[caption id="attachment_7560" align="aligncenter" width="1024"] Foto: Elena Iluță[/caption] Trăim într-o maternă și fără de ferestre Temniță caldă unde, dacă visăm, ne doare. Prin carcera îngustă zburdăm fără căpestre; tot evadând, ajungem în altă închisoare. Jur-împrejurul nostru un zid cât lumea este și-un aer amniotic de mlaștini planetare. De-a lungul și de-a latul câmpiilor celeste vânăm mistreți cu pielea de umbră, fiecare, incerți ca niște șterse geometrii rupestre și-i coacem haiducește pe foc de stele clare. Vrem să rămânem veșnic în pâinea caldă zestre și trupul ni-l prefacem în grâu cu spicul mare. Iscați din altă moarte, cu neputință-i peste Cascadele de humă să ne zvârlim în soare. Cântăm pe partitura aceleiași orchestre Un cântec scris cu rouă pe-o pagină de sare.

[caption id="attachment_7562" align="aligncenter" width="1024"] La fiecare mutare luam hârtiile la mână. Mereu găseam ceva ce nu-mi mai plăcea și aruncam. A fost o formă de autocenzură. Din păcate, mereu se pierdea câte ceva. Îmi amintesc de poezii și de proze pe care le-aș fi păstrat dacă nu ar fi dispărut pur și simplu în vălmășagul mutării.[/caption] Întind aici lanțul nesfârșit al mutărilor mele ca să arăt că viața de ziarist nu e chiar atât de ușoară cum ar putea să le pară unora. Am dormit prin gări când am ieșit din casa de copii. Și înainte, și după armată. Veșnic flămând, rupt în cur, nespălat. Eram tânăr, în mine ardea focul. Afară era comunism. Pe urmă am stat la mama prietenului Ticuță Bojescu. La marginea Botoșaniului, într-o casă de lut, cu vie și cu o grădină plină cu zmeuri. Mamaia, cum îi ziceam, era epileptică și treaba mea era să-i pun o lingură de lemn între dinți când făcea crize și să chem Salvarea. Dimineața, în drum spre școala unde lucram, îi duceam căruciorul cu zmeură la piață. Când fiică-sa cea mică a divorțat și a revenit acasă, m-am reîntors în gară, după un an de huzur într-o casă de om. Din gară, am ajuns în cartierul Bucovina. Eram prieten de la cenaclu cu poeta Despina Alexandru. Ea își părăsise bărbatul, pe Costel, plecând după altul, nimeni nu știa unde. Mai târziu am aflat că fugise la poetul Ion Conac, undeva prin Mehedinți, ca să-și potolească setea de literatură. Cum locul ei în casă rămăsese liber, m-am mutat eu la bărbat-su. Munceam cu el la siloz. Încărcam vagoane cu grâu pentru export într-o perioadă când pâinea era strict raționalizată și eu mâncam borșul cu biscuiți fiindcă nu aveam buletin de oraș, deci nici cartelă de pâine. Prindeam guguștiuci la siloz, cu o plasă de sârmă, câte un sac odată, făceam bișniță cu guguștiuci. Căpătam la schimb rachiu de bomboane, făcut în casă, cafea, țigări, ouă, brânză, îmbrăcăminte. Ne uitam la filme, pe casete video, până leșinam. Jucam scrabble cu prietenii de la cenaclu, ne îmbătam, scriam poezii. Totul a fost frumos până s-a întors Despina acasă, cu coada între picioare. Costel a iertat-o și a primit-o înapoi. A spălat-o un pic și era ca nouă. Am locuit toți trei într-o frumoasă armonie semiliterară până au reînceput bătăile între ei. Cu scaune, cu făcălețul, cu piciorul de la masă. Încercam să nu intervin, îmi vedeam liniștit de ale mele: ei își scoteau ochii, eu făceam mâncare și scriam poezii. Când se linișteau, le puneam masa și le citeam ce-am scris. La una dintre bătăi am fost prins la mijloc și m-am ales cu un taburet în cap; atunci i-am părăsit. Am umblat o vreme din casă în casă, pe la prieteni, nu mai mult de câteva zile într-un loc, că mi-era teamă să nu nimeresc iar între soți. [caption id="attachment_7567" align="aligncenter" width="1024"] Pisicile așteptând cuminți printre bagaje, în fața blocului, să vină camionul. Nu nu le plăceau deloc mutările mele.[/caption] În primăvara lui ’90 m-am mutat la Vasile Curcuță, alt prieten de la cenaclu. El și nevastă-sa lucrau la Melana, dar mai făceau și comerț cu rulmenți și bomfaiere în Polonia. Aveau doi copii, era cam înghesuială, dar eu puteam să ignor acest neajuns și să mă bucur fără nicio reținere de neașteptata lor prosperitate. De la ei am plecat la o vecină, Lola Molie. Doamna Lola era muncitoare model,  țesătoare la Integrata de In și Cânepă, și mamă bună pentru un drac de băiat, dar n-avea noroc în dragoste. Se convingea de acest trist adevăr o dată pe lună. Când m-am mutat eu la ea, într-o cameră nemobilată, stătea cu un măcelar care o bătea dimineața și seara ca pe șnițel. Dar ea era mulțumită așa fiindcă avea carne la fiecare masă. Carnea de vită făcea minuni – pusă pe vânătăi: nici n-apuca doamna Molie să mai ia o bătaie, că petele dispăreau. M-am mutat la Pascal, contrabasist la Filarmonică. Era alcoolic. Îi plăteam o chirie simbolică și, în completare, trebuia să-l păzesc să nu se îmbete vinerea, înainte de concert. După un an de concerte simfonice și jurnalism psihedelic, în vara lui 1991 m-am mutat în Iași, la socri, unde erau și nevastă-mea și fetița. În sfârșit, familia se reunise după aproape trei ani de căsătorie prin corespondență. Am descoperit însă că nu e bine să locuiești cu socrii. Au fost șapte ani de lecturi intense, reportaje din toată țara, interviuri cu scriitori în revista „Timpul“, trepidantă viață literară pe Bahlui, pescuit la Prut și agricultură. Dar și ani de strâns din dinți și de plâns pe după ușă. Ca în casa altuia. Într-o dimineață am plecat de acasă, doar cu ce aveam pe mine, și nu m-am mai întors niciodată. Era la zi mare, 25 Octombrie, Ziua Armatei. În 1997. Aproape 3 luni am stat la prietenul meu Dan Lungu, în Iași. Stătea în Tătărași atunci, într-un apartament de la etajul patru, în care intra ploaia prin tavan. Îmi amintesc că într-o zi a venit tatăl lui de la Botoșani și toți trei, suflecându-ne mânecile, am turnat smoală pe acoperiș. În general eu eram cu bucătăria, mai ales fasolea cu cârnați îmi ieșea, citeam, scriam, mă uitam la filme. Mai stăteam și cu fetița, cu Ilinca. La 30 de ani m-am mutat în București și am început viața de ziarist la un cotidian. La „Național“. [caption id="attachment_7566" align="aligncenter" width="1024"] Din timp în timp, bărbații din familia mea: frați, cumnați, nepoți primeau semnalul de alarmă. „Ne-am specializat. O să ne facem firmă de mutări”, glumeau ei.[/caption] Câteva luni am stat la soră-mea mai mare, mamă de-a doua. Dar voiam să fiu de capul meu. Așa că m-am mutat în gazdă la o bătrână. Dimineață mi-am dus valiza acolo, la amiază am revenit și am băut un pahar de apă, seara mi-am luat valiza și am plecat plătind, corect, pentru o zi. Îmi trecuse mahmureala și observasem ce mizerie era la bătrâna aia în casă, nu se putea locui acolo. Am ajuns la o vecină de-le soră-mii, pe la Piața Gorjului. Era în divorț și, cât nu fuseră împărțite bunurile, apartamentul era liber. Din nefericire pentru mine, Justiția a avut unul dintre rarele accese de celeritate și a judecat divorțul vecinei până să apuc eu să mă acomodez. Tinerii divorțați au vândut apartamentul și au împărțit banii, afacere din care eu am rămas iar pe drumuri. Am închiriat o garsonieră în Dristor, într-un bloc plin de locatari clandestini. Poliția făcea mereu razii și rar scăpam fără amendă pentru lipsa vizei de flotant. Garsoniera avea o bucătărie în care nu mai încăpeam și eu pe lângă aragaz. Găteam stând în cameră, cu mâinile întinse în bucătărie. Când te așezai pe veceu, trebuia să întinzi picioarele în cameră. Camera avea o masă cu trei picioare și un pat mic, de o persoană, respectiv o persoană mai micuță, ce ar fi încăput într-un crac al pantalonilor mei. De aceea dormeam pe jos, pe o saltea de burete. Vorba vine că dormeam, că nu puteam închide ochii din cauza gândacilor care veneau de peste tot. Fojgăiala lor neobosită îmi dădea insomnii și mâncărimi insuportabile. [caption id="attachment_7565" align="aligncenter" width="1024"] După nenumărate mutări, biblioteca s-a făcut praf. Ce a scăpat de vicisitudinile trambalării prin București a cedat așchie cu așchie sub ghearele pisicilor.[/caption] După aproape un an de singurătate și sărăcie cu lustru, mi-am adus nevasta și fetița în București, așa că a trebuit să mă mut într-o locuință cât de cât decentă. Cu salariul de la ziar nu-mi permiteam să închiriez un apartament, nici măcar o garsonieră mai de Doamne-ajută. S-a oferit colega mea Dana Achim să mă primească într-o garsonieră de-a ei de pe strada Virtuții. Ea mai avea o casă în Piața Romană, primită de la Primărie, cum primiseră mulți colegi de-ai mei, descurcăreți. Chiria era ca-ntre colegi și prieteni, cam cât un pachet de țigări. La banii ăștia, aveam mereu sub geam fete cu fuste scurte și ruj până la urechi. Pe strada Virtuții înflorea pe atunci, oximoronic, industria prostituției. După două luni Dana s-a îndrăgostit de un american și a plecat cu el în America sau în Asia, n-am mai văzut-o niciodată de atunci. A vândut garsoniera. Din nou eram cu valiza în mână, cu copilul în brațe și cu nevasta alături, cu cealaltă valiză. [embed]https://www.youtube.com/watch?v=NWvCXYqRPL8&feature=youtu.be[/embed] Am ajuns pe Mohorului, la nea Mircea, vecin de-al soră-mii. Șapte ani am stat acolo, într-o garsonieră ce părea tot mai mică de la un an la altul. Încă nu îmi permiteam să închieriez un apartament. Chiria la două camere era de cel puțin 150 de dolari, adică mai mult decât luam eu de la „Național“. Când băieții lui nea Mircea s-au făcut mari și le-a venit vremea să înceapă cu drogurile, proprietarul a vândut garsoniera în care stăteam eu ca să-și facă o casă la țară, departe de tentația fericirii injectabile. Am sărit două străzi și, în sfârșit, m-am mutat într-un apartament. La coana Mița, pe la Piața Gorjului. Plecasem de la „Național“ la „Jurnalul Național“, apoi la „Cotidianul“, și de-acum îmi permiteam să plătesc chiria pentru două camere, chiar îmi mai rămâneau bani, am început să mănânc și altceva în afară de cartofi. Fata crescuse, era la liceu, avea nevoie de un spațiu al ei tot atât de mult cât aveam și eu nevoie de un spațiu al meu. Dar doamna Mița, proprietara, mi-a dublat chiria după câteva luni. Era o strategie murdară a proprietarilor: te momeau cu o chirie mică și ți-o măreau când ți-era lumea mai dragă. Am plătit, ce era să fac?, și am reintrodus cartofii în alimentația zilnică. [caption id="attachment_7564" align="aligncenter" width="1024"] Cumnații Gigi și Piedone, nepotul Dolfi, fratele Șarpe - echipa de șoc a mutărilor prin București. Li se alăturau surorile, care curățau și aranjau totul în casă. Când băieții terminau de cărat, casa era deja pregătită, era și mâncarea gata.[/caption] Era bine la Mița, chiar așa, cu chiria pân’ la cer. Chiar și cu vizitele ei neanunțate. Mă trezeam cu ea în casă în cele mai nepotrivite momente: venea să-și inspecteze proprietatea. Din nou dragostea m-a lăsat pe drumuri. Dragostea altora. Fata Miței se mărita și voia să se mute în apartament. Știam că era păstrat pentru ea, dar speram să nu-i vină atât de repede cheful de măritiș. Degeaba m-am chinuit să-i bag în cap că nu-i bună de nimic instituția căsătoriei și că trebuie s-o evite, că bărbații sunt bețivi și porci, n-a vrut să asculte. Și-a pus pirostriile, iar eu am plecat. Am ajuns pe Apusului, la marginea vestică a orașului, cu o chirie cât trei sferturi din salariu. 400 de euro pe un apartament ceuașist cu două camere, nemobilat. Mare, ce-i drept, și modernizat, farmacie, nu alta. Era la apogeul demenței imobiliare care transformase sordidele periferii ale Bucureștiului în cartiere de lux. Doar la preț, nu neapărat și la înfățișare. Exista credința generală că nu doar Banca Națională, dar și chiriașii tipăreau bani și puteau plăti oricât pentru a dormi între patru pereți de beton făcuți de Ceaușescu. Am început să fac niște filmulețe numite generic „Momente și spițe“ și să le public pe site-ul ziarului „Cotidianului“, pe lângă reportaje. Asta mi-a adus un spor la salariu, așa că rezistam fără prea mare efort la asaltul prețurilor, nu mă mai puteam plânge de nimic. Dar iată că a venit criza, salariile au scăzut și, odată cu ele, și febra imobiliară. Însă doamna Gabi, proprietara, nu voia să înțeleagă asta. Rămăsese gravidă în timpul boomului economic și acum, în criză, voia să îi asigure copilului nenăscut un viitor stabil din chiria căpătată de la mine. Tot dragostea (a ei) m-a obligat și de data asta să mă mut. Am aterizat în apropiere de Gara de Nord, pe Costache Bălăcescu, într-o căsoaie interbelică măcinată de igrasii istorice, dar încă solidă. Cu o curticică betonată în spate, unde am ars multă faună pe grătar cu toată gașca de la „Cotidianul“, cu amici din țară veniți în vizită: coborau în gară, întâi și-ntâi treceau pe la mine. Și stăteau până uitau de unde au venit. [caption id="attachment_7563" align="aligncenter" width="1024"] Am cumpărat niște saci de rafie, ieftin, de la o fabrică de zahăr. Dar asta nu îndulcea deloc zilele mutării.[/caption] M-am mutat la gară cu tot calabalâcul. Un camion. În urmă cu paișpe ani sosisem în București cu o gentuță pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viață, cum ar spune colegii ziariști, ci din ultimii cinci-șase ani, când am avut un salariu decent și am făcut și economii substanțiale tăind tutunul și alcoolul din lista de plăceri ale vieții. Înțelegerea cu proprietarul a fost să îmi închirieze pe termen lung. Poate pentru că era bătrân, pentru el termen lung a însemnat zece luni. M-a anunțat că trebuie să eliberez casa, că o vinde. Împrumutasem bani să aranjez totul după gustul meu; nici nu apucasem să achit creditul și trebuia deja să mă mut. A câta oară? [box type="info" font="trebuchet" fontsize="12" float="right" head="Daniel Cristea-Enache, „Viață de ziarist“ - în volumul „Aproape liber“, Editura Curtea Veche, București, 2016 "]În articolul (lui Viorel Ilișoi), cu odiseea lui locativă, văd frumuseţea dureroasă a unei meserii incomparabile. E, da, o frumuseţe mizeră – dar nu şi una tristă, ori resentimentară, ori haiducească. Domnul Ilişoi este un om fericit. E atît de pasionat de ce face, încît suportul (dacă nu beneficiul) material al activităţii profesionale a devenit irelevant. Un adevărat jurnalist nu scrie pentru bani; pentru avantaje materiale; pentru resurse şi putere. Un jurnalist scrie pentru că nu poate face altfel. Viorel Ilişoi e atît de înrobit meseriei lui, încît şi-a modelat viaţa cu ea. Ziaristul român – el este. [/box] Preavizul l-am primit la sfârșitul lui august. Abia pe la începutul lui decembrie proprietarul  a găsit cumpărător. Au bătut bătut palma. Am fost rugat, dar suna ca o somație, să eliberez casa până la Crăciun. E bine, pentru că îmi plăcea să mă mut din casă la marile sărbători, atât laice, cât și creștine. Așa că voi prinde Crăciunul lui 2011 în casă nouă. Chiar nou-nouță, mirosind încă a a var. Un apartament modest în Bragadiru. Al meu. L-am cumpărat cu un credit Prima Casă 4, cu avansul plătit din bani împrumutați de la prieteni. Și tot de prieteni îndrumat. Aveam 200 de lei – toți banii – când am început alergătura pentru credit. Voi plăti rate, dacă voi avea de unde și dacă voi trăi atât, până la 70 de ani. După o viață de umblat din casă în casă, inclusiv prin casa de copii, simțul proprietății mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie că am, în sfârșit, un loc al meu. În schimb, mă încearcă o tristețe difuză la gândul că m-am mutat pentru ultima oară. 22 decembrie 2011, București [caption id="attachment_7568" align="aligncenter" width="1024"] Cu câțiva prieteni buni la o gustărică în casă nouă, la prima sau la a doua rată.[/caption]  

