, ce ar putea fi la fel de bine o cazarmă sau un ospiciu. În holul mare, printre bolnavii și vizitatorii inșiruiți la ghișeul de informatii, fiecare cu felul lui de cancer, umblă mirarea: adică și copiii au cancer? Indicatorul gri către secția de oncopediatrie le trezește întrebarea asta. Sus, în secție, saloanele au zăbrele la ferestre. Pătrățele de cer albastru se scurg ca niște cuburi de gheață în penumbra coridorului. ‒ S-a aruncat cineva odată... spune asistenta aruncând privirea spre gratiile geam. Vocea ei e moale, șoptită, parcă ar vorbi în biserică. Gratii la geam și flori peste tot. Flori, numai flori pe hol, în saloane, pe televizoare, pe pervazuri, pe noptiere. Albe ca zăpada, topite în albul general al spitalului, galbene, roșii ca sângele. Salonul mic, cu patru paturi, seamănă cu o florărie de la gura metroului, traversată contionuu de trecători grăbiți. Se vântură prin salon femei tinere, în capoate pestrițe, cu basmale albe pe cap. Se duc undeva, vin de undeva, caută în frigider, șterg ceva de pe podele, îndreaptă cutele păturilor, aranjează borcane în sertare. Din când în când, câte una se oprește din agitație și se așază pe marginea patului. Oftează ‒ și își maschează oftatul cu palma la gură. Cu mâinile în poală, cu capul aplecat puțin pe umăr, privește nemișcată furtunurile subțiri de plastic prin care care se scurge un lichid incolor în venele copilului ei. Unul într-o mână, unul în picior. Numără picăturile. Fiecare e o picătură de viață. Copiii de la oncologie nu s-au otrăvit cu țigări și poșirci ‒ când să fi făcut asta? ‒ și totuși sunt acolo. Nu se știe exact de ce. Poate e ceva de la otrăvurile vieții moderne, din apă, din mâncare, de la Cernobîl, cine știe? Nu există dovezi clare. Teorii sunt multe. Unele spun că nu neapărat s-au înmulțit cancerele, ci s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente. Oamenii nu mai mor acasă, neștiuți, ci vin la spital. Și acolo sunt prinși în statistici. [caption id="" align="aligncenter" width="1600"] Rodica stă la măsuța joasă și desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben. „E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe.”[/caption] Pestișorul de aur Liniștea etajului e tocată mărunt de ticăitul unui ceas de plastic, măsurând un timp anume: tic-tac, tic-tac. Se aud pași. Târșâiți, ușori, rari. Un copil de 5-6 ani, fără păr pe cap, poate fetiță, poate băiat, bate holul de la un capăt la altul ca un somnambul. Se sprijină cu o mână de perete. Altul, cu capul bandajat, apare pentru o clipă, fantomatic, în cadrul ușii. Zâmbetul lui mare, ciobit de lipsa unui dinte din față, luminează o secundă coridorul umbros. Atmosfera de priveghi din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor. Băieții par să dețină supremația în club. Au ocupat calculatoarele și izbesc bărbătește în taste, împușcă niște bestii pătrățoase, bușesc mașini de curse ori își dau pasiențe pentru cine știe ce dorințe. Fetițele cos pe etamină, răsfoiesc cărți cu desene hazlii, îmbracă păpuși. Rodica e o fetiță de opt ani, din Teleorman. Negricioasă, tunsă zero pe jumătate de cap, cu un cerculeț făcut cu carioca pe țeastă. ‒ Copiii se joacă așa? Își desenează unii altora cerculețe? ‒ Nu, răspunde în șoaptă asistenta. E punctul unde este iradiată. Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba“ acolo, la cerculeț. Pune degetul exact acolo și desenul pare un inel negru care i-a alunecat de pe deget. Rodica stă la măsuța joasă și desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben. ‒  E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe. ‒ Și care sunt dorințele tale? ‒ Pe cele trei dorințe nu le spun. ‒ Și atunci cum vrei să se îndeplinească? ‒ Le spun numai la peștișorul de aur. Numai el poate.   