[caption id="attachment_7593" align="aligncenter" width="1024"] Sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român din Botoșani, scena unei revoluții de stambă. Aici a fost primul sediu al săptămânalului „Atitudinea”.[/caption] O monedă de 5 lei a determinat întâlnirea mea cu scrisul-la-gazetă. Era o monedă comunistă, de aluminiu, din aia care îţi înnegrea degetele. În 22 decembrie 1989 băteam pietrele prin Botoșani. Eram şomer după un an de învăţământ şi câteva luni de încărcat vagoane la siloz; șomer fără acte, cum era pe atunci, când oficial nu exista șomaj. Aveam nevoie disperată de 5 lei ca să îmi salvez iar viaţa cu nişte pâine, icre tarama şi ceai de la autoservirea de lângă autogară. Cum bine vă aduceţi aminte, cei care aţi prins acele vremuri, 5 lei erau bani frumoşi: puteai să mănânci pe săturate, să-ţi cumperi trei pachete de „Mărăşeşti“ ori la CEC să îi depui ca să scoată pui a doua zi. Cine avea 5 lei putea să mai pună restul şi să îşi ia chiar o Dacie. Dar eu nu dispuneam de o asemenea sumă şi ea nu putea veni decât tot de la poetul Constantin Bojescu, dragul şi salarizatul meu prieten. Însă în acea zi Ticuţă n-a vrut să-mi dea banii decât dacă acceptam şi o friptură la „Rapsodia“, restaurantul central al oraşului. N-am putut refuza această condiție. [caption id="attachment_7595" align="aligncenter" width="637"] Cu poetul Constantin Bojescu bătând câmpii pe un deal de lângă Botoșani. În fundal, rămășițe industriale (2007)[/caption] Cred că după a doua sau a treia bere a izbucnit revoluţia în Botoşani. Noi ieşiserăm pe terasa restaurantului şi ne uitam de acolo, ca din lojă, la spectacolul cu numeroasă figuraţie proletară ce se desfăşura în piaţă, sub noi. Revoluţionarii veneau în mod organizat din fabrici şi uzine, cereau înlăturarea comunismului, de la balcon zburau cărţi, nu se trăgea cu armele, soarele strălucea, era frumos. Ni se alăturase şi Florentin Florescu, atras de pocnetul capacelor de bere. Are omul ăsta un instinct infailibil: te simte de la câţiva kilometri că bei ceva fără el. Mai era cu noi și Buru, un maistru de la Textila, sponsorul grupului nostru. Fura pânză din fabrică, o vindea, iar cu banii obținuți finanța boema noastră. Fiindcă nu se simţea nevoia intervenţiei noastre în mersul revoluţiei la Botoşani, am asistat în continuare, liniştiţi, la agitaţia revoluţionară, până când aceasta a degenerat în democraţie originală, începând constituirea feseneurilor. Mai multe, fiindcă palatul judeţenei de partid era plin de revoluţionari care făceau liste cu noile organe de conducere, fiecare îşi constituia feseneul lui, până când a venit cine trebuia şi s-au mai potolit. În fierberea acelei zile istorice, care mai târziu avea să dea ţării numeroşi eroi cu carnet, noi am mai cerut un rând. Şi poate încă unul. Abia atunci, pătrunşi de măreţia momentului, am vrut să lăsăm posterităţii un crâmpei din trăirile noastre patriotice. Așa că seara ne-am dus toţi – nucleul de bază, plus alţi câţiva amici agățați din drum, toţi poeţi, desigur, căci ne aflam în Botoşani – la redacția ziarului comunist „Clopotul“. Da, „Clopotul“. Voiam să scriem şi noi câteva fraze înflăcărate în ediţia ce urma să apară a doua zi sub denumirea de „Clopotul Poporului“. Da, „Clopotul Poporului“. [caption id="attachment_7591" align="aligncenter" width="1024"] Redacția ziarului comunist „Clopotul”, devenit a doua zi „Clopotul Poporului”, devenit apoi „Gazeta de Botoșani”, apoi nimic. Aici a avut și „Atitudinea” redacția până în ianuarie 1991, când a răposat în brațele celor care o și făcuseră: tinerii revoluționari deveniți acum profitori ai noului regim.[/caption] N-am reuşit să scriem ceva cu mâna noastră. Tovarăşul ziarist Ioan Maximiuc, care la ziar avea rolul de a umfla producţiile la hectar, fără să existe şi un Minimiuc pentru echilibru, a zis că nu e loc pentru toți în redacție. Și, într-adevăr, nu era. Ziariștii comuniști se adunase în păr, zvârliseră pixurile cu roșu și scriau acum de zor cu pastă fesenistă. Era o agitație de stup zgândărit cu varga. Maximiuc a zis să-i spunem noi ideile principale și va scrie el un articolaș. Ne-a ascultat cu atenţie şi a notat în carneţel, cu pixul tremurând, ce i-am spus noi, cum am văzut noi revoluţia de la restaurant. A doua zi, în primul număr al primului ziar democratic din Botoșani a apărut cu totul şi cu totul altceva decât am relatat noi. Scria acolo negru pe alb ‒ și va rămâne așa pentru istorie ‒ că eu şi Florentin Florescu am luat cuvântul de la balcon şi am îndemnat masele largi, populare, la calm, evitând violenţele de felul celor care au însângerat alte reşedinţe de judeţ. Țin să dezmint încă o dată aceste afirmații, în caz că mă mai caută cineva să-mi dea carnet de revoluţionar. E adevărat, noi luptaserăm contra regimului comunist: i-am subţiat rezervele de bere, după neţărmurită puterea noastră. Și iată ce apărea la ziar! O minciună mai mare decât cel mai mare pui născut vreodată viu de o găină. Acela a fost primul meu contact cu presa scrisă, o dezamăgire, dacă lăsăm la o parte nişte mănunchiuri de poezioare de amor publicate prin câteva reviste literare. În acea noapte am vrut să plecăm, eu şi Florentin, la Bucureşti, să luptăm cu arma în mână pentru victoria revoluţiei. Ne-am dus la comisariatul militar și am cerut câte o puşcă, dar n-au vrut conţopiştii ăia să ne dea, ne-au zis să ne ducem la Bucureşti şi, poate, vom face acolo rost de o mitralieră, ceva. Auzind asta, n-am mai vrut să plecăm pentru că nici nu era ceva sigur că vom primi arme la București, iar dacă am fi primit, noi voiam fiecare mitraliera lui, nu „o mitralieră, ceva“. Căci făcusem amândoi armata, aveam și noi orgoliul nostru. [caption id="attachment_7590" align="aligncenter" width="1024"] Cu bunul meu prieten Florentin Florescu, în noiembrie 2010. Într-un bar, desigur.[/caption] Pentru că liniştisem populaţia şi nu mai aveam mare lucru de făcut pentru istorie, am lăsat treburile judeţului pe mâna profesorilor mei Petrea Curcă şi Ioan Aniţei, primii conducători postrevoluţionari ai judeţului, şi pe la 4 dimineaţa am plecat cu trenul la Iaşi să fac un pic de ordine şi pe-acolo. Am petrecut revoluționul ‒ adică perioada de la revoluție la revelion ‒ la socri, într-un sat din județul Iași. La televizor. M-am întors după vreo două săptămâni să citesc la cenaclu, că eram programat. Se schimba lumea, dar cenaclul Poesis de la Casa Tineretului mergea înainte. Aveam de gând să-mi reiau boema atât de productivă literar, mai ales că acum era democraţie şi miliţienii din gară nu mă mai alungau din sala de aşteptare, unde îmi rezervasem o bancă pentru odihnă şi creaţie. Dar acea monedă de 5 lei din primul paragraf avea să se aşeze miraculos pe macazul destinului meu şi să-mi îndrepte trenul vieţii către gări, nu tot atât de ospitaliere, numite redacţii. [caption id="attachment_7597" align="aligncenter" width="768"] Constantin Bojescu, ultimul boem autentic al Botoșanilor, pentru întâia oară speriat de un pahar. (Bucecea, 2006)[/caption] Dacă nu mi-ar fi trebuit moneda, nu m-aş fi întâlnit Ticuță Bojescu. N-ar fi venit la masă şi Florentin Florescu. Nu i-am fi agățat pe Vasile Asiminicesei, cu chitara, cel care a asigurat fondul muzical al drumului nostru glorios către ziarul „Clopotul“. Dar mi-a trebuit moneda aia și din una în alta am ajuns la redacție. Acolo ne-am întâlnit cu nişte zurbagii mai radicali decât noi care voiau, ca noi, doar să scrie ceva frumos, ci să pună mâna pe organul partidului şi să-l democratizeze instantaneu. Nu s-a putut, nu era chiar aşa simplu. Tinerii aceia au rămas cu ideea de a avea un ziar. S-au apucat de treabă, astfel că sâmbătă, 3 februarie 1990, apărea primul număr al gazetei lor, „Atitudinea“. Prima şi, pentru destulă vreme, singura publicaţie independentă din judeţ. Banii de tipar proveneau de la Azur, celebra, pe atunci, formație de manele și zdrăngăneli. Dârlăitorii azurieni avuseseră un concert în Botoșani, în dimineața democrației, și o parte din încasări ‒ ce gest frumos ‒ au donat-o pentru apariția gazetei. [caption id="attachment_7598" align="aligncenter" width="1024"] Primul număr al gazetei „Atitudinea”, un „ziar săptămânal”, cum scria editorialistul Costică Noapte.[/caption] „Atitudinea“ era un „ziar săptămânal“, aşa cum preciza în primul număr editorialistul Constantin Cristescu, zis Costică Noapte. Era un şofer de la Autobaza 1 Marfă Botoșani, cea care l-a dat politicii româneşti pe senzaționalul Constantin Conţac, șoferul ajuns președinte al Consiliului Județean. Costică Noapte a fost în miezul evenimentelor de culise din palatul partidului în zilele revoluției de stambă din Botoșani. A lăsat volanul și a apucat pixul, s-a făcut repede ziarist. El era creierul „Atitudinii“. Avea o mulțime de talente. Picta nuduri și lebede pe placaj, avea şi un SMENA 8 cu bliţ, proprietate personală, cu făcea poze pentru ziar, le developa singur, ținea contabilitatea, făcea rost de hârtie tipografică, se pricepea să negocieze cu linotipiştii, repara totul prin redacție, îi bătea pe inamicii noștri, la propriu, reglând bărăbătește, ca la el în cartier, diferențele de opinie. Costică știa de toate, dar nu și să scrie româneşte. Asta nu era neapărat un handicap pentru un ziarist de succes în acea epocă romantică a presei noastre, cum, de altfel, nici acum nu este. Între timp omul a învățat sârguincios, a devenit chiar poet, publică poezii filosofice și de amor, înfiorătoare, și organizează un festival de poezie la Botoșani. Are și o fermă de porci. Un personaj fabulos! [caption id="" align="alignnone" width="1024"] Multitalentatul Constantin Cristescu, zis și Costică Noapte din motive evidente.[/caption] Ei bine, moneda aceea, printr-o înlănţuire subtilă a întâmplărilor, m-a plasat în preajma furioşilor care, în frunte cu polivalentul Constantin Cristescu, au scos „Atitudinea“. Nu le mai dau tuturor numele aici pentru că niciunul nu mai e în breaslă, toţi şi-au întemeiat câte o familie şi nu vreau să-i fac de râs în faţa nevestelor şi a copiilor că în tinereţe au fost redactori la „ziarul săptămânal“. În noaptea revoluţiei eu am plecat din oraș, dar Florentin Florescu, atras de mirosul plumbului topit, s-a întors la tipografie şi s-a lipit de echipa lui Cristescu. Când a apărut primul număr din „Atitudinea“, Florentin l-a luat deoparte pe Noapte, liderul presei libere din Botoșani, și i-a arătat, făcând cerculețe cu pixul pe ziar, cât de multe greșeli erau. Ziarul nășit de Azur devnise albastru! Costică Noapte a încremenit! Era uluit de acea demonstrație. Cu lacrimi de admiraţie în ochi, l-a implorat pe Florentin să vină „Atitudinea“. Și el, prietenul meu, a avut curaj să facă acest pas riscant, lăsând baltă chiar din acea zi un post de băgător de seamă la „Electrocontact“, întreprindere fruntaşă pe ramură. Cariera lui de ziarist a început când tocmai i se terminase pasta din pix, tot corectând „Atitudinea“, și a continuat până când, din nefericire, din acel pix de geniu a început să curgă numai alcool. A fost cel mai puternic talent jurnalistic pe care l-am întâlnit. Mă doare inima pentru el. [caption id="attachment_7594" align="aligncenter" width="1024"] Cu Florentin Florescu, tot într-un bar. În toamna lui 2003.[/caption] La revenirea în Botoşani, așadar, l-am găsit pe Florentin Florescu redactor fără acte la un ziar particular. M-a luat şi pe mine în redacţie să văd cum îi stă lui ziarist. Ce bine-i stătea! Fără un scop anume, i-am arătat şi eu lui Cristescu, pe al doilea număr al gazetei, că ştiu să fac cerculeţe. S-a uitat la mine, parcă nu-i venea a crede că e posibil ca doi inşi care scriu corect să se gasească în acelaşi loc şi în acelaşi timp cu el. Câteva zile m-am fâțâit pe la ziar dintr-un motiv cât se poate de practic. Redacţia era într-un birou din clădirea comitetului judeţean de partid şi acolo, la bufetul activiştilor, mâncarea era mai bună şi mai ieftină decât la autoservirea de la autogară, cum ar fi acum la restaurantul parlamentului. Şi fiindcă era frig afară, stăteam la căldurică în redacţie, chiar şi peste noapte, dormind pe jos, pe parchet. Era mai bine, incomparabil mai bine decât în gară. Aşa am putut să văd cum se pregăteşte următorul număr al gazetei, al treilea: se adunau nişte băieţi în redacţie, scriau ce au auziseră de la funcţionari, jos, la bufet, ori de prin oraș, apoi se îmbătau. Asta era toată documentarea. Atunci mi-am dat seama că pot deveni şi eu ziarist, întrucât mă documentam de trei ori pe zi la bufet şi beam în măsură egală cu proaspeţii reporteri. În plus faţă de ei, eu scriam cel puţin corect, iar dimineaţa nu aveam greţuri. Cu aceste două atuuri în mânecă, am luat hăţurile destinului în mână şi tras hăisa, spre gazetărie. Începutul a fost simplu. Am aruncat în redacţie bomba auzită dimineaţa, la ceai: „Băi, cică s-a adus un camion cu portocale în oraş şi toată marfa s-a dat numai pe sub mână“. „Bestial, mânca-ți-aș!“, s-a entuziasmat Costică Noapte, ajutat și de faptul că în vorbire nu sunt necesare cratimele. Și m-a zis să scriu repede un articol. [caption id="attachment_7602" align="aligncenter" width="762"] Am debutat la o gazetă înființată cu bani donați de celebra formație de manele AZUR. În această mulțumirea publică, virgula dintre subiect și predicat aproape că se impunea.[/caption] Entuziamsul lui nu era deloc deplasat. În ianuarie ’90, în Botoşani, dacă scoteai pe gură vorbele astea: „camion cu portocale“, rămânea omul cu gura căscată, se oprea şi apa în conducte. Era cu adevărat o bombă de presă. Am acceptat pe loc să scriu articolul acela despre portocale. Aveam 22 de ani şi mâncasem până atunci fix 7 portocale; primeam câte una pe an la casa de copii, ne-o aducea Moş Gerilă la Pomul de Iarnă, nu era greu să le număr. Am simţit deodată o nevoie cosmică de vitamina C. Şi când am auzit că un camion de portocale – un ca-mi-on! – a dispărut pe sub tejghea, am scris primul articol din viaţa mea cu mânie şi cu multă salivă. L-am intitulat „Ala-bala portocala“ şi a apărut pe prima pagină în numărul 3 al săptămânalului „Atitudinea“. Debutul meu în presă a însemnat totodată o premieră pentru presa independentă din Botoşani: după obişnuita documentare cu urechea la bufetul partidului, m-am dus şi la magazin, documentare la faţa locului, ceea ce nu se mai întâmplase deloc până atunci şi foarte puţin de atunci încolo, ani de zile. De fapt, mă dusesem sperând în secret că voi mai găsi o portocală. [embed]https://www.youtube.com/watch?v=5JfsIBJrYkA[/embed] Fiindcă nu existau încă reţele de difuzare, noi făceam ziarul și tot noi îl vindeam. Pe stradă, din mers. Oamenii ni-l smulgeau din mâini. Îmi amintesc că atunci am plecat din redacție cu două-trei sute de exemplare și până pe la stadion, cale de vreun kilometru, le-am dat pe toate. Perntru că oamenii erau însetați de informații, nu pentru că aș fi avut eu vreun mare talent de vânzător ambulant. N-am ajuns vreun Rodipet al difuzării, cum n-am ajuns nici vreun Cristian Tudor Popescu al presei scrise sau măcar vreun Remus Radu. [caption id="" align="alignnone" width="1042"] La „Atitudinea”, în 1990.[/caption] Am continuat să scriu cu entuziasm despre brânzoaice, despre comerţul cu bomfaiere şi rulmenţi în Polonia, despre botoşănence care nu ne mai băgau în seamă şi se duceau la turci, despre turnători, despre jigodii, despre poeţi. Documentându-mă asiduu pentru acele articole, la bufetul ieftinătății absolute, m-am îngrăşat şi mi-am nenorocit ficatul, dar am prins din mers cam cum e cu scrisul la gazetă. Încet-încet am trecut de la zvonuri la reportaje cu documentare pe teren. Mergeam prin judeţ şi scriam. [caption id="attachment_7601" align="aligncenter" width="1024"] Primul meu articol. Nu mă mândresc deloc cu el. Noroc că am mai învățat câte ceva de atunci.[/caption] Când „Atitudinea“ a murit, după vreun an ‒ mai bine zis a fost ucisă, dar asta e altă poveste, pentru care am făcut și pușcărie ‒, am început să trimit reportaje la „Timpul“, în Iaşi. Și, culmea, toate îmi erau publicate. Acolo se făcea presă cu adevărat, în redacție erau nume pe care le ştiam din cărţi și din presa literară: Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Luca Pițu, Radu Părpăuță, Dorin Spineanu, George Pruteanu, Dan Giosu, Vasile Braic. De fiecare dată eram surprins că textul meu stângaci, scris la o mașină dezarticulată, în bucătărie, apărea în paginile uriașe ale „Timpului“. Nu știam dacă reportajele mele de atunci aveau sau nu ceva în comun cu jurnalistica. Făceam totul din instinct. Nu aveam modele. Era o perioadă tulbure, lipsită de repere. După câteva luni de colaborare, în toamna lui 1991 am fost acceptat printre semizei, în redacţia revistei „Timpul“. Nici atunci nu am căpătat credința că eram ziarist. Scriam la ziar, adevărat, dar asta nu făcea din mine un ziarist. Ziarist m-am considerat abia în 1992, când am fost condamnat la închisoare pentru un articol. Exista un act oficial, condamnarea mea, care îmi recunoștea această calitate. Și exista în mine, ca o flacără, ideea că trebuie să scriu mai departe, să nu mă dau bătut, chiar cu prețul libertății. Acolo, în puşcărie, m-am gândit că poate n-a fost doar o întâmplare să umblu într-o anume zi, înfometat, după o monedă de 5 lei și să ajung apoi să scriu diferite texte la ziar. Poate că Dumnezeu, jucându-se la masa destinelor noastre, a împins cu degetul spre mine acea monedă de 5 lei. Pe care, în împrejurări tulburi, am pierdut-o pe undeva, dacă nu cumva am băut-o.

[caption id="attachment_7624" align="aligncenter" width="1024"] Mircea Moroșan, primar cu ceva locuitori lipsă[/caption] Doctorul Mircea Moroșan, primarul Huedinului, numără febril populația orașului și tot îi dă cu minus. Adică sub 10.000 de locuitori, ceea ce este egal cu o catastrofă pentru orașul fără altă avere decât aerul curat și drumul european E 60 care-l taie pe mijloc. Dacă nu face repede rost de restul de locuitori, până la 10.000, nici nu se poate gândi să pună mâna pe niște bani europeni, vreo două milioane și jumătate de euro. Vrea să facă din centrul orașului un paradis urban, așa cum arată și macheta din birou, cu clădiri de carton și polistiren. A fost în audiență la Vasile Blaga să vadă: poate-poate i se acceptă dosarul cu doar 9.814 locuitori, câți avea Huedinul la începutul anului, dar buldogul ăla, chit că era tovarăș de partid și chiar consătean cu primarul, i-a zis prietenește, dar tăios: „Bre, Mircea, meri de-ți fă oameni, că fără 10.000 nu se poate. Astea sunt fonduri pentru localități de minim 10.000. Unul singur dacă-ți lipsește, nici nu ți se ia dosarul. Și cată să ai chiar peste!“ Și Mircea Moroșan s-a întors acasă cu dosarul sub braț și a început să caute huedineni fără viză, doi la școala de arte și meserii, trei la generală, patru la internat, niște muncitori fără viză de flotant, și tot așa până când, fix la jumătatea lui februarie, nu-i mai lipseau decât 19 cetățeni. [caption id="attachment_7632" align="aligncenter" width="1024"] Navetistul: cetățeanul care la nevoie se cunoaște[/caption] Pe primii o sută i-a găsit ușor, câte 3-4 în fiecare zi, dar următorii au fost tot mai greu de găsit, astfel că primarul se lumina la față de fiecare dată când funcționarii de la evidența populației îl sunau să-l anunțe victorioși: „Am mai găsit unul! Încă doi! Avem șase! Ne mai trebuie 13!“ Polițiștii, funcționarii de la evidența populației, consilierii locali, profesorii, președinții asocațiior de locatari au început să scotocească prin tot Huedinul și prin satul Bicălatu, un cartier extern al orașului, la vreo 5 kilometri, în căutarea cetățenilor necesari. Moș Petrea Stan e din satul Izvorul Crișului, dar stă mai mult în Huedin, în casa feciorului său, care lucrează la Cluj și vine acasă numai în concediu. Bătrânul se dă jos de pe bicicleta cu care umblă pe orice vreme între Izvorul Crișului și Huedin, își șterge zăpada de pe ochi și zice: – M-o luat și pă mine la ochi polițistul de promisitate, zice: să-ți fac flotantă pă Huedin. No, dar mie ce-mi trebe? Ș-apăi mi-o zâs că dacă nu ie primarul ista banii, apoi alt primar nu-i mai ie cât îi lumea. [caption id="attachment_7631" align="aligncenter" width="1024"] Moș Petrea Stan, într-o scurtă vizită la oraș[/caption] Și bătrânul, școlit în politica locală la academia Vlădeasa, local central cu prețuri populare, explică pe îndelete de ce nu trebuie ratat momentul: pentru că primarul de acum, Mircea Moroșan, vicepreședintele PD-L pe județ, este prieten la cataramă cu prim-ministrul Boc și cu Vasile Blaga, care face și învârte totul în partidul de guvernământ, deci și în țară. Moroșan era director la Sănătate în Cluj când Boc i-a zis: du-te și candidează la Huedin. Și s-a ales. Cu asemenea relații, primarul acesta, și nimeni altul, nu poate să rateze banii. – Vedeți cum se leagă? – zice bătrânul desenând în aer un cerc. Dacă află zece mii de omini, să știi că banii vin grămadă a doua zi. [caption id="attachment_7627" align="aligncenter" width="1024"] Ceva centru de modernizat[/caption] Întreaga urbe fierbe și din această clocot ies la suprafață cetățeni care până acum nu și-au bătut capul cu actele de identitate. Doru Costea, șeful Serviciului Public Local de Evidența Populației, caută meticulos prin calculator și scoate din fundul memoriei electronice nume nebăgate în seamă de ani și ani, oameni care nu și-au mai înnoit viza de flotant, unii care au plecat în strainătate și nu și-au mai schimbat buletinele expirate, elevi din localitățile apropiate cazați la internatul școlii de arte și meserii, proprietari de apartamente împrăștiați la trai mai sigur prin satele din munți, muncitori, rude care stau mai mult de o lună în oraș. Febra cifrei aducătoare de bani europeni i-a făcut pe unii să vină singuri la ghișeul evidenței civile, să-și pună persoana în cântarul comunității. – Au fost 30-35 de persoane care au venit din proprie inițiativă, mai ales că s-a anunțat la postul local de televiziune prin cablu că nu se aplică amenzi, exact cum se procedează și înainte de votare, spune Doru Costea. Veneau oamenii, se înmulțeau în catastife. Dar tot nu erau 10.000. Ochii tuturor s-au îndreptat atunci, plini de speranță, spre maternitatea orașului: de acolo, orice nou-născut intra, cu un țipăt, în viață și în statistică. [caption id="attachment_7622" align="aligncenter" width="1024"] Avem locuitori, deci și străzi pentru ei[/caption] Anual se nasc aproximativ 200 de huedineni, dar din păcate mor cam tot atâția, încât populația chiar a scăzut de la 9.867, în iunie 2008, la 9.814, la începutul lui 2009, ceea ce a îndepartat și mai mult Huedinul de milioanele salvatoare. Orașul e îmbătrânit. Peste 35 la sută din locuitori sunt pensionari, tinerii au plecat în Cluj-Napoca, încât chiar primăria funcționează numai cu 3 angajați cu studii superioare, din 70. Așa că nimeni nu e sigur că pe 30 martie, ultima zi când se pot depune dosarele, Huedinul va avea cei 10.000 de locuitori ceruți de normele europene. Doamne ferește de ceasul rău, nici nu știi cum alunecă unul pe gheață și rămân 9.999 de locuitori uitându-se lung cum trece mașina cu bani prin orașul lor spre altă localitate. Ca sa preîntâmpine o asemenea nenorocire, primarul Moroșan a turat la maxim detectoarele de cetățeni atragând atenția că pentru binele lor, al tuturor huedinenilor, e bine ca ei să fie nu doar 10.000, ci chiar peste. Să vadă ei cum fac, dar să fie! – După ce am înregistrat tot omul ce se putea înregistra din oraș, trebuie să ne îndreptăm atenția către fostul Gostat! – le-a spus primarul primarul Mircea Moroșan subordonaților săi responsabili cu creșterea populației în acte. Am mai avea nevoie de vreo 10 locuitori ca să facem baremul. La Gostat n-au mai rămas în picioare decât patru blocuri, foste locuințe de serviciu pentru specialiști, restul s-a distrus tot. Acum locuiesc acolo niște oameni într-o mizerie de nedescris… Primarul nu știa câte suflete trăiesc în ghetoul din câmp, știa doar câți alegători figurau pe listele electorale. În colonia aceea uitată de toți edilii, dar pe care acum orașul și-o revendică energic, vestea că noul primar se interesează de ei îi scoate pe oameni afară din blocurile care abia mai stau cărămidă pe cărămidă. În case, mucegaiul s-a întins suveran pe pereți, copii verzi la față se joacă cu niște bucăți de păpuși, bărbații duhănesc și beau otrăvuri, femeile îndoapă sobele cu lemne ca să mai alunge umezeala aceea care le intră în oase și-i îndoaie de tineri ca pe niște scoabe. Mai răsărit, dintre toți, e Mircea Locotoș, patronul unei firme de construcții. Firma e în agonie acum, nu mai are de mult nicio comandă. E criză. Omul stă acasă și arde țigări. – Trăim 70 de oameni aici, zice el, negru de supărare și de felul lui. Să afle și domnul primar: 70! Până acum eram numai 45, adică doar cei care votam. Să vină să caute, poate o să găsească vreunul fără acte, dar noi în general suntem corecți. Suntem prea amărâți ca să nu fim corecți. Atât de amarâți, încât nu au nici 2 lei pe lună pentru curentul consumat de hidrofor – apa vine dintr-un puț, nu costă nimic. Voicuța Sărmașan, femeia care administează blocurile părăginite, decât să se ia la sfadă cu toți, mai bine pune banii de la ea din buzunar. Dar în această sărăcie întunecată, de la care nu te-ai fi așteptat la nimic bun, a strălucit la un moment dat, ca aurul, spiritul civic al tânărului Vasile Donea. Când a aflat că nu va fi amendat, s-a dus să-și facă buletin, că-l pierude de vreo trei ani și nu-l declarase la poliție. El a fost singurul din Gostat care a pus umărul, prin simpla prezență în acte, la bunăstarea orașului. [caption id="attachment_7633" align="aligncenter" width="1024"] Vasile Donea: un om, un buletin, un cetățean[/caption] O recoltă bună de cetățeni cu acte în regulă se prevedea în rândul romilor, zece la sută din populația orașului. Cei mai săraci dintre ei aveau acte, că au fost prinși între uși când au venit să ceară ajutor social de la primărie ori să se înscrie în batalionul de 65 de măturători plătiți de la județ, nu din bugetul local. Vrei o mătură, fă-ți buletin! Surprize plăcute se așteptau din palatele cu turle de tablă înșurubate în cer. Legea se oprește la ușile acelor labirinturi de ipsos și argint. Nimeni nu știa cu exactitate câți inși puteau fi înăuntru, mai ales că țiganii cei bogați stau mai mult prin Irlanda și prin Argentina, unde cerșesc și fură, conform poliției, iar prin palatele lor se vântură lumea ca prin gară. Luați cu vorba bună, câțiva locatari au acceptat o pată de flotant pe buletinele lor imaculate. Unii n-aveau buletin românesc, în schimb aveau permise de conducere auto obținute prin metoda Pitești în localități obscure din Europa. Aici a intervenit poliția rutieră. Au fost oprite în trafic toate mașinile lor, iar șoferii îndrumați prietenește la evidența populației. Adică ori te faci huedinean cu acte, ori te amnedez pentru ceva... Și mai găsindu-se și câțiva uituci în satul Bicălatu, care aparține de Huedin, și ei neavând nimic împotrivă să devină orășeni cu acte în regulă, în ziua istorică de 17 februarie 2009 domnul Doru Costea i-a raportat cu mândrie și satisfacție primarului: „Suntem toți. Suntem 10.000!“. În acea dimineață a sunat cineva de la maternitate și a raportat că s-a născut la al zece miilea huedinean. Și cu puțin efort birocratic, după aceea, în data de 19 februarie 2009, la ora zece dimineața, în registrele civile s-a consemnat că orașul are, oficial, o populație de 10.013 locuitori. Optimismul edililor huedineni a explodat precum cucuruzul în foc, ei visează acum chiar la 10.050 de locuitori. – Vom mai găsi și alții! – promite, plin de încredere, Doru Costea. [caption id="attachment_7630" align="aligncenter" width="1024"] Trenul, mândria orașului[/caption] Banii aceștia sunt vitali pentru oraș. Ultima redută a economiei locale, o făbricuță unde să făcea renumita brânză de Huedin, se închide, se mută în Cluj. Orașul, cu cei puțin peste 10.000 locuitori ai săi, rămâne să se sprijine în trei gatere, o mașinuță de îmbuteliat apă plată, o stație de betoane trecută în adormire până vor apărea comenzi  și în salariile bugetarilor. Nimic mai mult. După trei mandate, primarul Nicolae Chiș a lăsat orașul înglodat în datorii și fără măcar o palmă de asfalt pe străzile locale. Astă-vară a fost ales Liviu Giurgeanu care, văzând ce dezastru moștenește, și-a dat demisia. I-a urmat, ca interimar, Manuela Giurgiu. Al patrulea din ultimul an, medicul Mircea Moroșan, împins de la spate de Emil Boc și susținut de Vasile Blaga, a venit la primărie în noiembrie. În trei luni de mandat a apucat să plătească facturile restante ale primăriei și să întocmească un proiect pentru care a trebuit să înmulțească rapid populația oficială a orașului. În rest, Huedinul nu se poate mândri decât cu cele 49 de trenuri care opresc zilnic în gară, printre care și patru Inter City. 19 februarie 2009      

  [caption id="attachment_7647" align="alignright" width="300"] Jean Grosu (13 decembrie 1919 ‒ 5 iulie 2007)[/caption] Căutând o carte anume la un anticariat de pe strada Lăpușneanu, din Iași, dintre cărțile întinse direct pe asfalt mi-a sărit în ochi una: „Peripețiile bravului soldat Švejk“. Ediția din 1983. O știam bine. Era exact ediția citită prima oară, primul meu Švejk, înfulecat pe nerăsuflate în două-trei zile chiulite de la școală tocmai pentru asta. Era cam deteriorată: avea cotorul ros, colțuri îndoite, îi lipseau coperta și pagina de titlu. Titlul cărții și autorul, Jaroslav Hašek, erau scrise cu pixul pe prima pagină rămasă. ‒ Lipsește pagina de gardă, nu știm cine e traducătorul, am zis, mai mult ca să intru în vorbă cu anticarul. ‒ Jean Grosu, bineînțeles. ‒ Și de ce nu i-ați scris și lui numele? ‒ Nu e nevoie. Dacă e o carte din cehă, e clar că el e traducătorul. Jean Grosu nu este singurul traducător român din literatura cehă, dar cu siguranță este cel mai important. Fiind îndrăgostit de Hašek și de năstrușnicul său Švejk, prin ’95 m-am dus la București ca să-l cunosc pe Jean Grosu. Trecuse de 75 de ani, auzisem că e bolnav și mă temeam că dacă mai amân nu-l voi mai prinde în viață ca să-i strâng mâna măcar, să-i mulțumesc pentru cărțile minunate pe care, dacă n-ar fi fost el nu le-aș fi citit. Dumnezeu i-a mai dat zile până în 2007, așa că am putut chiar să-l revăd de câteva ori. Fără el nu i-aș fi întâlnit, la vremea lecturilor esențiale, pe Čapek, Hašek, Havel, Hrabal, Kohout, Marek ‒ și, după Revoluție, pe Kundera, pentru a cărui operă avea exclusivitate în România. Stătea într-un apartament de la ultimul etaj al unui bloc interbelic, pe lângă Poliția Capitalei; tavanul era spart și prin gaura astupată cu ziare picura ploaia. Totul în casă era vechi și umed, destrămat, jupuit. Bătrânul traducător nu o ducea prea bine și asta îl rodea tare. După o viață de muncă nu se alesese cu nimic. Plin de amărăciune, mi-a arătat câteva rafturi cu cărțile traduse de el, vreo sută de volume, cât n-au citit mulți într-o viață, dar nu destule ca să-i asigure o bătrânețe tihnită. Unele dintre acele numeroase volume erau traduceri din engleză, din franceză, din romandă, dar cele mai multe erau din cehă și din slovacă. Un perete de cărți. Ele îi dau acum aura de unic traducător din cehă, așa cum spusese anticarul de pe Lăpușneanu. Am vorbit mult despre traduceri în general și despre traducerile lui în special, mai ales despre Hašek. Mi-a spus că traducătorul este un scriitor, un creator. El nu traduce, de fapt, nu echivalează semantic, ci rescrie în limba lui o carte străină. Este asemenea unui instrumentist care interpretează în felul lui o piesă pe scenă: cu înțelegerea lui, cu sensibilitatea lui, cu talentul lui. Alt intrumentist o va interpreta altfel. Uneori mai bine, alteori mai prost. Tot vorbind noi despre Hašek și despre Švejk, venerabilul traducător mi-a povestit o întâmplare incredibilă. Cică Svejk e așa de cunoscut la cehi, încât nu există om de pe-acolo să nu știe să-ți spună măcar o pățanie de-a lui, o replică, o întâmplare. ‒ E un fel de Bulă al lor? ‒ Nu Bulă. E un fel de Don Quijote. Popularitatea lui Švejk  e așa de mare la cehi, încât a devenit un personaj folcloric, și-a pierdut autorul pe drum. Tot cehul știe de soldatul Švejk, dar de multe ori habar n-are de autorul lui, de Jaroslav Hašek. Bătrânul Jean Grosu știa asta foarte bine din tinerețea lui, când a studiat în Cehoslovacia. Dar avea să i se mai confirme o dată, prin ’70, într-un mod senzațional. Mergea cu trenul de de la București spre Praga, unde fusese chemat să fie decorat, nu pentru prima oară, de președintele cehoslovac pentru merite culturale. (Nu m-ar mira să aibă și statuie acolo, pentru cât a făcut el pentru cultura cehă. Și ar trebui și la noi, pentru toată bogăția adăugată culturii române.) În cabina lui din vagonul de dormit, de două locuri, s-a întâmplat să nimerească altături de un ceh. Era un tehnician care montase nu știu ce utilaj de-al lor la o uzină din București și acum se întorcea acasă. Despre ce să discute doi necunoscuți, un român traducător din cehă și un ceh, aflați într-un tren sau oriunde pe lumea asta? Bineînțeles că despre Švejk! Și dă-i și povestește toată noaptea, în cehă, până la Curtici, despre peripețiile zăbăucului care era să răstoarne de unul singur imperiul chezaro-crăiesc. Dar știi faza aia când fura câini și zicea că i-a găsit ca să ia recompensă? Dar atunci când a aruncat depozitul de muniție în aer! Da, da, ce întâmplare! Sau când nu știa să se steargă regulamentar la cur și a venit colonelul și l-a pus să repete până învață! Dar atunci când... sau când.... Povesteau și râdeau amândoi de se prăpădeau. Tehnicianul știa toate poveștile cu Švejk, dar Jean Grosu, cunoscător, și-a dat seama că nu le învățase din carte, ci dintr-o sursă orală, din auzite. Le zicea ca pe niște bancuri. Habar n-avea cehul că există o carte și un autor de faimă universală. De altfel, nici nu părea adăpat la literatură, de orice fel, el era doar un meseriaș care făcea o treabă anume, ceva cu niște utilaje industriale. Dar absența autorului din discuție nu putea fi o piedică pentru buna dispoziție a celor doi admiratori ai zăpăcitului de Švejk. ‒ Când ajungem la Curtici, în vamă,  ‒ a încheiat Jean Grosu ‒, intră un milițian să ne controleze pașapoartele. Eu stăteam pe patul de sus, cehul pe patul de jos. Cînd i-a luat pașaportul, am tras și eu  cu ochiul. Ce să vezi? Domnule, pe ceh îl chema Jaroslav Hašek! Nimic nu își poate dori mai mult un scriitor decât ca opera lui să fie cunoscută. Cel mai înalt grad de popularitate a operei e atunci  când ea folclorică, nici nu mai contează autorul. Dar să devii atât de celebru în anonimatul tău încât să nu știe de tine, autor, nici măcar cititorii pe care-i cheamă ca pe tine, asta nimeni nu îndrăznește nici măcar să viseze vreodată. Hašek poate n-a visat-o, dar are parte de această recunoaștere supremă. Auzind replica anticarului de pe Lăpușneanu, aș fi vrut să-i pot spune domnului Jean Grosu, dacă ar mai fi fost în viață, că, iată, și el a ajuns să nu mai aibă nevoie de un nume pe o carte: dacă e din cehă, e tradusă de Jean Grosu.