Mamele nu plâng niciodată Îngerii chilugi cu cerculețe pe cap nu știu, asemeni Rodicăi, că „buba“ lor are un nume cutremurător, care provoacă psihoze numai când îl rostești: cancer. În fiecare an mor șapte-opt copii chiar acolo, în spital. Atunci, ușile saloanelor se închid, trupul e scos din pavilion cu maximă discreție, noaptea, iar copiii rămași în viață află a doua zi, cu bucurie, dar și, cumva, cu părere de rău, că prietenul lor, cu care s-au jucat săptămâni sau luni de zile, s-a făcut bine și s-a întors acasă. E cineva mereu printre asistente, printre mamele care se internează cu copiii lor, care le spune asta. Sau altceva. Întotdeauna altceva. Și ei cred. Așa a plecat Vicențiu, un băiat de 13 ani. Toți l-au văzut cum a plecat din spital pe picioarele lui, la brațul mamei sale. S-a îmbrățișat cu toți și din capul coridorului le-a făcut vesel cu mâna. Apoi, povestește psihologul Adriana Teodoru, Vicențiu a murit in lift. Un etaj mai jos. Psihologii Adriana Teodoru și Angelica Bălan țin cursuri speciale pentru mamele internate cu copiii la oncologie. Le învață cum să se poarte cu copiii, cum să le vorbească, mai ales ce să le spună și ce să nu le spună despre boala lor. ‒ Prima regulă e asta: mamele nu plâng niciodată, spune, oftând, Angelica Bălan. Nu de față cu copiii. Când moare unul, mamele se adună aici, în club, și îl plâng. Numai ele între ele, în taină, departe de copii. [caption id="" align="aligncenter" width="1600"] Atmosfera de priveghi din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor.[/caption] „Există oameni înaripați de speranță“ Alex, din Brăila, nu intră în acest joc de iluzii fabricate minuțios. Nu e pentru el jocul. El termină acuși liceul. A fost în toți anii de școală olimpic la română, engleză, matematică, fizică, biologie, deși a stat mai mult prin spitale. Cerea să i se dea cărți despre cancer și le citea din scoarță în scoarță, scrâșnind din măsele, în nopțile fără număr ale spitalelor lui. Numai noaptea. Ziua citea cărți de aventuri, bune de împrumutat și celor mai mici. A ajuns să știe despre boala lui destul ca să-i surprindă și pe medici. Lecția cea mai dură, pe viu, nu literatură medicală, a primit-o Alex când a trebuit să i se amputeze piciorul drept de sub genunchi; era mâncat de cancer, se rupea ca iasca, trosnind, la cea mai delicată atingere. A zis: „Bine, tăiați-l!“. Bărbătește. Când s-a trezit și și-a pipăit ciotul, a murmurat: „Bine că mi-ați mai lăsat și mie“. Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus că se va vindeca și asta corespunde cu ceea ce a învățat el despre boala lui. Speranța îi umple inima, sună ca într-un clopot. Alex spune despre sine că e un optimist și un luptător. Și râde: ‒ Nu mă dau bătut, nu pun genunchiul în pământ. Că nici n-am! Mottoul lui e un vers dintr-un poet pe care îl iubește mult, Artur Lundkvist: „Există oameni înaripați de speranță“.   