Americanii au pus pe bancnote chipurile celor mai străluciți președinți ai lor și imaginile unor monumente naționale, simboluri ale democrației. Românii, născuți poeți (și frați cu codrul, deci fratricizi), sunt mai subțiri: când plătesc prazul la piață răsfoiesc de fapt o enciclopedie ilustrată a culturii române. O enciclopedie de buzunar, cum ar veni. Noi, neavând atâția președinți ca americanii, practic nu avem de unde alege; nu ne vine să-i punem pe bancnote, ca să dăm zilnic cu ochii de ei, pe Ceașcă, Nea Nelu, Milică sau, Doamne ferește, Băse! Nu, noi am tipărit bani cu Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuși, Caragiale (de remarcat că primii trei sunt din Botoșani, unul dintre cele mai sărace județe ale țării și din Europa). Și Banca Națională mai are la îndemână resurse efigiale: Cantemir, Școala Ardeleană, Junimea, Slavici, Hașdeu, Bacovia, Arghezi, Rebreanu, Blaga etc. Lungul șir de domnitori glorioși asigură, de asemenea, materie primă pentru fabrica de bani. Dar au fost preferați scriitorii, artiștii. Dintre toate figurile ilustre ale culturii naționale, Eminescu e cel mai mult pus la treabă. E bun la toate. În Botoșani de pildă, Eminescu e un parc, un teatru, un cartier, un bulevard, o librărie, o bibliotecă, poate și vreun restaurant. Liceul de Chimie Industrială se chema tot Eminescu, probabil în amintirea faptului că poetul a sedus-o pe nevasta fizicianului și chimistului Micle, stabilind asfel o legătură − și ce legătură! – cu chimia. Comuna în care se află satul Ipotești se numește tot Mihai Eminescu fiindcă nu se putea ca Eminescu să se fi născut pur și simplu în Ipotești (sau în comuna Ion Creangă!). Fotbaliștii din Mihai Eminescu au o echipă de divizie județeană numită, cum altfel, C.S. Luceafărul Mihai Eminescu. Dacă în comună sau prin zonă ar fi și-o asociație a analfabeților, tot Mihai Eminescu s-ar chema. Pur și simplu nu ne putem desprinde din gravitația marelui poet nici măcar când fugărim o minge pe toloacă.

[box type="info" bg="#ffbb00" fontsize="12" float="center" head="Citește și"]„Luceafărul“ printre harbuji[/box]

Cu Mihai Eminescu puteai să te și plimbi. Până nu demult exista un tren rapid pe ruta Iași-București, cu schimbare la Tecuci. [caption id="attachment_7655" align="aligncenter" width="800"] Foto: www.bewhere.ro[/caption] Prin ’91-’92, umbând cu scriitorul Dan Lungu prin Iași, pe o străduță din Târgșor am văzut o firmă luminoasă: „Eminesciana“. Ne-am apropiat, crezând că e o librărie. Când colo, am dat de o vitrină înțesată cu borcane de bulion, tocană de legume, fasole cu cârnăciori. De la băcănia „Eminesciana“ am cumpărat un Eminescu picant, unul în sos tomat și doi Eminești cu cârnăciori. Am plătit cu un Eminescu de la care mi s-a dat rest un Iorga, dar n-am avut nicio clipă sentimentul că prin asta fac un act de cultură. În București este o șaormerie cu numele poetului. E peste tot. Dacă purtăm în portofele pozele idolilor din panteonul spiritual, nu suntem mai culți, nici nu ne plătim datoria față de geniile pe care, la timpul lor, le-am nedreptățit.

  [caption id="attachment_7662" align="aligncenter" width="883"] (Dialog cu Cezar Ivănescu despre Mihai Eminescu. Fragment din volumul inedit „Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu“)[/caption] Viorel ILIŞOI (V.I.) ‒ Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său“. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o ființă umană... Cezar IVĂNESCU (C.I.) ‒ Lecturile mele de la vârsta matură şi până în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului „Alte fragmente din Muzeon“, toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română, care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpînul nostru“, limba română ne stăpâneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpânul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate, spiritual, şi numai spiritual ‒ nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional... deci ca entitate, spiritual, noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi până la Lao-Tzî şi până la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gândirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gândirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile“ eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecând de la acest lucru, mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pământ are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspândi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atâta lume şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte lumescul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii. (V.I.) ‒ Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu. (C.I.) ‒ A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborât nivelul. Ca erudit şi ca spirit, Călinescu este foarte jos. (V.I.) ‒ Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine? (C.I.) ‒ Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte... (V.I.) ‒ În „Eminescu sau despre Absolut“. (C.I.) ‒ Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau, acuma, Svetlana Paleologu Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o demult: că versurile eminesciene sunt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta (...). Aici, noi, românii, şi creştinii europeni, în general, ne lovim de o concepţie, aş spune eu, destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, luând crucea pe umerii Săi şi purtându-şi-o şi sacrificându-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică, şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi până acum. Adică budismul, fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, budismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pământ şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui, îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cum, sublim, valorizează buddhismul fiinţa umană şi condiţia umană. Europenii nu ştiu aceste lucruri. (V.I.) ‒ Pandantul, la europeni, în creştinism, este Fecioara la templu. (C.I.) ‒ Da, Fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încântătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sunt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că până acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; suntem, de fapt, primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mână o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: câţi au citit-o integral? Sunt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu! (V.I.) ‒ N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi până la definitivarea ei. (C.I.) ‒ Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu suntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sunt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern, pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

[box type="info" bg="#ffbb00" fontsize="12" float="center" head="Citește și"]„Luceafărul“ printre harbuji[/box]

(V.I.) ‒ Un infern, cu focul lui nestins, poate fi și purificator pentru limba română, regenerator. (C.I.) ‒ O libertate supremă a limbajului! S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, până la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sunt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai târziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii (…) în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule. (V.I.) ‒ Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel, cum să sistematizezi o epocă? (C.I.) ‒ Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sunt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cât să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sunt oameni care s-au zvârlit în abisul de cultură cum s-a zvârlit Eminescu, cum s-a zvârlit Haşdeu, cum s-a zvârlit Eliade şi atâţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de când se face literatură românească și până astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu. [caption id="attachment_7669" align="alignright" width="204"] Nicolae Labiș[/caption] (V.I.) ‒ Am întâlnit, revenind în satul meu natal, o bătrână care, după un chef, crezând că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine până am înregistrat-o recitând nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrâna... (C.I.) ‒ Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime. (V.I.) ‒ Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sunt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cândva, înainte de război. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzându-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrâna a explodat înjurându-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rândul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelurile de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun. I.) ‒Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre ‒ atunci nu se memorau decât textele sacre, nu textele profane. Sigur că da. (V.I.) ‒ Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrâna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: “Eminescu-i Dumnezău“. . [caption id="attachment_7668" align="aligncenter" width="527"] Mihai Eminescu[/caption] (C.I.) ‒ În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gândire logică, nu delirantă, cum ar crede unii. (V.I.) ‒Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rândul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet? (C.I.) ‒ Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi. (V.I.) ‒ De ce? Profeții vin înainte, nu după. (C.I.) ‒ Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum până la sfârşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pâlpâiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pârvan, care a murit în '27, până la Eliade, care a murit în '86. Aproape şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Când de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mâinile lui bolnave, care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare, şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe măsură ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească. (V.I.) ‒ Relaţionând cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sunt simultane şi egale ca intensitate? (C.I.) ‒ Eminescu respinge, nu atrage în primul rând. Atrage abia în al doilea rând. Trebuie să te gândeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblânzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou „Pe lângă plopii fără soţ“, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atâta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi“... Uite ceva omorâtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti când nu mai vrei să fii liniştit, când vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată când îl citeşti pe Eminescu, simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul. (V.I.) ‒ Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile când îl citeşti. Te respinge cu blândeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte... (C.I.) ‒ După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atât timp cât uiţi de el. Când însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. În preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta (1996 ‒ n.m., V.I.), le-am dat celor de la „România liberă“, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mână, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, (…) Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „Închinare lui Eminescu“, cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci (…) nu mi-au publicat textul meu, un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu, care s-au înmulţit în ultima vreme. (…) Ei bine, în acel articol refuzat eu citam „Cer şi destin“, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă, nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri... (V.I.) ‒ Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu? (C.I.) ‒ 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională. (V.I.) ‒ În cartea sa, „Eminescu la Ipoteşti“,  botoășăneanul I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date. (C.I.) ‒ Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că, întrucât avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie până la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am vrea să devenim un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi, făcându-i horoscopul lui Eminescu, afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decât o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani! Îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tâmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescândă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte. (V.I.) ‒ O glorie pe care de altfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „(...) al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe“. (C.I.) ‒ Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani, dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească, şi dacă nu va muri şi ea, şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămâne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi târâtori pe pământ, care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. (…) (V.I.) ‒ În „Venere şi Madonă“ este un vers, al doilea: „Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii...“ (C.I.) ‒ Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem-orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea. (V.I.) ‒ O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia „La Baaad“, apărută la Editura Eminescu, în 1996, o penetrantă, profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, „Doina“. (C.I.) ‒ Aici ar fi întâlnirea noastră, a mea cu marele meu maestru Mihai Eminescu. În parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întâmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine „Doina“ eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe. (V.I.) ‒ „Doina. (Melodie fără sfârşit)“. (C.I.) ‒ Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii ‒ că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti, am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar „Doina“ eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvânt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după Revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comuniune spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică: doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cântec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lângă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani, dând apoi „Doina“ eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, e ca-n ritualurile sacre indiene. (V.I.) ‒Ghiers, viers, în limba română, înseamnă şi poezie, şi cântec, se ştie. Un tot. (C.I.) ‒ Totdeauna în poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adâncime, până la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică ‒ putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfematoare. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mână de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri, nu de mărimea lui, ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e „Ce te legeni...“ sau „Revedere“ şi eu imediat îl consider mai mare decât mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e! (V.I.) ‒ Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime. (C.I.) ‒ Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti“, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici, la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat când au venit indo-europenii. (V.I.) ‒ Nu s-a păstrat, nu s-a permanentizat chiar nimic din această civilizaţie? (C.I.) ‒ Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor; vezi toate colindele româneşti care sunt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea! (V.I.) ‒ Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut? (C.I.) ‒ Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi la expresiv. (...) (V.I.) ‒ De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii? Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile? (C.I.) ‒ Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere, şi dacă nu cazi în prăpastia care te duce până la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta. (V.I.) ‒ Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară“, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta? (C.I.) ‒ Exact ceea ce-am scris în acel text, literal. (V.I.) ‒ Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemâna oricui, sunt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam multora scrisorile de amor către fetele de acasă, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi la nivelui de patru clase. (C.I.) ‒ Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi, pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva. Și dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfânt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate va avea acolo revelaţia... (V.I.) ‒ Ştiu eu dacă s-ar duce?... (C.I.) ‒ Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie, aşa cum vechiul creştin, analfabet sau puţin alfabetizat, bâiguia şi el din Biblie seara, citea câteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu. (V.I.) ‒ La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe când aici... (C.I.) ‒ Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet până la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sunt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anevoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu când spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi până la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie când va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supraveghea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi când nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: „Mi-e rău din tot trupul!“... Şi s-a întors pe o parte. „Mi-e rău din tot trupul!“... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un câine. (...) (V.I.) ‒ Spuneţi că sunteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha al lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu? (C.I.) ‒ Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul budist al cuvântului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar până la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decât prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, niciunul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine, el este o manifestare divină. Eu când l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bârlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorâtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trâmbiţele cereşti când am citit „Moartea căprioarei“ şi „Balada“, mai ales.

[caption id="attachment_7692" align="aligncenter" width="1024"] Cu Cristian Cioacă pe malul stâng al Dunării albastre și nu prea[/caption] Am plecat spre Orșova, în toamna lui 2007, să scriu un reportaj pentru „Cotidianul“. Cristian Cioacă ‒ șoferul Cristian Cioacă, nu elodicidul ‒, stelist fanatic, m-a ținut de la București până la Orșova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam și Vijelie. Și Guță. Mult Guță. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de douăzeci de ani, și tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun simț, nu se băga să pună întrebări la interviuri, ca alți șoferi, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână și lui zece, douăzeci de lei la o deplasare, nu își făcea program separat, nu era pretențios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren și nu zicea nu. Fiindcă l-am văzut așa amarât, de-i venea să rupă volanul cu dinții, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniștească, bietul de el. Ochisem pe Internet o pensiune nou-nouță, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori stea în cameră și să revadă a nu știu câta oară, la micu video-player de care nu se despărțea, vreun meci de demult, câștigat de Steaua.   Sun la numărul de pe site și, foarte amabil, patronul îmi explică pe înțelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe niște străduțe, stânga-dreapta, dreapta-stânga, până ieșim din oraș și ne înfundăm între niște dealuri, pe un drum îngust, neasfaltat, numai gropi. ‒ Bă, să vezi că ne-am rătăcit! Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem și el îmi zice că e bine așa, suntem pe drumul cel bun. ‒ Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de rahat, dom’ patron, e numai hopuri și hârtoape. ‒ Păi ăsta e, spune patronul bucuros, țineți-o tot înainte și ajungeți imediat. [caption id="attachment_7693" align="aligncenter" width="1024"] Dunăre, Dunăre, apă tulbure...[/caption] Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb din mijlocul drumeagului. ‒ Așa-ți trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacție!, încerc eu să fac haz de necaz. Șoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub mașină, zice că nu e grav. Și dă-i bătaie mai departe prin gropi, prin fum, prin mii de baionete, încă un kilomteru. Nici nu trece o oră și ajungem într-un luminiș. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e patronul și ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus,  munte și pădure. O splendoare. În jos, Dunărea. Tot  splendoare. Nici urmă, însă, de pensiune. În poieniță nu se vede decât un chioșc. ‒ Păi să vedeți, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt niște căsuțe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe Net. Cum nu eram pretențioși, mă înțeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuță să văd ce condiții are pensiunea care-nu-e-chiar- așa-de-pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pătuc așa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept. Și o băiță în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Și un gemuleț cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuței alăturate. Și un televizoraș la care nici nu știu dacă puteai să vezi subtitrarea, cred că era un televizor numai pentru muzică și pentru filme românești. Parcă eram în „Albă ca Zăpada“! [caption id="attachment_7694" align="aligncenter" width="1024"] Cristian Cioacă, acest tânăr răsărind frumos și liber dintre dânșii...[/caption] Era târziu și noi, obosiți, nu mai aveam niciun curaj să facem iar drumul ăla înapoi, prin gropi, până în oraș. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi și în căsuță, totuși. La urma urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem picioarele, să dormim domnește. ‒ Dar mâncarea? ‒ întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. În poieniță nu se vedea nimic ce ar fi semănat cu un loc unde să se poată mânca. ‒ Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceți dumneavoastră… un cârnat, mici, o fleică…  găsiți în oraș. Noi vă oferim grătarul și cărbuni să vă frigeți singuri. Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe Internet. ‒ Și n-aveți dumnevoastră aici niște cârnați, ca să nu ne mai ducem până în oraș? ‒ Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău. Avea numai pufuleți, la chioșc, biscuiți și sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre și-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cum scria pe site; cică turiștii dinaintea noastră plecaseră cu undițe cu tot. Și tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbitor. Nu puteai să te superi pe el. ‒ Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar, nu plec fără sculă. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice pește! Și mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. [caption id="attachment_7695" align="aligncenter" width="1024"] Un singur vaporaș pe o Dunăre cât Europa[/caption] Primul pas l-am facut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic… moldovenește, am călcat pe dânsul. Merde! I-am turtit moțul! Dau să mă șterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu’, nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniați ca rățuștele, parcă se duceau la scăldat. Aha, deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. ‒ Na, strig, să mai zici că nimeni nu mai face nimic în țara asta! Jos, sub buza malului, se ițea din pământ un tub gros, de plastic. Pe acolo ieșea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuță, direct în Dunăre, în gușa crapului. M-am întors în poiană trăgând picioarele prin iarbă. Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moțați în tufiș. ‒ E frumos aici... chiar foarte frumos. Se vede și Serbia... Dar nu stăm, că n-aveți Internet. Ne pare rău. Și am plecat. Cu adidașii în pungă. A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutați orșovenii din vechiul oraș, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau așezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-și sape niște veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai niște adâncituri de-o șchioapă. Și când se umpleau, orșovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, și o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că și acum e la fel, că nu și-o fi bătut cineva capul cu problema asta. [caption id="attachment_7696" align="aligncenter" width="1024"] Roman Conchi, un om însetat de libertate, împotmolit în rahat[/caption] Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin șaizeci și ceva în Orșova și-și făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Și tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea și n-a mai fugit din țară. Și zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: „Am venit aici să-mi caut libertatea și m-am împotmolit în căcat!“.