Ultima dorință Mihai scria, la 14 ani, versuri. Nu prea avea talent, dar psihologii încurajează pe oricine își mai deschide o astfel de fereastră în viața de spital. Psihologul Adriana Teodoru își aminteșe că Mihai a spus că de ziua lui își dorește să stea la calculator, cu o fată pe genunchi, cu o farfurie de clătite și cu o sticlă de suc în față. ‒ Și a avut parte de fericirea asta! Câteva fete de la Liceul „C.A. Rosetti“ i-au făcut clătite acasă, i-au adus suc, iar una i-a stat în brațe și a citit de pe monitor poezii de-ale lui. Ce frumos a fost! Nu mult după acea zi memorabilă, în care nu și-ar mai fi putut dori nimic, poetul a dispărut dintre copii. Atunci i-a fost împlinită și ultima dorință: să aibă un costum de stofă nou-nouț. L-a avut. Pentru că Mihai era orfan și n-avea cine să-l îmbrace frumos, toți cei care l-au cunoscut în spital: mame, asistente, doctori, până la directorul spitalului, au pus mână de la mână, și i-au cumpărat un costum exact cum și-l dorea el. Acela a fost costumul lui de înmormântare. L-a purtat doar câteva zile. ‒ Fiul meu are 13 ani, spune în șoaptă doamna Cristina, ingineră din Constanța, mama lui Andrei. E cel de colo, cu două cerculețe pe frunte. La început a fost tratat, chipurile, de sinuzită. Sinuzită, sinuzită, dar nu-i mai trecea. Stătea mai mult prin spitale. Noi am încercat să-l amăgim, dar el a înțeles repede ce are. N-a vrut să audă nimic despre cancer. Nu de la mine. Vorbim despre orice, dar nu despre asta. Nu vrea. Are însă acasă un frate geamăn, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el știe acum, chiar mai mult decât mine, ce e acela oligoastrocitom, ce simptome și ce tratament are, ce șanse de vindecare… Că ei, gemenii, comunică altfel.   „Îl păcălim noi pe domnul cancer!“ Evelyn merge pe 14 ani. E o domnișoară care, între două perfuzii, nu uită nimic din ritualul sofisticat al frumuseții: pe noptieră, printre flori și medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri. Printre atâția copii cu fețe de ceară, tunși zero, cu țestele acoperite de șepci sau baticuri, ea are plete până la șolduri, negre, și obrajii fardați în culori vii. Înfățișarea ei face țăndări tabloul sumbru al pavilionului. Stă întinsă în pat, la perfuzie, urmărește la televizor o comedioară cu liceeni – probabil amuzanți, căci ea râde din când în când. Râde tare și își ține mâna perfuzată cu cealaltă mână, ca să nu tresalte, să n-o înțepe. Ține pe piept o carte de geografie. Se vede că s-a întrerupt din învățat ca să se uite la film. ‒ Întrerup școala, nu învățatul, zice ea. În fiecare trimestru stă câte șapte zile în spital: trei zile în perfuzii, non-stop, o zi de radiații, apoi iar trei zile de perfuzii. Vine la spital cu televizorul de acasă, din Ploiești. Unul mai mic, cumpărat exact pentru asta, ca să poată fi transportat mai ușor. Își aduce cărți, mâncare, trusa ei de cosmetică, de care nu se desparte niciodată. Colegii știu că vine la București ca să se pregătească în particular pentru admiterea la liceu. E premianta clasei. Evelyn spune că se simte la spital ca în tabără. Singurul lucru care nu e chiar ca în tabără, și asta o nemulțumește, este că întotdeauna mama ei se internează în spital cu ea, și doar nu mai e așa mică, să fie însoțită peste tot, are buletin! Vorbind, zâmbește mereu, cu puțină cochetărie, de parcă într-adevăr ar fi într-un loc de agrement. Deodată, cu un râset ghiduș, se apucă de cap și, dintr-o mișcare, își trage părul și-l ascunde sub pătură. În loc de frumusețea de plete, rămâne cu capul curat ca un ou, numai cu câteva smocuri de păr pe după urechi. Dintr-o dată e cu totul altcineva, o arătare de speriat. ‒ Știu ca am cancer, zice fata râzând de farsa făcută. De patru ani știu. Știam ca o să-mi cadă părul. M-am tuns atunci și mi-am făcut perucă din părul meu. Ăsta e părul meu din clasa a treia! Îi păcălesc pe oameni. Dar îl păcălim noi pe domnul cancer!   