[caption id="attachment_7705" align="aligncenter" width="1024"] Ianuarie 2012. Proteste în Piața universității împotriva guvernului Boc (Foto: Wikipedia)[/caption]

NOTĂ: Acum 5 ani guvernul Boc cădea în urma unor proteste de stradă. Am fost acolo. Am scris acest text. Timp de câteva zile România a fost un vulcan. Apoi Băsescu a turnat cuburi de gheață în crater și totul s-a fâsâit cu un guvern impotent, MRU. Dar revoluția a mai continuat mult timp după aceea, la televizor. Am recitit acest mic reportaj după atâta timp și încă mi se pare bunicel, lecturabil. Drept pentru care îl scot la lumină pe site.

***

„Hai la revoluție!“ ‒ strigă unul ridicând sticla de lichior. Patru inși fac poștă o sticlă în stația lui 122, la marginea Bucureștiului. Au urme de var pe mâini și pe haine. Nu par să fie dintre zurbagiii care au făcut praf centrul Capitalei. Și, de fapt, nici nu merg la revoluție : vor coborî, obosiți, câteva stații mai încolo, în Ghencea. Asta, cu mersul la revoluție, e numai un fel de salut. E pe buzele tuturor. Și e singurul semn, la periferia orașului, că în centru se întâmplă ceva. În rest, aceiași oameni apatici umblând ca niște păpuși împinse de un deget nevăzut printr-un cartier mohorât, sub un cer vânăt, pe înserate. E a patra zi de proteste. La televizor, lumea ia foc, se zguduie.  Dar în oraș, mai încoace, freamătul revoltei nu se simte deloc. Nici la margine, nici la Eroilor, nici pe la Cișmigiu, nici la Ateneu sau la Senat, pe unde autobuzul își urmează neabătut linia către focar, spre Piața Universității. Unii urcă, alții coboară, vorbesc la telefon, cică se adună iar în centru, hai la revoluție, ia uite că ninge! Și nu se aude și nu se vede nimic ce-ar semănă a revoluție nici de la o aruncătură de băț. Totuși, demonstranții sunt acolo, între Universitate și Teatrul Național. Trebuie să fie. Doar i-am văzut la televizor! Și chiar sunt acolo. Abia de la câțiva pași îi auzi. „Ăla mic și ăla chior au băgat foamea-n popor!“ E o revoluție mică, ultracentrală, acoperită de zgomotul mașinilor. Câteva sute de oameni s-au strâns în Piața Universității. Ei spun că sunt peste o mie. La o televiziune sunt doar o sută, la alta sunt două mii, iar jandarmilor le ies cinci sute. Adevărul e ca de fiecare dată undeva pe la mijloc: la mijlocul distanței dintre Universitate și Teatru. Cel mult trei sute de oameni, la ochi. La televizor totul pare mai mare, mai puternic, mai viu decât în realitate. Pe ecran se văd protestanții cei mai îndârjiți, adunați în fața camerelor de luat vederi, înfipți în obiective. Aici, în pâlniile astea de lumină de la reflectoare, tot timpul se strigă și se agită pancarte. Grosul mulțimii strigă doar din când în când, trezit din șopoteala bisericuțelor, a grupurilor de interese mici. Pe partea dinspre Teatrul Național sunt bucureșteni la amestec. Jos Băsescu! Anticipate, nu comasate! Nu vă mai bateți joc de popor! Băse, să te duci cu dricu' / Unde este și nea' Nicu! Și pensia mea care am avut-o și mi-a luat din ea! Justiția care la soțul meu i-a dat la partaj ce-am avut mai bun și el era un bețiv! Să nu mai fie Boc! Să nu fie ce? Nimic! Nu să nu mai fie premier sau președinte de partid, ci pur și simplu sa nu mai fie! Vedeți, am astmă! ‒ strigă unul, vârându-se în camerele de televiziune. Își bagă în gură un spray din ăla, face puf-puf și iar strigă: am astmă! [caption id="attachment_7702" align="aligncenter" width="1024"] Bărbații în carcase de plastic se izbesc de huiduieli ca de un perete și dau înapoi.[/caption] Vine și fostul primar Viorel Lis. Acum îi pasă de București, nu cât a fost primar! E singur, fără Oana, tânăra lui nevastă. Ea, desigur, a rămas acasă, în cadă. În toate pozele apare numai în cadă sau pe plajă, ca o sirenă. Fără ea, Lis nici nu e băgat în seamă. Nu impresionează nici vedeta de televiziune Luis Lazarus ‒ Zeus, cum își spune acum ‒, cu tot cu cele patru zeițe pubere care-i țin trena prin mulțime. Îmi fac o poză cu Zeus. Se pozează cu toți care-i cer. [caption id="attachment_7704" align="aligncenter" width="1024"] Incredibil! Senzațional! Revoluția îmi oferă prilejul să mă pozez lângă Zeus![/caption] Dincolo, la Universitate, sunt numai tineri. Cerințele sunt mai clare. Roșia Montană nu e de pomană! Vrem cianură pentru dictatură! Sunt mai mulți studenți, ei n-au de luat înapoi douășcinci la sută din salariu. Jos sistemul! Respect, domnule! Gata cu bătaia de joc. Și Constituție! Asta vrem! Timpul trece, vin tot mai mulți bucureșteni. Cică ar fi vreo două mii. Zero virgulă unu la sută din populația orașului. Tot e ceva. Cu numai patru zile înainte erau zero virgulă zero la sută, ceea ce statistic înseamnă că protestele se extind. În toată țar, peste 8.000 de români protestează. Facebookul zbârnâie, circulă în draci o poză cu un nene protestând de unul singur în fața unei primării dintr-un orășel transilvănean. Ieșiți din casă, dacă vă pasă! Cine nu sare, nu vrea schimbare!, strigă tinerii sărind pe loc, cu mâinile în aer. Eu vreau schimbare, dar nu sar. Fiindcă nu pot. Sunt obez. Mă simt discriminat. Figură aparte face un tip bărbos, cățărat pe plinta de deasupra ușii de la Geologie. Stă acolo de ore întregi, într-o poziție incomodă, cu genunchii semiflexați, un fel de stâlpnic exaltat. Cică e yogin, rezistă. Flutură un drapel limens. L-am mai văzut la televizor, cu diverse ocazii, întotdeauna agitând acel steag uriaș. I se spune, nu știu de ce, „Stegarul dac“. Când jandarmii se apropie să-l dea jos, spre binele lui, ca să nu cadă în cap, tinerii încep să huiduie; bărbații în carcase de plastic se izbesc de huiduieli ca de un perete și dau înapoi. Nu vor să întărâte mulțimea, să iasă iar cu capete sparte, cu molotoave, prăpăd în oraș. Stau deoparte chiar și atunci când vreo zece puștani se cațără pe un chioșc de ziare și încep să țopăie pe acoperișul de tablă. Par să se cunoască între ei, au venit în grup. Sunt niște copii, mai au trei-patru ani până să pice la bac. N-au revendicări politice, au venit aici doar pentru adrenalină. Dinspre Casa Armatei vine o coloană de studenți. Noi suntem studenți, nu suntem violenți! Nu există să existe violență la studenți. Ei intră în facultate cu o păpădie în mână și la absolvire nu lipsește niciun puf din coroană. Piața capătă forțe proaspete și lozincile strigate din mii de piepturi explodează ca un tunet. Nici traficul nu reușește să acopere bubuitul revoltei. Dar vibrația încetează brusc la câțiva metri mai încolo. [caption id="" align="aligncenter" width="640"] Cu copilul la revoluție. Citește și SCRISOARE PENTRU FIICA MEA[/caption] De peste drum, de la Ministerul Agriculturii, abia dacă se prinde un hârâit ca de tranzistor pus între două castroane de tablă. Aici e mai puternic Dan Bitman cu inelul lui mare cât inima, mare cât inima, mare cât inima lui. Muzica se aude de la un chioșc unde se vinde, la preț de restaurant de fițe, vin fiert. Un pluton de jandarmi păzește să stea oamenii frumos la coadă, să nu se blocheze intrarea la metrou. Chioșcul n-are nici pe departe deverul gheretei de fornetti de lângă Universitate. Acolo s-a epuizat stocul și vânzătoarele stau cu mâinile în sân și se uită printre galantarele goale cum sute și sute de clienți de-ai lor încearcă ‒ fără violență! fără violență! ‒ să schimbe ceva în țara asta. Pe partea cealaltă, înspre Batiștei, clocotul pieței se stinge la semafor. Ca să se audă până la Romană și mai departe, la Palatul Victoria, e nevoie de mult mai mulți oameni. Lasă, bă, că strigăm noi și pentru ei. Să dea televizoarele mai tare!

Erau niște puștani, vreo douăzeci, claie peste grămadă într-o celulă de la Penitenciarul pentru Minori și Tineret din Tichilești, cimitir al tinereții lor. Se loveau cu coatele ca să-și facă loc mai în față, în raza camerei video. ‒ Nenea, nenea, vreau și eu! Răsăreau ca niște lupi de pe după paturile suprapuse și se repezeau la camera video, parcă ar fi vrut să muște din ea.Veneau atât de aproape, încât nu mai vedeam pe monitor decât frunți înguste, de două degete lipite strâns, cu vârticuș deasupra, obraji maturizați forțat, amestecând coșurile răscoapte cu fire aspre de păr, priviri strâmbe, urechi mari. Vreo doi, cu fețe mai blânde, stăteau umili în spatele haitei. Așteptau o ciosvârtă de la ospățul capilor. Iar alți câțiva se retrăseseră într-un colț, cu spatele la camera de luat vederi sau cu tricourile trase pe cap, ca să nu fie recunoscuți în imagini. ‒ Tu de ce nu vrei să apari în film? ‒ l-am întrebat pe unul. ‒ Părinții mei știu că sunt în Italia, la muncă, nu în pârnaie. ‒ Dar tu? ‒ Să nu mă vadă gagica cu coșuri, nu vezi ce meclă de cartof am? ‒ Corect. Eu fac un film aici, nu ghiveci… Scriam un reportaj despre un băiat închis doi ani pentru că furase o ciocolată. Îl vizitasem de trei ori la pușcărie, încercând să prind cât mai bine personajul. În ziua aceea se libera și voiam să filmez prima lui zi de libertate, pas cu pas.   ‒ Sunteți prea mulți, mânca-v-aș! Nu încăpeți toți în cadru. Mie îmi trebuie cinci-șase bucăți, atât. Nasolule, tu treci deoparte că ești urât cu spume, îmi strici filmul. ‒ Păi ce, nu sunt și urâți în filme? ‒ Ba da, dar nici chiar așa! Treci acolo, la perete. Băi ăsta cu peștoaică pe braț, tu pentru ce ești la bulău? ‒ Am omorât o babă. ‒ Dar ce-ai avut cu ea? ‒ M-am dus să fur o găină, baba m-a văzut, a vrut să dea cu un par în mine, eu i-am zvârlit găina în față, ea s-a ferit, s-a împiedicat și a căzut cu cracii în sus. În cădere, s-a dat cu capul de un butuc și aia a fost, adio, babă! ‒ Asta e, ce să-ți fac? Dumnezeu s-o ierte. Treci aici, te filmez. Dar tu, piticule? ‒ L-am spart pe unul cu cuțitul la burtă și a murit la spital. ‒ De ce? Cum? ‒ Eram la discotecă în sat. S-a dat la gagica mea, eu m-am supărat și l-am înțepat scurt. ‒ Și uite-așa de șapteșpe ori, nu? ‒ Nu, decât o dată, dar adânc. Avea și pielea moale, al dracu’, a intrat ca-n brânză. ‒ Vai de capul și de curul tău! O să ruginești în pușcărie, băiatule. Hai și tu aici, te bag în film. Tu? ‒ Eu îs pe tâlhărie și mutilare. Am vrut să-i iau lanțul la o pițipopancă, ea s-a pus cu mine, i-am dat un cap în gură și am desfigurat-o. ‒ Dacă n-a stat să-i iei lanțul, așa-i trebuie. Treci la filmare! Hai și tu, măi scheleabră, că tot ieși ca păduchele în față, nu mai scap de tine. Ce naiba ai mai făcut și tu? ‒ Furt, nenea. Eu sunt cuminte, nu ca infractorii ăștia. ‒ Și ce ai furat? ‒ O bicicletă. ‒ Poftim? ‒ O bicicletă! ‒ Bă, futu-ți gura mă-tii de bandit, de ce-ai furat, bă, bicicleta? Cum ai putut să faci așa ceva? Tu știi cât suferă un om când i se fură bicicleta? Patru biciclete mi s-au furat până acum! Dacă aș putea, te-aș bate acum, aici, de să te caci pe tine. Marș de-aci, nici să nu te mai văd! Dispari! ‒ Hai, nenea, vreau și eu în film! Te rog eu frumos! ‒ Marș! Marș de-aici, criminalule!

Mi s-a întâmplat să scriu câteva reportaje bune, pe altele cu pasta uscată în pix, iar pe unele să nu le scriu deloc. Acestea din urmă poartă în ele iluzia că ar fi fost poate cele mai reușite, dacă dintr-un motiv sau altul nu le-aș fi ratat.  

Cea mai mustăcioasă femeie

Era cât pe ce să scriu un senzațional reportaj-anchetă despre braconajul transfrontalier. În Republica Moldova nici mistreții nu au ce mânca. Trec Prutul înot dincoace, în Uniunea Europeană, își fac plinul cu păpușoi românești și se întorc în huceagurile lor să-și facă siesta fiindcă acolo grănicerii moldoveni nu-i deranjează: ei n-au nici ATV-uri, nici jeepuri Nissan Patrol, ca ai noștri, nici benzină pentru GAZ-urile lor. Porcii plimbăreți nefiind în evidența ocoalelor silvice din România, în zonă erau doborâți mai mulți mistreți decât în planul de vânătoare.  Că era de unde. Mi-am luat un pix mare la mine, potrivit pentru un subiect atât de generos, și dă-i bătaie spre Iași, unde trebuia să mă întâlnesc în mare secret cu un polițist de frontieră dispus să-mi dezvăluie, sub anonimat, de ce e tolerat braconajul și pe ce mese înalte ajung mistreții, ba și căprioarele, că și ele treceau hotarul. Am plecat cu Lari Dobrică, unul dintre șoferii de la „Cotidianul“. [caption id="attachment_7772" align="aligncenter" width="1024"] Lari (Ilarion) Dobrică, un șofer de mare rapiditate la nevoie. Cu sau fără mașină.[/caption] Ajungem în Târgu Frumos noaptea și hotărâm să rămânem acolo până dimineața. Tragem la singurul hotel din oraș. Domnul Agavriloaie, administratorul, pe care-l anunțasem de pe drum că venim, ne aduce niște sarmale. Vorbim tare, să ne auzim, fiindcă la parter e o nuntă, iar la etaj discotecă. Nici nu putem ațipi din cauza tropăielii și a măgăoaielor care nu mai tac până-n zori. Plecăm spre Iași chiori de somn. Găsim un fel de motel într-o vie de lângă Iași, un fost cămin pentru muncitorii sezonieri. Toate ușile deschise, dar nici țipenie de om pe-acolo. Mă iau după un uruit de motor și dau de o femeie care dă cu aspiratorul. Când se întoarce, îmi rămân cuvintele în gât ca sarmalele de la Târgu-Frumos: era cea mai mustăcioasă femeie pe care o văzusem vreodată pe viu sau în filme. Fiind și eu neras, ne-am împrietenit repede. Doamna s-a oferit chiar să ne aducă mâncare de acasă ‒ noi eram singurii clienți. ‒ Bine, zic, dar o să mâncăm seara, când ne întoarcem de pe teren. [caption id="attachment_7773" align="aligncenter" width="700"] Hotelul din Târgu Frumos, loc de insomnii dureroase[/caption] Și am plecat să mă documentez pentru un reportaj despre crescătorii melci. Melcii i-am agățat din drum, ca să zic așa, fiindcă nu merita să ajung până în capătul țării pentru un singur reportaj. Când m-a sunat omul cu mistreții, de pe un număr ascuns, ca de fiecare dată, am stabilit să ne vedem seara la hotelul din vie, retras, numai bun pentru întâlniri de taină. Revenim seara la hotel, încă și mai obosiți, flămânzi, prăfuiți, vai de capul nostru. Dar pe doamna cu mustață ia-o de unde nu-i! Ne întâmpină un domn, și el cu o mustață groasă, căzăcească. Habar n-avea de noi, că eram cazați acolo și că trebuia să fim așteptați cu mâncare. ‒ Cum așa? Păi am stabilit dimineață cu o doamnă de aici… doamna care… Flămând, nedormit, nervos, mă avânt în descrieri hiperbolice ale  femeii cu mustață. Și dă-i și turuie despre cea mai mustăcioasă femeie de pe lume. Taras Bulba își răsucește mustața nervos și, când mai răresc eu cu metaforele, se uită în jos, la bâta cu care păzea motelul pustiu, și zice: ‒ Știu, domnule, e nevastă-mea! Nu cred că vreun Chevrolet a demarat vreodată mai repede decât al nostru, de la redacție. Și s-a dus naibii întâlnirea cu sursa, naibii s-a dus și reportajul. N-aveam cum să-l anunț pe omul meu, dacă el nu mă suna. Și n-a sunat. O fi venit la întâlnire și, dacă nu m-a găsit acolo, m-a luat de neserios și s-a dat de tot la fund.    

Verișoara mea nebună

A doua zi am pornit mai departe, spre Botoșani, unde aveam un subiect bun, să nu mă întorc cu traista goală. O luăm de-a lungul Prutului, pe la Bivolari, Santa Mare, Ștefănești. Când să intrăm în Bogdănești, mi-aduc aminte că o verișoară de-a mea, Gabi, s-a măritat în satul ăla. Ia să-i fac eu o vizită, zic, să ne mai și odihnim, mâncăm ceva… Nu mai știam numele ei după căsătorie, îl uitasem. Dar, mi-am zis, satul e mic și nu va fi greu să dau de ea. Câte femei din Tudor puteau să se fi măritat în Bogdănești? [caption id="attachment_7774" align="aligncenter" width="609"] Verișoara mea... nebuna aia... și domnul soț pe care era să-l supăr cumplit[/caption] Oprim la intrarea în sat și mă apropii de primul om care-mi iese în cale. Un tip tânăr, cu mustăcioară galbenă, solid, cu niște brațe noduroase. Încărca saci de făină într-o remorcă, parcă zvârlea în sus ursuleți de pluș. ‒ Hai salut! Caut și eu, zic, pe cineva din satul ăsta… O femeie. ‒ De-a cui? ‒ Nu știu cum îi zice acum. E măritată cu un tip de-aici, un cioban, habar n-am cum îi zice. Pe ea o cheamă Gabi și e de-a lui Luchian, din Tudor. Cred că ați auzit de Luchieni, nu? Nu se poate să nu fi auzit de ei. ‒ Ei, dar cine Doamne iartă-mă nu-i știe? Îl știu pe Paulică, pe Adrian,  pe Tomiță… Dar de asta, de… Cum ai zis c-o cheamă? ‒ Gabi. ‒ Hm… Dar de ce-o cauți? ‒ Am o treabă cu ea. ‒ Ce treabă ai? ‒ Dar de ce mă ischitești? Treaba mea ce treabă am cu ea! Omul zâmbește și nu zice nimic, seîntoarce cu spatele și continuă să arunce saci în remorcă. [caption id="attachment_7775" align="aligncenter" width="1024"] Doamna aceasta cu copii mari mi-a fost elevă într-a șaptea și verișoară bună încă de la naștere[/caption] ‒ Hai că trebuie s-o știți! ‒ insist eu. N-are cum să n-o știți. E una zurlie rău de tot, o știu bine, că mi-a fost și elevă. Aia-i nebună tare, zău, îi tremură cercevelele la cap, iese în evidență peste tot. Înjură toată ziua, e scârboasă la vorbă; dacă ai picat în gura ei, te umple de căcat de sus și până jos, îți măi dă și-un cap în barbă dacă o superi… ‒ O știu, bre, o știu, gata! Vrei s-o chem? O sun acum. ‒ A, ce bine! Ia cheam-o! Spune-i că o caută verișorul ei din București. ‒ Verișorul zici? Tu trebuie să fii ziaristul ăla din București. ‒Da, da… Dar de unde știți? ‒ Păi Gabi e nevasta mea! Am simțit un fulger vâjâind pe lângă mine. Era Lari, gonea spre mașină, gata să plece ca din pușcă: hai, hai, hai! ‒ striga. Însă de data asta, fiind în familie, totul s-a terminat cu un hohot de râs. De câte ori povestesc asta, nimeni nu crede că se putea întâmpla de două ori cam același lucru, la câteva ore distanță. Și nici că leneșul Lari putea să urce atât de repede în Chevrolet.  

Vacile înguste din Ripiceni

Altă dată, mai sus, spre Ripiceni, am ratat alt reportaj. Voiam să scriu despre vacile înguste din Ripiceni, Botoșani. Așa spun sătenii că-s vacile lor: înguste. Numai astfel de vaci pot trece prin spațiul îngust, jumătate de metru, dintre gard și peretele casei. Gospodăriiile sunt strâmte tare pe-acolo. Și iată de ce. În nii ’80, când s-a ridicat barajul de la Stânca-Costești, pe Prut, satele din albia lacului de acumulare au fost strămutate. Pe vatra satului Ripiceni au fost îngrămădite alte șapte sate. [caption id="attachment_7776" align="aligncenter" width="717"] Foto: www.botosaneanul.ro[/caption] „Vatră de îndesire“ au numit comuniștii zona unde au fost strămutați țăranii din satele inundate. Fiecare a primit loc de casă de 250 de metri pătrați. Ca să ajungă la toți. Pe acel petic de pământ, sătenii și-au ridicat casa și câte un grajd. În rest, gospodăriile se întind în drum. Acolo sunt stivuite lemnele, acolo sunt glugile de coceni, fânul, paiele, cotețe pentru păsări, gunoiul. Acolo sunt legate și vacile când rămân gestante, că n-ar încăpea în ogrăzi cu burțile lor mari. Un reportaj social de toată frumusețea mi-ar fi ieșit. [caption id="attachment_7780" align="aligncenter" width="1024"] Cu Florentin Florescu, un prieten care-ți dă și subiectul din pix[/caption] Florentin Florescu, ziaristul botoșănean care mi-a dat pontul, m-a avertizat că, fără aprobarea primarului Ioan Burciu, nimeni din primărie nu va sufla o vorbuliță despre complicațiile juridice în legătură cu proprietățile. Că multe mânării s-au mai făcut pe-acolo cu pământurile. Și ca să fi scris doar din punctul de vedere al sătenilor, reportajul ar fi stat cu o zgaibă-n sus, în dezechilibru. Așa că era musai să vorbesc cu primarul. Sun la primărie. Răspunde o femeie: ‒ Domnu’ primar nu iesti aicea, iesti pi teren. Îl rog pe șoferul Cristian Cioacă să mai încerce cu telefonul cât îmi văd eu de subiect ‒ scriam ceva despre țiganii din centrul Dorohoiului, care primiseră case noi de la primărie, într-un cartier construit pentru ei la marginea orașului. [caption id="attachment_7777" align="aligncenter" width="1024"] Cristian Cioacă. Șoferul Cristian Cioacă. De la Cotidianul.[/caption] Când revin la mașină, Cristi îmi zice că a sunat de mai multe ori și că de fiecare dată i s-a spus că primarul e pe teren. Sun și eu. La fel: primarul e pe teren. ‒ Bine, atunci dați-mi, vă rog, mobilul lui, zic. ‒ Mobilul lui personal nu pot ca sî vi-l dau, zice vocea. ‒ Dați-mi telefonul de acasă. ‒ Nici pi aista nu pot sî vi-l dau. ‒ Dar pot să-l iau din cartea de telefoane, nu? ‒ Putieț, da digiaba sunaț, cî nu-i acasă, iel iesti pi teren. ‒ Atunci dați-mi mobilul de serviciu! ‒ mai fac eu încercare. Pe ăsta nu-l puteți ține la secret. E telefon plătit din bani publici. E numărul la care primarul e anunțat de sus, de la județ, când arde, când dau turcii, când vin controale… Pe ăsta trebuie să mi-l dați! ‒ Vi-l dau. Notațî-l, da’ digiaba îl notaț! ‒ Dumneavoastră doar dați-mi-l, vă rog! ‒ Vai, domnu’ reporter, da’ chiar nu înțălegéți? Noi aicea-șă, la primărie, avem telefoani de servici. Tăț avem. Li avem pi Vodafone. Da’ la noi, aice-așă, la marginea țării, n-avem siemnal pi Vodafone, aicea iesti siemnal numa’ pi Orengi. Digiaba îl sunaț pi domnu primar când iesti pi teren. N-am putut da de primar și n-am riscat să mă duc oricum până la Ripiceni, 100 de km, și să nu-l găsesc. I-am plasat unui tânăr ziarist local noul subiect: telefoanele de serviciu, plătite din bani publici, într-o rețea fără acoperire în acea zonă. Ce miros de comisioane! Nu știu dacă l-a scris.  

Popa de la ambulanță

N-am nici scris reportajul senzațional despre serviciul de ambulanță din Pitești. Auzisem că angajează preoți pe mașinile de salvare, alături de medic și asistent. Știrea venea de la o cunoștință de pe net; femeia lucra la Ambulanță, deci știa ce se cădelnițează în instituție. Ideea, trebuie să recunoaștem, era genială și profund românească: cheamă domnul Lăzărescu Salvarea și n-are statul să-i trimită un medic să-l asiste până la spital, n-are o butelie de oxigen, un aparat de resuscitare cardiacă, dar dacă e cazul și intră pacientul în comă, preotul e acolo să-l spovedească din mers, în lumina nepământeană a girofarului și în trâmbițele sirenei. Că nu se mai poate cu atâția morți nespovediți, neîmpărtășiți în sistemul sanitar românesc! Dar până când? [caption id="attachment_7778" align="aligncenter" width="646"] Intervenție la un accident grav în Pitești, fără preot în echipajul standard al ambulanței[/caption] Am sunat nerăbdător la Pitești, să nu mi-o ia altcineva înainte. Am vorbit chiar cu directorul. Of, alt zvon dezumflat! Dar măcar avea un sâmbure de adevăr. ‒ Da, a spus directorul, a fost vorba recent să fie angajați patru preoți la Serviciul de Ambulanță, s-au dus tratative cu Prea Sfințitul Calinic, de la Curtea de Argeș, care a promis tot sprijinul. Dar încă nu avem preoți angajați, a încheiat directorul. Încă nu. Știți ne gândim că sunt atâtea accidente grave pe șoselele noastre… Sunt muribunzi, creștini ca și noi, care ar avea astfel parte de o rugăciune finală. Sau răniți care, în drum spre spital, au nevoie de sprijinul spiritual al unui preot în acele momente de suferință… Dacă proiectul va fi vreodată finalizat și pacienții vor avea parte și de stetoscoape, și de busuioc, rugăm pe această cale conducerea Ambulanței argeșene să angajeze și pastori, predicatori, muftii etc., pentru toate religiile, iar pe unele ambulanțe să nu fie nici un fel de slujitor religios, acestea fiind trimise la solicitarea ateilor.  

Marele lăutar ruinat de o femeie

Am ratat povestea artistului care a trăit în huzur până când o femeie i-a ruinat averea și sănătatea, ajungând el, la bătrânețe, să cânte pe străzi pentru mărunțiș. Pe bătrânul ruinat l-am văzut prima oară în metrou la Unirii. Își acorda vioara. Un instrument bun, fără îndoială, cu sunet frumos, cu vibrație vrăjită. Mi-a spus că el e celebrul lăutar Alesu, cel care le cânta la ureche interlopilor, dar și mahărilor comuniști, restaurantele se băteau pentru el și nu-l puteau tocmi decât pentru o seară sau două. ‒ Vezi pata asta albă de pe frunte? De ce crezi c-o am? De la banii pe care mi-i tot lipea lumea la petreceri. Toată viața am umblat cu bani pe frunte, până când… Până când l-a ruinat acea femie misterioasă. Bătrânul avea chef de vorbă, părea să fie o comoară de povești. Dar eu mă grăbeam. Mi-a spus că îl voi găsi mereu acolo, în metrou, dacă vreau să scriu despre viața lui, care e un roman. L-am întâlnit apoi în stație la Universitate. Stătea gârbovit pe o geantă, ciupea corzile viorii cu degetele, asculta sunetul cu urechea lipită de cutia de rezonanță, o mai încerca și cu arcușul, scurt. În acest timp îi povestea unei bătrâne elegante viața lui, așa cum mi-o zugrăvise și mie: de la mărire la cădere. N-am putut să-l întrerup. Apoi l-am reîntâlnit pe Lipscani. Stătea pe un scăunel lângă niște afișe cu maneliști, cu vioara pe genunchi, și vorbea cu un polițist. Câte un trecător arunca mărunțiș în șapca pusă pe asfalt. Când polițistul a plecat, am alergat după el și l-am întrebat dacă-l cunoaște pe lăutar, dacă știe ce e cu el. ‒ Ce lăutar? Bietul de el… nici nu știe să cânte la vioară. Nu vedeți că numai o acordează tot timpul? ‒ Mi-a zis că e lăutar. Are o poveste interesantă. Ați văzut semnul alb de pe frunte? Cică e de la banii lipiți. ‒ E o boală de piele.  

Coșarul cu noroc la erecții

[caption id="attachment_7779" align="aligncenter" width="1024"] Nu mai avem norocul să întâlnim coșari veritabili[/caption] La fel, singurul coșar pe care l-am văzut în București – trezindu-mi pofta de a scrie despre o meserie ce va dispărea nu peste mult timp – era un impostor simpatic. Stătea pe niște pietre, cu bila și sârma de coșar strânsă colac la picior, trăgându-și sufletul. De fapt, el cerșea într-un fel. Habar n-avea de coșărit. Ținea într-o mână un smoc de fire de păr din coada calului și le vindea cu un leu firul celor care se opreau să-și atragă norocul de la el. Bărbaților le spunea că dacă țin firul acela de păr în buzunar, nu vor da în patima beției; iar femeilor, că dacă și-l pun sub pernă, atunci să fie sigure de erecția bărbatului. Dacă aș fi scris reportajul ăsta, s-ar fi împuținat credulii și unul sau mai mulți cai ar fi rămas cu coada întreagă.  