Rămâne cum stabilește Dumnezeu Părintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu știe cum se pune problema morții în mintea unor copii, dar îi vede că se luptă cu boala lor ca niște eroi și știe că acolo se petrece ceva. Îl doare. Se roagă împreună cu mamele. Când nu mai există nicio explicație rațională pentru ce se întâmplă cu copiii lor, ele pun în seama lui Dumnezeu deznodământul poveștilor de viață și de moarte din spital, trecute din gură în gură, spuse la ureche. Eric, din Brașov, împlinise 18 ani în spital. S-a externat dimineața cu un diagnostic optimist; medicii chiar credeau că se va vindeca. Nimeni nu știe cum a luat el încurajările doctorilor, ce-o fi fost în sufletul lui. S-a auzit după aceea în spital că Eric s-a aruncat într-o prăpastie cu mașină cu tot. La câteva ore de la externare. Dimpotrivă, Cristina, dintr-un sat dobrogean, n-a cedat. Medicii i-au spus mamei ei s-o ia acasă ca să nu moară fata în spital. Și maică-sa a luat-o, avea totul pregătit de înmormântare. Dar s-a întâmplat ceva ce nici doctorii nu știu să spună ce-a fost și fata a supraviețuit, s-a făcut bine. Chiar cu un picior tăiat, s-a târât zilnic în cârje până la școală, cinci kilometri, și a terminat clasa a opta. A vrut ea. Acum e la liceu. Tratament au avut la fel: și Eric și Cristina, pentru aceeași boală. Dumnezeu a hotărât, pentru fiecare, dupa regulile Lui. Peste capul tuturor savanților oncologi. La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost întrebați: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?“. Patru au răspuns întrebând: „Dar eu voi ajunge mare vreodată?“ Tuspatru au precizat, dupa aceea, că, dacă ar trăi destul, s-ar face preoți. Al cincilea se visa ofițer. A murit acasă, vegheat până în ultima clipă de fratele mai mare, soldat în permisie. [caption id="" align="aligncenter" width="1065"] Prof. univ. dr. Sebastian Nicolau[/caption] „Pușcăriașii primesc mai mult decât copiii cu cancer“ Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu“, portdrapelul oncologiei românești, nu are o secție proprie de chirurgie. Medicii trebuie să dea telefoane pe la prietenii lor de pe la alte spitale. Mereu rămân datori pentru câte un picior, pentru câte o mână! Computer-tomograful nu funcționează, iar un aparat de rezonanță magnetică nucleară (RMN) nici nu există. Se fac programări la RMN-ul de la alte spitale, uneori și peste luni de zile, când la cancer contează fiecare zi. Se întâmplă să moară un copil până află doctorii exact ce boala are și ce au ei de făcut. Profesorul doctor Sebastian Nicolau, șeful Secției de Oncopediatrie, se lasă cu greu smuls din debaraua care îi ține loc de birou. ‒ La Oncopediatrie, secție cu 50 de paturi, sunt 2.000 de internări pe an. Mai există o secție similară doar în Cluj-Napoca. Asta ne plasează pe ultimul loc în Europa în privința capacității de tratare a cancerului. Statul alocă, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bătături, cât și pentru unul bolnav de cancer. Și amândurora mai puțin decât pentru un deținut închis pentru viol. La secție avem 20 de miliarde de lei pe lună pentru medicamente. Vi se pare mult? E măruntiș, e bătaie de joc – spune profesorul Nicolau nervos, cu sprâncenele groase de un deget adunate crunt la mijlocul frunții.

(Fragment din povestirea „Cântarea României, defăimarea Occidentului”) Am luat masa, mai mult pe sub masă, și acum ar trebui să ne urnim ușurel spre centru, către un muzeu, o expoziție ceva... Dar, nu știu cum, slana parcă ne-a tăiat avântul cultural. Ne e mai bine să lenevim sub umbrelă, să pălăvrăgim. – Titus, e a doua oară când vin în Viena, orașul culturii, și pentru a doua oară amintirile mele vor fi legate mai mult de slănină. Prima oară a fost asta-iarnă, înainte de Crăciun. Cum m-ai luat tu ca din oală: „Hai în Suedia“, așa m-a săltat și alt prieten, un mare doctor: „Hai în Viena!“. Cică să merg la un congres internațional de medicină. Veneau mai mulți medici din România și nu-i primea în avion dacă nu aveau și un reporter cu ei – și neapărat unul gras. Altfel nu-mi explic cum de s-au gândit oamenii ăia taman la mine. N-am zis nu. Mă urc în avion, ajung aici. Stăteam la hotel Marriot, în Prater. Totul plătit de organizatori. Ce congres, domnule? Era mai mult shopping – că venea Crăciunul; și toți erau creștini. Când ieșea doctorimea la cumpărături și-și flutura sacoșele, se stârnea vântul, ziceai că vine furtuna în Viena. Aveau și niște simpozioane dimineața, de ce să nu recunosc, vorbeau de-ale lor, chestii din care eu nu înțelegeam nimic; dar în principal șopingăreală. Eu n-avem nicio treabă pe-acolo. Nu trebuia să scriu nimic, fusesem chemat doar la plimbare. Și plimbându-mă eu așa prin oraș, în căutarea Schönnbrunului, peste ce dau? Peste un târg de produse tradiționale. Și acolo era o tarabă cu slănină afumată. Slănină de-a lor, austriacă. Știi cum mirosea? Și cum arăta? Nu pot să-ți spun. Am înlemnit lângă teancurile de șunci de toate felurile și nimic altceva nu mai vedeam din tot marele târg de Crăciun din centrul Vienei. De fapt, tot orașul, cu toată mitologia lui culturală, se retrânsese într-o șuncă afumată: îmi venea să-i sparg o ceapă în frunte Vienei și s-o mănânc feliuță cu feliuță, dinspre periferie spre Operă. De-aia zic eu că nu-i recomandat să consumi cultură pe burta goală. Nici măcar prețurile nu au reușit să mă clintească de lângă panteonul afumăturilor. Mi-am zis: „Dacă am venit eu până în Viena, dintr-un noroc, și plec de-aici fără o bucată de slănină, înseamnă că degeaba am venit“. Și-i fac semn vânzătorului să-mi taie o bucată din slana care mi s-a părut mie mai frumoasă și mai frumoasă dintre toate.  El pune cuțitul pe la sfertul șuncii, eu îi fac semn cu degetul să-l mute mai acana, mai în adâncime; îl mută mai încolo, eu îi arăt că mai trebuie. Și tot așa, centimetru cu centimetru, mă aleg cu o bucată de peste un kil. Lăcomia avea să mă coste vreo 50 de euro. Când mi-a zis cât face, mi-a fost rușine să spun că n-o mai iau. Am luat-o, ce era să fac? Cu sufletul îndurerat de greaua pierdere a banilor, mai mult de jumătate din bugetul meu, o iau fuga spre hotel, nerăbdător să mă înfig în bunătatea aia. În drum, îmi iau de la un supermarket pâine, câteva cepe de-ale lor ‒ nici pe departe atât de zemoase ca ale noastre ‒ și un cuțitaș de doi euro. Ieftin, să-l arunc la plecare și să nu-mi pară rău după el. Dacă nu ești terorist, n-ai voie în avion cu chestii din astea tăioase. Bătrâne, mirosea șunca aia, chiar și prin celofan. Dar cum mirosea! Ooo! Întorcea lumea capul după mine pe stradă, în metrou, în tramvai. Știi finalul romanului  „Parfumul“, al lui Süskind: personajul se stropește cu parfumul iubirii, extras din trupuri de fete mari, și mulțimea, brusc îndrăgostită, se năpustește asupra lui, înnebunită, și-l devorează. Mă gândeam că dacă m-aș dezbrăca și m-aș unge peste tot cu slănină, toți vienezii ăia ar sări pe mine și m-ar înfuleca pe loc. Ajung la hotel. Marriot, îți dai seama! Numai sclifoseală, sclipici, scumpete. Când am intrat eu cu șunca, parcă a scăpat scroafa în parfumerie. Simandicoșii ăia au strâmbat din nas cu dispreț. Ce să-ți mai zic? – și perdelele de pe holul ăla lung, până am ajuns la cameră, fâlfâiau când treceam eu cu șunca. [caption id="attachment_7552" align="aligncenter" width="1024"] Lustră de la