[caption id="attachment_7802" align="aligncenter" width="605"] Mircea Daneliuc[/caption] Citind cartea lui Alexandru Petria, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc“ (Editura Adenium, Iași, 2013), constați că Mircea Daneliuc poate fi tăiat în bucăți și dat la ziariști ca să trăiască și ei. I-ar sătura pe toți. Are darul de a scoate titluri de primă pagină din orice enunț. Și, odată pornită, rotativa trage uniform și unge cu tuș gros și cu vitriol tot textul, până la ultimul cuvânt. Nu există momente de subțiere, de scădere a tensiunii, indiferent care ar fi subiectul. Lui Alexandru Petria îi va fi fost ușor să scoată din discuțiile lui cu Mircea Daneliuc o carte care ți se lipește de mână de la prima ochire. Iar după ce o citești dintr-o răsuflare, o mai răsfoiești un timp, așa cum ciugulești bomboanele de pe tort după ce te-ai săturat (în cazuri extreme, de pe colivă). Așa că de la bun început vă îndemn: „Nu dați banii pe prostii,/ Citiți clasici cât sunt vii!“. Cartea asta trebuia să existe pentru că Mircea Daneliuc nu apare la televizor, nu-l știm, tocmai într-o vreme când e multă nevoie de Mircea Daneliuc și de oameni ca el. Nu l-am mai văzut de când candida la Primăria Capitalei. Avea un program construit cu rigoare de regizor, obișnuit să stăpânească demiurgic lumea platoului de filmare; urma să întroneze ordinea în studioul numit București, plin de figuranți și de vedete. Dacă ar fi fost ales, intransigentul primar ar fi instituit o amendă până și pentru scuipatul pe stradă. Îmi amintesc replica lui dintr-o emisiune: „Alo, domnu', v-a căzut ceva din gură! 50 de lei amendă“. Dar n-a fost să fie, bucureștenii au ales scuipatul. Este, de atunci, personajul misterios, cel filmat numai la nivelul picioarelor și din spate. Se știu puține lucruri despre el. Din 2009 nu a mai scos niciun film. Se aude că a renunțat. A trecut la literatură, publică mai repede decât apucăm noi să citim ‒ cititul fiind o treabă obositoare. Nici măcar actorii din ultimul lui film, „Cele ce plutesc“, nu au citit cartea cu același nume, care, se înțelege, stă la baza filmului. „La cineaști se păstrează tăcerea. Ai un film la televizor, ai o lansare pe undeva, nu te deranjează nimeni cu telefonul, ca și cum ce s-a văzut nu există. Omertà. Sunt unii care își invită confrații la premiere; acolo n-au încotro, trebuie să dea ceva din ei care să nu-i angajeze, se apropie, iau autorul în brațe și-i șoptesc cu sinceritate: te sărut…“ (p. 51). Colegii de breaslă, cineaști și scriitori, sunt discreți și nu prea interesați, așadar, de ce mai face domnul Mircea Daneliuc. Dar noi, ăștia flămânzi de senzațional finuț, de cancan livresc, oameni care ne-am mâncat porția de eroism în sălile de cinema privindu-i filmele (Vă amintiți: „Cum? N-ai văzut filmul lui Daneliuc? Așa de fricos ești?“), noi tare am mai vrea să-i vedem fața. Și Alexandru Petria, mânuind reflectorul propriilor curiozități, ni-l luminează în cartea asta. Nu prea tare, că regizorului nu-i plac gros-planurile și lumina puternică, dar destul cât să-l recunoaștem în penumbră și să mușcăm din el. Fiindcă, da, Mircea Daneliuc a fost și este o hrană bună. Păcat că poporul s-a cam stricat la stomac și nu mai suportă decât o alimentație ușoară, cu înlocuitori, și căcat cu lingurița. (Sper ca acest cuvânt urât să nu-l oripileze pe suavul poet Alexandru Petria.) [caption id="attachment_7803" align="aligncenter" width="800"] Lansarea volumului la București. De la stânga la dreapta: Alexandru Petria, Mircea Daneliuc, Liviu Antonesei, Viorel Ilișoi (Foto: Ionuț Bănuță)[/caption] Întrebătorul Petria și răspunzătorul Daneliuc nu s-au văzut la față decât la lansarea cărții. Dialogul s-a purtat pe net. Avem de-a face cu un interviu scris. Dar nu se pierde nimic din prospețimea, din spontaneitatea unui dialog față în față. Mircea Daneliuc, din câte știu, vorbește la fel de bine cum scrie. Are ideile pe țeavă, pregătite și calibrate în ani de zile de experiențe și reflecții, nu trebuie să scotocească după ele prin memorie ori să le însăileze pe loc, ca atleții talk-show-urilor. Iar cum le formulează, mai rar cineva. Parol! Așa că peste răspunsurile lui scrise, poate la prima mână, poate pritocite cu știuta lui acribie, suflă un vânt jucăuș de primăvară a minții, de sărbătoare a stilului. Mircea Daneliuc, scriitorul, îi are în el – să nu uităm – pe scenaristul, actorul și regizorul Mircea Daneliuc. În cartea asta joacă un rol de compoziție care ar putea să fie chiar rolul vieții lui, adică poate așa e și în realitate. Când nu vrea să spună ceva despre sine, preia controlul și mută macazul discuției: să vorbim despre altceva, asta nu interesează pe nimeni, asta nu-mi place, nu am ce spune, să trecem mai departe. Refuză cu obstinație să vorbească despre femeile din viața lui și despre pensie. Și pe bună dreptate, căci nu poți divulga asemenea intimități dacă ai o bună creștere! Mă așteptam ca Alexandru Petria, autorul unor poeme licențioase la care a roșit și Facebookul, să limpezească măcar misterul pensiei printr-o singură întrebare directă: „Domnule Daneliuc, cât o aveți?“. Dar s-a abținut. Cu mare greu se lasă convins Mircea Daneliuc să povestească despre iubirea juvenilă pentru eleva R. Nouă nu ne dezvăluie numele întreg, dar el există – sau măcar a existat ‒ scris în clar undeva. Într-un superb gest de iubire și discreție, adolescentul a scris numele iubitei pe interiorul aripii de la bicicletă. Scrijelit, cum altfel?, cu sula – după ce a încercat cu un cui și n-a mers. Iar când vorbește despre copilul care a fost, Mircea Daneliuc înșiră trei anecdote, numerotate de la 1 la 3 și formulate la persoana a treia. Vorbește ca despre un străin care poartă același nume și cu care, ce ciudat, a împărțit aceeași biografie până la sfârșitul adolescenței, când a devenit „spermatozoid“. Adică unul dintre numeroșii candidați la Regie care asaltau an de an ovulul IATC cu speranța de a pătrunde. A intrat la a cincea încercare. Ce are Mircea Daneliuc de spus despre sine spune în cărțile lui. Amintirile sunt o stare. Când le povestești, devin fapte. „Scrisul nu poate fi decât o divulgare a intimității profunde, o dezvirginare“, postulează el. Refuză de multe ori să dea nume. Dar trimiterile sunt atât de clare, încât ne dăm seama imediat cine sunt: Regizoretele sâsâit care citește scrisori de protest la Antena 1, Marele Maestru Pistolar care dă pe după deget cinematografia românească și combate în Senat, Dumnezeu să-l ierte, cine Rockerul și așa mai departe. [caption id="attachment_7804" align="aligncenter" width="500"] Dorel Vișan în filmul „Iacob” (Regia: Mircea Daneliuc, 1988)[/caption] Zgârcit la întâlnirea cu oglinda trecutului propriu, Mircea Daneliuc dă cu amândouă mâinile din lada scriitorului. Într-un excelent capitol dedicat  artei sale, aflăm povești despre filmele lui, despre lupta cu cenzura, aflăm cum s-a apucat el de literatură la 50 de ani (scenariile de până atunci n-or fi fiind tot literatură?), cum îi vin ideile, cum le pune pe hârtie, cum își finisează textul, vorbește despre construcția solidă a romanelor: „O carte fără construcție, adică ieșită din pix, atunci când la intervale ce par inspirate se așază pe hârtie ca să înnoade formele unor pulsiuni de moment, sfârșește prea des năruindu-se din interior, adică devenind plată și stricând ce e bun în față și după. Fiecare scriem ceea ce ne-ar plăcea să citim“. Apoi umblă de la o editură la alta să-și publice cărțile, iar editorii se fac că au altă treabă. Din cărțile publicate până acum, 14 am numărat, a câștigat cât de un plin de benzină, când era mai ieftină. Dar nu dezarmează. La 70 de ani (la apariția cărții), e plin de viață și de idei. Când intră într-o analiză politică, literară, cinematografică și te aștepți să peroreze de sus, de la catedră, el coboară lângă tine și te trage amical de mânecă: vrei ceva tare? Și îți vorbește despre tinerii regizori „împotmoliți în bacalaureat“, despre „criticii excremențiali“, despre „băieții râzăreți“ sau „mamuții lânoși“ din administrația culturii. Despre filmele de astăzi, cu bugete de peticeală, cu două personaje într-un apartament – iar peste puțin timp, cine știe, poate cu două personaje într-o cabină telefonică. Unde dă Mircea Daneliuc cu epitetul, curge sânge. Sunt pasaje de o virulență apocaliptică; monstrul arde cu suflarea lui lumea pe care e supărat. Lumea din care s-a exilat în chiar interiorul ei. Dar, ceva mai încolo, același monstru se înfioară povestind despre felul misterios în care imaginația pare să provoace realitatea. Povestește cum, exact când scria fraza: „Simțeam că nu o voi mai vedea niciodată“, a sunat telefonul și a fost anunțat că i-a murit mama. Un actor al cărui personaj e înjunghiat de niște țigani în „Senatorul melcilor“ va fi înjunghiat și în realitate, după filmări, într-un tren. Iar rockerul din romanul „Apa din cizme“ primește în carte un rinichi de la soția sa – asemănător cu ce avea să se întâmple peste vreo zece ani cu personajul real. (L-aș ruga pe autor să scrie pe o hârtiuță că am primit toate salariile restante de la „Jurnalul Național“. Are mână bună, am încredere în el.) Mircea Daneliuc spune că scrie doar ca să nu se sinucidă. Nu crede – și repetă asta – că filmele și cărțile lui (sau ale altcuiva) pot schimba lumea. Îmi permit să-i aduc la cunoștință că pe mine, parte a lumii, filmele lui m-au schimbat. Asta mărturisește și Alexandru Petria în carte. Și mai sunt mulți, mulți, toți cei care umpleau cinematografele la „Glissando“, la „Iacob“, la „Cursa“, la „Vânătoarea de vulpi“, la „Croaziera“. Ni se părea un gest de frondă să mergem la filmele astea. Le știam pe de rost. Mircea Daneliuc avea curajul să se bată cu cenzura pentru filmele lui, rezista de unul singur în fața regimului, iar noi, cum să spun, nu rezistam prin cultură, ci prin rezistența lui. Fără acest exercițiu de libertate, prin curajul altuia, poate n-aș fi ieșit în stradă la revoluție. Fiindcă nu supsesem libertate de la mama, nu îi știam gustul. Dar datorită lui Mircea Daneliuc am recunoscut-o imediat când am întâlnit-o. Dintre numeroasele contre cu regimul, povestite în carte, chiar mai puternic decât renunțarea la carnetul de partid mi s-a părut alt gest. Am râs și am plâns citind. Daneliuc prinde o bursă Fulbright și stă șase luni în Statele Unite. „S-a aprobat bursa, au și răspândit zvonul în București că, așa nemernic cum mă arătasem în filme, am trădat și patria mamă. Pe mine, însă, mă ardea de ulei... Aveam rație lunară și mă rodea ideea că va încăpea în bucătăria vreunui miliţian. Ce poți să faci? M-am dus la un notar de acolo, am plătit în dolari și mi-a eliberat o declarație cu timbru sec că cedez litrul de ulei unei domnișoare rămase la mine-n apartament.“ E poate singurul caz când printr-un act al statului american se reglementează regimul de proprietate al unei banale sticle de ulei într-o țară socialistă și nu prea prietenă. La nivel simbolic, lovitura e colosală. Mai mare rușine nu putea regimul păți. Criticilor literari le bate cuie în cap. Critici de cinema nu există, n-au cum să se formeze în lipsa unei tradiții, doar niște doamne care se lubrifiază la Tarantino, dar chirăie și cad pe spate la niște scene mai tari din „Patul conjugal“. Actorii, care practică o meserie lipsită de demnitate, la noi, sunt desenați cu bățul de chibrit pe un strat de praf de pușcă: „Ai putea crede că, unde se hrănesc cu Shakespeare și jăratec, au numai lumină în ochi și pe buze. Stai de vorbă cu ei. S-a terminat un spectacol, uită harnic orice, ca să facă loc rapid la ce va să vină. Altfel, nici n-ar putea să profeseze. Sunt unii mai avantajați de fizic sau de voce, cei care iau de obicei eroul central. Astfel își consolidează ideea că ar fi actori mari, căci nu rezultă că ești important dacă faci o creație adevărată din viața unui personaj amărât. Trebuie să fie o personalitate ceva, Lincoln, Hamlet sau Robespierre. Numai ăștia îți fac reputația. Cu toate că am cunoscut destui care s-au făcut după asta și directori în teatru, și miniștri sau demnitari, și n-au lăsat în amintire o boabă, o scenă minoră din toți hamleții lor și spartacii. Nu sunt decât un inventar sec de roluri, viața de scenă prin care au trecut – un C.V. La film, tocesc rolul, acolo, la cadru; când sunt chemați la aparat deschid un sertăraș – au sertare în cap – și scot rapid o mâhnire, o consolare, o indignare, după caz, cum se cere.“ (p. 97). Iată-l vorbind și despre câinele său: „Apare în câteva filme, și în «Proba», și în «Glissando», deoarece participa și la scrierea scenariului, și la filmări, și la montaj, și la mixaj, știa mai mult cinema decât mulți pe care i-am cunoscut.“ Când întrebătorul îl saltă brusc pe culmile înțelepciunii, de unde începe și ridicolul („Ce credeați că e viața, ce credeți acum că este?“), Mircea Daneliuc îl trage înapoi pe pământ: „Ar trebui să dau o tură pe Internet. Acolo circulă o mare colecție de cugetări proferate de filozoafe pensionate din bucătării.“. Umorul, ironia, sarcasmul, cinismul dau culoare și vitalitate sângelui care irigă acest trup viu numit carte. Iată, acesta este trupul lui.        

[caption id="attachment_7824" align="aligncenter" width="500"] Tătuța (Vasile Merticaru, 1918-1986) între Mămuța și Țațana (fotocopie dintr-un album pierdut)[/caption] În ziua aceea tătuța m-a trezit cu noaptea în cap. Am auzit clampa, țac-țac, scârțâitul ușii, apoi pașii lui pe podeaua de lut. M-a atins ușor pe frunte cu palma lui uscată și aspră ca scoarța de copac. ‒ Ia scoală, nepoate. Hai că avem oleacă de trebușoară. ‒ Hăăă? E noaptea! Ce trebușoară? ‒ Lasă că-ți spun eu pe drum. Hai! Îmbracă-te bine, că-i ger afară. Nu obișnuia să mă pună la treabă când stăteam la el, în vacanțe. Am sărit militărește în cizme și în câteva minute ieșeam afară, tropăind, înfofolit cu toate hainele aduse de la internat într-o valiză de carton. Gerul începutului de ianuarie m-a mușcat violent de obraji. Tătuța mă aștepta la poartă, lângă fântână, cu un snop de unelte alături. Hârleț, topor, târnăcop, lopată. La centironul milităresc, încins peste pufoiacă, avea o toporișcă. ‒ Ia jucăriile aiestea și hai să mergem! ‒ Unde? ‒ Lasă că ai să vezi tu. ‒ Ce să facem? ‒ Ai să vezi. Și-a aprins o țigară în pumni, o mărășească, încercând chibrit după chibrit și înjurând de fiecare dată când bățul nu lua foc. ‒ Ardă-v-ar focul cu chibritele voastre! N-au nimic în cap! Pe vremea mea, când țineam prăvălie, chibritul era chibrit, îl aprindeai și de talpă, și de tocul ușii, ce mai, numai te uitai la el și se aprindea. Astea doar sfârâie și mor. Și rachiul... domnule, rachiul era rachiu. Tutunul era tutun. Și omul parcă era altfel, era om. Acum, toate astea sunt făcute în bătaie de joc, numai așa, ca să fie. Și omul e tot așa, numai ca să fie. A luat-o înainte pe ulița înghețată, în sus, spre biserică, lăsând în urmă nori firavi de aburi și fum. Eu, după el, cu uneltele pe umăr. Fumul de „Mărășești“ îmi făcea poftă. Începusem să fumez la liceu, deja îmi cumpăram țigări. Aveam la mine câteva, dar îmi era rușine să fumez de față cu tătuța. Nici nu trebuia să știe, darămite să mă vadă! Nu înțelegeam de ce mă trezise cu noaptea în cap, nu știam ce aveam de făcut, dar nu l-am mai întrebat. Dacă era să-mi spună, mi-ar fi spus de la început. Era supărat și îi simțeam supărarea din felul grăbit cum trăgea din țigară, după călcătura apăsată care isca icnete mici, metalice, din pământul înghețat. Când era supărat, nu putea nimeni vorbi cu el. Se zidea în tăcerea lui și nu-l scoteai de acolo până nu hotăra el să iasă, sufocat de propria otravă. Așa că m-am ținut cuminte după el, depănând cu nasul, din aer, fuioarele de fum de țigară. De „tiutiun“, cum zicea tătuța. Nu mai era nimeni pe uliță. Satul începea să se trezească anevoie. Câte o lampă înmugurea umedă în întuneric. Curentul venea abia pe la 10 dimineața. Așa se dădea curent pe atunci: numai în timpul zilei; când se întuneca și aveai nevoie de un bec, se întrerupea. Se auzeau undeva un scârțâit de poartă, altundeva vălătuc de fântână, mugetul scurt al unei vite. Și pașii noștri. Câte un câine spărgea sticla gerului cu un hămăit stingher. Cum am trecut de Molocea, din capătul satului, tătuța m-a așteptat să-l ajung din urmă, doi-trei pași, și, tot fără să-mi spună ceva, m-a împins cu umărul spre Hârtop. Am luat-o la vale, printre dâmburi, pe o cărare îngustă, cu creste ascuțite de glod înghețat. Am mers încă vreun sfert de oră. Tătuța aprindea țigară de la țigară. Știam că n-avea voie, că suferea cu stomacul. Doctorul îl oprise, cu amenințarea morții, să mai bea și să mai fumeze. Dar tătuța, fost cârciumar, răbda ce răbda, și odată se uita cu scârbă în ochii morții și, parcă în ciuda ei, trăgea din țoi și din țigară. Nu mai departe de seara dinainte venise acasă pe două cărări, mormâind un cântec, cel pe care-l cânta la chefuri, în vremurile bune, când era sănătos: „Cine te-a împins, Vasile,/ Ca să strici prin sat copile?“. [caption id="attachment_7816" align="aligncenter" width="767"] Mămuța[/caption] Dormeam în camera alăturată, despărțită doar de o perdea. Se auzea tot. Intră tătuța, bâjbâie prin întuneric, se aude ulcica de tablă căzând de pe scăunelul din colț, de lângă căldare. Apoi liniște câteva secunde. ‒ Marie, dormi? ‒ Dorm, om nebun, nu umblu ca tine prin canaluri, noaptea. ‒ Nebună ești tu, că vorbești prin somn. ‒ Cum vorbesc prin somn? ‒ Ai zis că dormi. ‒ Ia lasă-mă-n pace! Culcă-te! ‒ Mi-e foame, fa! ‒ Și vrei să-ți dau eu să mănânci? Vezi că e borșul pe plită, mămăliga e pe masă, pune-ți singur și crapă! Că nu mă dau eu jos pentru tine, un om fără minte! Bei și bei, nu te uiți că... ‒ Nu mă uit că ce? Nu mă uit, iaca, beau cu ochii închiși. Ce treabă ai tu? ‒ Am, că stomacul tău e numai găuri și parcă văd că... ‒ Taci, fa, nu mai vorbi atâta, că te trezești. Și se apucă tătuța să cotrobăiască pe întuneric printre blidele de pe plită. ‒ Aprinde lampa, omule! ‒ Văd eu și așa... Începe să mănânce cu lingura direct din oală. Zdrang-zdrang se aude lingura când în oală, când pe lângă ea. Și horpăiala lui. Și mormăielile de plăcere. ‒ Dar ce borș bun ai făcut, Marie! Mmm, dar bun-bun, nu așa. ‒ Crapă în tine și taci! ‒ Nu pot să tac, Marie. Că e prea bun. Atâta bunătate de borș ce ai făcut... Bun tare! Ce-ai pus într-însul? ‒ Era să-ți spun eu ce-am pus într-însul... ‒ Bun. Bun borș. L-ai nimerit. Numai carnea asta n-ai fiert-o cum trebuie... Ia uite... cleaf-cleaf... ia uite cum trag cu dinții de dânsa! ‒ Ca carne, Vasile? Om nebun ce ești! Că e borș cu fasole. ‒ Dar și cu carne. Mămuța pufnește nervoasă. Scârțâie patul vechi, de scânduri. Pașii ei pe țoalele de cordele. Chibritul sfârâie. Lampa din perete strecoară prin perdeaua dintre camere un zer subțire de lumină. ‒ Vasile, Vasile, ce borș mănânci tu aici? ‒ Borș bun, Marie. Tare bun! ‒ Măi Vasile, tu ai mâncat zoaile în care am spălat blidele. ‒ E borș, adormita Maicii Domnului, nu vezi? Cu carne. ‒ Îs zoaile de la blide, Vasile. Și tu rozi spălătorul. ‒ Dar să știi că parcă-i un spălător. N-ai fiert-o deloc! Pe urmă tătuța a mai mormăit ceva și a adormit pe scaun, sforăia. Mămuța m-a chemat s-o ajut să-l întindă în pat. Așa îmbrăcat cum era. Numai cizmele i le-a scos din picioare și i-a pus obielele pe sobă, să fie calde dimineața. Toată noaptea s-a foit și a gemut. Ce-o fi visat de m-a luat dimineața din pat și m-a dus în Hârtop? ‒ O să scoatem un copac, l-am auzit zicând, la doi pași în fața mea, de parcă mi-a citit gândurile. Mergem la via noastră. Știi salcâmul acela... Și a luat-o pe sub coasta dealului, unde avea o bucată de vie. Câteva rânduri, nu mai mult. Atât i-au mai lăsat comuniștii din tot pământul lui de odinioară, bucățica aceea de vie, loc de folosință, cum i se zicea, din care nu scotea două găleți de vin. Dar asta nu-l oprea pe tătuța să-și dedice toată vara acelui lot. Cum dădeau lăstarii, își făcea o colibă de haldani în vârful dealului și de acolo păzea, sprijinit în bâtă, să nu-i fure careva poama. Dar dacă se abătea vreunul să ia struguri, el se făcea că nu vede. Se uita la cer. [caption id="attachment_7821" align="aligncenter" width="897"] Tătuța, primul din stânga. Mămuța, prima din dreapta. Mama și tata apar în această fotografie. În afară de copiii din rândul de jos, azi mai bătrâni decât mine, nimeni dintre ai mei nu mai e în viață.[/caption] Via aceea era mai mult un motiv să nu stea pe-acasă, poate ca să scape de gura mămuței, poate pentru că îi plăcea lui așa: să stea singur, ițit ca un popândău pe culme, agățat de baierele cerului și cu picioarele în iaz, numai el cu gândurile lui. Treabă pe-acasă nu prea avea. Nu mai ținea în ultimii ani nici vacă, nici porc, trăia bine din pensia de fost gestionar la bufet, dar mai ales din băutura pe care mămuța o vindea pe sub mână. Aducea alcool de la Botoșani, de la furnizorii ei din vremea când vindea la mat, îl înmulțea cu apă și-l vindea la negru într-o vreme când cârciuma din sat se deschidea numai două ore, seara, ca televizorul, și nici atunci nu avea băutură, doar chibrituri care nu se aprindeau și câteodată țigări. Oamenii veneau tot la mămuța. Băteau în gemuleț la 5 dimineața, înaintea cursei de navetiști, își luau porția și plecau la muncă plini de energie.