Marriot, să se vadă șunca mai bine[/caption] Camera era ce ceva ca-n filmele SF. Pocneai din degete, se aprindea lumina. Când apropiai mâna de șifonier, ușa glisa ușor, odată cu mâna. Dacă te răsteai la aparatul de aer condiționat, pornea. Dacă tușeai, se deschidea sau se închidea televizorul. Iar în baie puteai să și mânânci. Aveam un birou imens, făcut numai din sticlă neagră. Când te întindeai, îți vedeai picioarele pe sub masă, vedeai prin sertare, până jos. Era plăcut. O senzație de scufundare lină într-un lichid gros, fumuriu. Nu știu cum naiba au lipit sticla aia. Sigur costa o avere. Ei bine, pe colțul acelui birou fantastic eu tăiam slanină cu brișca și mâncam cu ceapă! După ce-mi potolesc pofta, intru Google Translate și-mi traduc șunca în românește. Mai rămăsese destulă și nu voiam s-o mănânc ca prostul. Se numea Schwarzwälder Schinken, adică șuncă Pădurea Neagră. Cică e slănina cel mai bine vândută din Uniunea Europeană. Durează trei luni s-o prepari, de aia e așa de scumpă. E afumată cu rumeguș de brad, condimentată cu usturoi, ienupăr, coriandru și alte mirodenii. Capătă aroma aia pentru care, cum îți spuneam,  ai putea fi ucis. Sau să ucizi. A doua zi dimineață, când să ies din cameră, încremenesc cu mâna pe clanță. Dacă intră camerista și îmi ia șunculița? Mi-am zis: ori o ia s-o ducă acasă, ori o aruncă – pentru că ăsta nu-i hotel să vii cu mâncare de acasă; și încă ce mâncare: ceva ce schimbă microclimatul în hotel! Și dacă n-o ia, mi-am mai zis, mă fac de rahat. Și-mi fac de rușine și țara. O să spună camerista: „Ia te uită, ce țărani românii ăștia!... Ce înapoiați!... Să vină la Marriot cu slănina de-acasă! Nici n-ar fi de mirare, că doar tot un român a făcut mici pe balcon la Marriot, în București“. Ce să fac cu șunca, ce să fac? – mă întrebam disperat. E și bună, am dat și o căciulă de bani pe ea. Mai e și din Pădurea Neagră, de unde izvorăște Dunărea noastră cea fără pulbere, deci avem și o legătură sentimentală... Oricât aș înveli-o în pungi, tot miroase. S-o scot pe pervaz, ca la internat, n-am cum, că-s la etajul douăzeci, geamurile nu se deschid. S-o iau cu mine, se duce dracului tot congresul internațional de medicină, n-o să mai fie niciun doctor atent la ce se discută acolo. Deodată, o rază de inspirație divină îmi luminează mintea întunecată de temeri și regrete. Mă întorc în scurt, scot șunca din sertarul de sticlă și, paf! o bag în seif! Era un seif mascat în șifonier, prins țeapăn în perete – îl remarcasem de cu seară. Trântesc ușița, formez repede un cifru ușor de ținut minte și o iau la fugă spre sala de conferințe, că întârziam la congres. Trebuia să fac niște poze, să aibă și doctorii o amintire. Toată ziua am stat numai cu gândul la șunca mea. Le-am spus despre ea și la doi-trei doctori cu care mă împrietenisem oarecum. Le-am stârnit curiozitatea și pofta. Doctori din Ardeal, crescuți cu slană. Știau ce-nseamnă. După lucrări, îi iau pe doctori în cameră la mine să le arăt minunea. Mirosea înăuntru a fum fain; am dus toți batistele la gură, să nu udăm pe jos, așa de tare salivam. Formez repede cifrul, febril. Aștia în spatele meu, nerăbdători. Trag de ușă, nu se deschide. Nu era bun cifrul. Îi liniștesc pe doctori: „Dacă nu e 0758, prefixul de la numărul meu de Orange, e 0735, prefixul de Vodafone“ Formez, tot nu se deschide. „A, înseamnă că e codul PIN de la cardul de salariu. Ia dați-vă oleacă mai în spate să bag PIN-ul“ Nici ăla nu era bun! Formasem trei coduri greșite. Seiful a scos un țiuit strident și s-a blocat. Șunca mea rămăsese înăuntru. Și noi, pe lângă seif, ne uitam unii la alții, șcați , înfrânți. Șunca era acolo, la un deget distanță de noi, și nu puteam decât s-o mirosim. Unul după altul, ne-am aplecat cu nasul la ușița de metal. Parcă ne luam rămas bun de la un mort, de la cineva drag. [caption id="attachment_7551" align="aligncenter" width="680"] Sediul central al OMV din Viena[/caption] Din camera mea vedeam sediul central, cuibul OMV-ului. Un turn de oțel și de sticlă, încercuit la bază de mașini luxoase, populat de funcționari țepeni în costumele lor fără cute, gâtuiți de cravate lucioase. Îmi venea să le strig: „Na-vă, bă, și șunca mea, că v-o fi foame, calicilor! Vedeți că e în seif. V-o las vouă!“ Când vezi câte un popor așa de neputincios, tu fiind român bun la suflet, român ospitalier și săritor, nu-ți vine să-i dai totul? Și cămașa de pe tine! Le-am dat petrolul, hai să le dau și șunca mea. – Chiar așa, le-ai lăsat șunca? – Stai să vezi. Deci seiful s-a blocat după trei încercări nereușite. Cinci zile, cât am mai stat în hotel, m-am tot chinuit să scot șunca. Pur și simplu uitasem ce rahat de cifru pusesem. L-am format în grabă, n-am fost atent, oi fi apăsat cumva pe o tastă de alături. Al dracului seif, cum încercam o combinație, cum începea să țipe. Parcă furam de la ei, parcă n-ar fi fost șunca mea. Cinci zile am suferit, bătrâne. A fost un supliciu. Cinci zile am stat cu capul în șifonier, cu nasul la ușa seifului. Băgam nasul acolo și trăgeam în piept. Ah! Mi-am cumpărat niște slănină obișnuită, ieftină, de la alimentară. Seara, când ajungeam în cameră după o zi de horhăială prin oraș, luam o îmbucătură de pâine cu slănină ignobilă, mai trăgeam o gură de aer din seif... Mamă, ce bun era! Parfum! Într-o dimineață am băgat o foaie de hârtie în seif, pe sub ușiță, ca să se impregneze de miros. Seara stăteam la televizor, cu hârtia aia pe nas, respiram ce e mai bun  pe fața pământului în materie de șunci. Parcă eram aurolac. Mă drogam cu șuncă, îți dai seama? [caption id="attachment_7553" align="aligncenter" width="1024"] Viena. Șuncă și cultură.[/caption] – Dar de ce nu i-ai chemat pe ăia de la hotel să deblocheze seiful? – Mi-era rușine. Ce-ar fi zis? Mă făceam de râs și pe mine și pe toți medicii cu care venisem. Dar în ultima zi, exact la plecare, când am predat cheia, mi-am zis: „Totuși e șunca mea. Am dat bani pe ea, euro. Și oricum plec, nu-mi mai pasă de ce-or zice ăștia în urma mea“. Și o rog pe tipa de la recepție să cheme pe cineva să-mi deblocheze seiful. „Dar ce aveți acolo?“ se interesează ea. „Valori!“, îi răspund eu răstit. Adică ce crezi că am acolo? Ce țin oamenii în seif când vin la un hotel de lux? Doctorii erau deja în autocar, strigau la mine: „Haide, bre, odată, că pierdem avionul!“. Eu, nu, că vreau să recuperez valorile din seif. Imediat apare un neamț de ăla de-al lor și mergem împreună sus. Mă așteptam să scoată un baros de sub halat și să ia seiful la pocneală. Nuuu! Țac-țac-țac, bagă nemțalăul un cod de vreo douăzeci de cifre, elegant, și țiuuuu! se deschide nenorocita aia de ladă. Mă bag repede cu umărul în mecanic, îl împing afară, să nu vadă ce valori am. În sfârșit, aveam șunca în mâini. Crede-mă, am pupat-o! Până la urmă am ajuns acasă cu ea, după ce am împuțit și avionul, era să mă dea ăia jos pe la o bucată de drum. Dar stai să vezi! Înainte să plec din cameră, am scris un bilet. Pentru cel ce venea după mine și avea să-și pună banii în seif. Ziceam cam așa, pe englezește: „Hello, bogătașule! Tu spui mereu că banii nu au miros. De-acum înainte nu ai să mai poți să spui asta. Semnează: Un român rupt în cur“.