[box type="info" font="verdana" fontsize="25" float="center" head="Cum m-a învățat tătuța"]

„Luceafărul“ printre harbuji[/box]

Degeaba păzea tătuța via. Păsările ciuguleau, oamenii luau cu poala, căci pe-acolo treceau spre iaz ori spre pădurea Vartan, pe-acolo duceau vacile la cireadă, mai împărțea și el cu mâinile lui, și toamna numai ce-l vedeai la poartă, acasă, cu un săcotei de nailon în spate, cu câțiva struguri chifligiți, striga: „Marie, scoate zdrobitoarea, că am adus poama!“. Zdrobea strugurii și își punea mustul într-o damigeană, la fiert. Pe urmă stătea cu ochii numai pe damigeana aia, o căuta ca pe cloșcă. Nu apuca mustul să stea din fiert, că tătuța îl termina. Îi plăcea tulburelul. Iarna, când i se făcea poftă de o cană de vin, trebuia să ceară de la mămuța. Ea scotea din via din grădină o mie de kile de vin. ‒ Ia adă, babă, o cană de căpșunică. Dar vezi să fie rece! ‒ Bea din vinul tău. Unde ți-e vinul din Hârtop? ‒ L-am băut. ‒ Dacă ți-a plăcut... ‒ Nu, l-am băut că era frumos. Uneori îi dădea, alteori nu, depinde în ce toane o prindea. Dacă era supărată, tătuța trecea drumul la Țațana, la aprozar, și de la ea nu se întâmpla să vină cu gâtul uscat, că doar era fata lui și nu-l putea refuza. Se făcea că lucrează ceva pe la aprozar, că mută o lădiță mai încolo ori că alungă o muscă de pe marmeladă și căpăta plată generoasă în ce fel de rachiu voia el, mâncare, haine, că la Țațana se găseau de toate. Am ajuns pe deal odată cu soarele. În jos se zărea iazul;  mai sus de noi, pe buza dealului, răsăreau câteva acoperișuri, parcă plutind prin leșia rece a zorilor. Via era pe la jumătate. ‒ Ia uite-l ce frumos e! Îl dăm jos! – a spus tătuța, brusc înviorat, arătând spre salcâmul uriaș din capătul de sus al viei. Nu înțelegeam de ce se bucura că va doborî salcâmul. Sub coroana lui își făcea coliba. Stătea toată vara la umbră, mânca acolo, dormea acolo. ‒ Dar de ce-l tai, tătuță? Lemne acasă ai o grămadă. ‒ Am eu o treabă cu el... „Na, să vezi că-l vinde, mi-am zis, fără știrea mămuței, și-mi dă banii mie, să am la școală.“ [caption id="attachment_7818" align="aligncenter" width="1024"] Uliță din satul meu natal, tarâm al glodului, cu Hârtopul în planul îndepărtat.[/caption] Parcă eram în „Moromeții“, în celebra scenă a tăierii salcâmului, căreia toată lumea se străduia să-i găsească o semnificație ascunsă, un simbol, pe când eu, băiat crescut la țară, cu o pădurice de salcâmi în fundul grădinii, din care tata tot tăia când avea nevoie, nu vedeam altceva decât banala tăiere a unui arbore, că avea omul o treabă cu el. ‒ Gata, hai să scoatem animala asta din pământ! a zis tătuța. Și s-a așezat frumos pe o grămadă de râpcă. Și-a tras gulerul pufoaicei până sub urechi, și-a îndesat căciula pe cap și și-a înfundat mâinile în buzunare. Cu bărbia înfiptă în piept, mă urmărea pe sub apărătoarea căciulii de fâș. Ochii îi sticleau de nerăbdare. M-am apucat voinicește de săpat cu târnăcopul în jurul salcâmului. Pământul era înghețat bocnă și cornul de fier abia rupea, scrâșnind, câte o bucățică, nu mai mare decât pumnul. ‒ Tătuță, asta nu-i vreme de scos copaci, i-am zis gâfâind după vreo jumătate de ceas. Dau cât pot de tare, ca la ocnă, și nimic. N-am niciun spor. Salcâmul ăsta e mare al dracului, și-a întins rădăcinile prin tot Hârtopul. Nu cred că-l pot dovedi singur. Ce-ți veni să-l scoți? ‒ Așa m-am gândit eu astă-noapte, că trebuie să-l scot. Am venit cam vesel de la Ana, că mi-a dat niște scârbă de rachiu de la ea, de la aprozar. Nu știu ce nație de rachiu era acela... parcă era din obiele, că rău mai puțea. Așa se face băutura acum, nu ca pe vremea mea... Apăi pe vremea mea, când aveam noi prăvălioara noastră, aduceam secărică de la Golanu din Ștefănești, șliboviță din Suceava, mastică de la Botoșani, de la Bercovici, care o aducea cu vaporul la Galați, tocmai din Grecia, și pe urmă cu carul cu boi, încet, ca să nu se hlobăne prea tare, că de la zdruncinătură își schimba gustul... Când luai o gură, mămăică-mamă, simțeai că ți se face gura mare pe dinăuntru, uite-așa se umfla de bucurie, te parfumai tot, mirosea și sudoarea frumos... N-am mai văzut mastică de când erai tu de țâță... a mai găsit mămuță-ta pe la Botoșani un șip, de poftă...  Aveam și rom bun, și vermut, lichior, de toate. Bune mai erau! Dar acum... De la putoarea ceea de aseară put ca un hârdău și mă doare capul, parcă bat dracii toba în capul meu. Și cum n-am putut eu dormi de rău și de durere, că m-a chinuit și spurcăciunea asta de stomac, mânca-l-ar câinii, m-am sucit, m-am foit și mi-a venit așa în minte să tai dihania asta de salcâm. Am mai dat câteva târnăcoape, icnind, mai mult ca să-mi fac de treabă și să găsesc în acel răgaz o noimă în vorbele lui. Adică de unde și până unde, pornind de la un păhărel, să se apuce de scos salcâmul? Nu vedeam sensul prin pâcla spuselor lui. ‒ Eu tot nu înțeleg de ce scoți salcâmul. ‒ Că am eu o treabă cu el. ‒ Ce treabă? ‒ Sapă tu și o să vezi. M-am gândit că vrea să-l vândă ‒ și nu ca să-mi dea mie banii, cum m-am gândit de prima oară, cumva în glumă, dar nu total lipsit de speranță, și cum poate ar fi făcut-o din toată inima, ci ca să se opereze a doua oară la stomac; poate durerile de după beția aia cu poșircă îl făcuseră, peste noapte, să vină în sfârșit la vorba doctorului. ‒ Mai bine mai chemai pe cineva în ajutor. ‒ Nu, nu, nu, că nu trebuie să știe tot satul. ‒ Și ce dacă știe? Că doar nu-l furi, e salcâmul matale. ‒ Lasă că ai să vezi tu... Sapă și ai să vezi. Numai noi doi trebuie să știm. [caption id="attachment_7817" align="aligncenter" width="1024"] „Casa din vale” sau „Casa mare”, una din multele case ale bunicilor mei, rămasă în paragină după moartea lor, apoi vândută. Aici dădeam spargeri toți nepoții, furam bani și dulciuri de la Mămuța. Acum cred că ne mai și lăsa.[/caption] Tătuța avea încredere în mine. În puterea mea de a scoate stâlpul cerului, tot zgâriind cu târnăcopul pe lângă el, și în discreția mea. Nu era prima oară când puneam amândoi la cale o treabă de taină. Când eram mai mic, cum se apropia ziua să plec la cămin, dădeam împreună o spargere la casa din vale, ținută sub cheie de mămuța, și furam din banii de pe băutură. Tătuța mă băga pe un gemuleț din spate, care se scotea din perete cu tot cu cercevea, îmi spunea unde să caut, ce să iau și cât să iau. Când am mai crescut și n-am mai încăput pe ferestruică, a început să acționeze singur. Făcea el ce făcea, fura cheile de la mămuța și dădea atacul. Mă aștepta în stația de autobuz, când trebuia să plec, cu o sacoșă plină de bunătăți, căci mămuța aduna de toate în casa de la vale, și cu bani de cheltuială. Pe lângă ce-mi dădea mămuța cu mâna ei. Era zgârcită, o știa tot satul; la luat avea patru mâini, la dat ‒ numai una mică și temătoare. Am început să sap mai cu sârg. Mă îmboldea, pe lângă dorința de a termina lucrul început, și nerăbdarea de a afla mai repede ce-l împinsese pe tătuța să se pună cu atâta mânie pe salcâmul lui, singurul copac din tot Hârtopul, umbra lui, reazemul, prietenul lui din pustietate. Cum am trecut de crusta de gheață, cam o palmă în adâncime, treaba a mers mai repede. Dedesubt pământul era moale, hârlețul tăia cu ușurință lostopane ca niște bucăți de carne pline de vinișoare uscate. Curând am ajuns la rădăcini. Porneau în toate direcțiile, împletindu-se cu rădăcinile viei, cu rădăcinile ierburilor; salcâmul parcă prinsese în brațe acel deal lutos, zeci de brațe, și se ținea din toate puterile lui, ajutat de toate plantele din jur, într-o mare și greu de înfrânt frăție vegetală. După ce i-am dezvelit roată-mprejur rădăcinile, am început să i le tai una câte una cu toporul. Nu era deloc o treabă ușoară. Fiecare rădăcină era un mic copac din care dădeau alți copăcei, și aceia risipiți apoi în ramuri mai mici, apoi în vine de lemn, formând o rețea uriașă prin care copacul trăgea sevele pământului și le ridica la cer. Se ținea tare, dar eu eram tânăr, puternic și lucram cu îndârjire. Toporul, bine ascuțit, mușca fără milă din brațele noduroase de lemn. Din tăieturile proaspete se prelingeau picături de sevă ca niște lacrimi. Pentru o clipă am avut sentimentul că ucid fără milă o vietate. Un fior m-a străbătut din cap până în tălpi când, retezând o rădăcină groasă, salcâmul s-a lăsat puțin într-o parte, smulgându-și singur din pământ câteva odgoane de lemn și scoțând un geamăt scurt. Am încremenit cu toporul în mână, o mogâldeață umbrită de trunchiul uriaș, o sclipire de metal în imensitatea sură a Hârtopului. Tătuța a tresărit din amorțeala lui și a venit repede lângă mine: ‒ Hai că mai e oleacă și pică! Dă-i la rădăcină, dă-i! [caption id="attachment_7820" align="aligncenter" width="1024"] Mămuța (în dreapta) cu fetele ei mai mici: Ana (Țațana, în stânga) și Ecaterina (Țațcatinca, în mijloc); lipsește din poză fata cea mare a Mămuței, Elena, mama mea.[/caption] N-a mai fost oleacă, a fost mult. După opt ore de săpat împrejur și de tăiat rădăcini, salcâmul nu voia deloc să se miște. Cum crescuse pe o pantă, mă așteptam să se prăvălească în vale, rupând cu greutatea lui, în cădere, rădăcinile înfipte vertical în pământ, la care nu puteam ajunge cu toporul. Dar nu ceda. Parcă, lăsat puțin câte puțin fără puterea rădăcinilor, se ținea de cer cu toate ramurile lui uriașe. ‒ Încă oleacă și gata! mă zorea tătuța, lovind și el când și când, fără vlagă, cu toporișca în câte o rădăcină. Trecuse de trei după-amiază și salcâmul era tot în picioare. Făcusem în jurul lui o groapă imensă. Practic, nu mai era nimic care să-l susțină și totuși nu cădea. Soarele se lăsa încet după dealul Lutăriei, departe, umplând Hârtopul cu o lumină obosită, un sânge vaporos și rece. Rezemat numai în dunga asfințitului, fără nimic altceva care să-l țină vertical, salcâmul stătea sfidător în groapa sfârșitului său, plină de lacrimi, de sudoare și de surcele. Biruiți, ne-am așezat pe grămada de râpcă. Nu-mi mai simțeam brațele. Răsuflam greu. Tătuța a scos o turtă de sub pufoiacă și mi-a întins-o. Am început să înfulec. El nu mânca. Întunecat la față, se uita crunt când la groapa din jurul salcâmului, când la coroana aurită de lumina apusului. ‒ Mai venim și mâine, am zis. De-acum se întunecă, uite! Încă o oră-două, mâine,  și gata, îl trântim la pământ. Poate venim cu o frânghie... Mă urc în vârf, o leg și îl tragem în jos... Poate mai aducem pe cineva să ne ajute... Tătuța n-a zis nimic. Parcă nici nu m-a auzit. S-a ridicat de lângă mine și a pornit agale spre salcâm, privind tot timpul în sus, cu baltagul în mâna dreaptă. S-a apropiat de trunchi, l-a îmbrățișat, atât cât a putut cuprinde cu brațele, și și-a lipit fața de scoarța aspră, cu franjuri argintii de promoroacă. A stat așa câteva clipe, nemișcat, parcă-și lua rămas bun. Apoi s-a dat un pas în spate și a început să dea cu toporișca în copac din toate puterile lui, puținele lui puteri. A dat o dată, de două ori, de trei ori. Trei răni mici, gălbui și umede, au apărut în pielea groasă a tulpinii. Și atunci, deodată, parcă înduplecat de acea izbucnire a bătrânului neputincios, salcâmul s-a aplecat încet la vale. Ramurile s-au smuls tăcute din cer, trăgând după ele fuioare de nori; rădăcinile s-au rupt zgomotos, cu scrâșnete de lemn înfrânt, cu trosnete seci ca niște împușcături. Uriașul n-a căzut, nu s-a prăbușit, ci s-a lăsat lent pe o parte până s-a așezat ca un om rănit de-a lungul povârnișului, cu ramurile în vale, spre iaz, și cu rădăcinile în sus, spre sat. Roata neagră de rădăcini retezate, cu pământ între ele, ridicată din groapă, a acoperit soarele. O pală de vânt a tăiat valea. ‒ Gata, și-a dat duhul! – a strigat tătuța. Și din doi pași a sărit în groapă cu o sprinteneală stranie, a început să scurme cu degetele pământul dintre rădăcini. Până să ajung lângă el, ca să-mi dau mai bine seama ce face, el era deja din nou sus, pe buza gropii, cu fața luminată de o bucurie intensă, ca atunci când reușea s-o păcălească pe mămuța și să-i mai fure câte ceva din casa mare, gârbovită sub greutatea lacătelor și a zăvoarelor. ‒ E aici! Am găsit-o! Ce ți-am zis eu ție? Na, că am găsit-o! Dar nu-mi spusese nimic și nici nu-mi dădeam seama ce găsise! [caption id="attachment_7822" align="aligncenter" width="656"] Mama și frații mei mai mici: Leta și Vasilică la înmormântarea Tătuței (1986)[/caption] Ținea în brațe o bucată de pământ. Cu grijă, ca pe un copil. O momâie diformă și neagră.  Cu stânga o strângea la piept, cu dreapta zgâria pământul, strat după strat. Râdea și scurma cu unghiile. ‒ E aici! ‒ striga cu o voce nouă, ciudată, care mă speria; parcă înnebunise. Gata, strânge toate sculele și hai acasă. Am găsit-o! ‒ Ce ai acolo? Ce ai găsit? Nu mi-a răspuns. Nici nu m-a așteptat să strâng, a luat-o înainte. L-am ajuns din urmă tocmai pe vârful dealului, pe lângă cimitir. Am alergat cu toate uneltele alea în brațe, împiedicându-mă de ele, scăpându-le, culegându-le din fugă de pe jos. ‒ Ce ai găsit, tătuță, ce e drăcia aia? A scos de sub pufoiacă o sticlă și mi-a arătat-o. O sticlă mare, cu străluciri verzui, murdară de pământ. Între timp reușise să curețe toată țărâna de pe ea. Din mers. ‒ Asta? Asta e mastică din Chios, nepoate! Mastică adevărată. Mi-a citit pe chip uimirea, descumpănirea, n-a mai așteptat să-l mai întreb ceva. ‒ Sticla asta am ascuns-o eu în ’48, când comuniștii mi-au luat prăvălia. Auzeam eu ceva vorbe, dar nu credeam: cum paștele mamii lor să-mi ia magazinul? Păi eu aveam de toate acolo: băutură, bomboane, sare, săpun, frânghii, gaz, de toate. Stăteau măslinele și scrumbia până se stricau. Și acum nici nu le mai știu culoarea. Ziceam că nu se poate așa ceva. Dar când m-am dus la Botoșani după marfă, mi-a zis Bercovici al meu, jidanul de la care luam marfă: Vasile, nu-i de glumă, strânge-ți averea și îngroap-o, că ăștia îți confiscă tot... Știam povestea asta. O tot spunea când se amețea de băutură și prindea oleacă de curaj să cârâie împotriva comuniștilor. Când i se făcea dor de viața lui de altădată. De vremea când avea băcănie în sat la noi, moară de păpușoi în Ringhilești, de unde se trăgea el, când ținea pământ mult în Sărata, era înstărit. Comuniștii i-au luat tot, iar el și mămuța au rămas gestionari, angajați la stat în fostul lor magazin. Două zile și două nopți, după ce Bercovici l-a avertizat, bunicii mei au îngropat prin grădină, la lumina lunii, tot ce sperau ei să mai poată salva din avuția lor, tot ce mai aveau în magazin și prin casă. Când a venit comisia, care, ce să vezi, era condusă chiar de Herșcu Bercovici, tătuța mai avea în raft niște sticle de sifon, ceva marmeladă, niște rachiu și câteva butoaie de bere în ghețăria din fundul grădinii. Prietenul Herșcu i-a făcut cu ochiul și i-a naționalizat rafturile goale. Ani de zile după aceea bunelul își mai amintea de câte ceva îngropat și se apuca de săpat prin grădină. Se întorcea cu câte o sticlă de rom, cu șampanie, cu niște conserve ruginite, cu câte o pereche de cizme de piele putrezite, dar de cele mai multe ori venea cu mâna goală. Fie că uitase locul, fie că doar i se păruse că avea ceva îngropat acolo. Venea în casă rupt de oboseală, murdar, se așeza într-un colț, negru de supărare, și nu mai scotea o vorbă toată ziua. Odată, când faceam un coteț pentru rațe într-un colț de ogradă, am găsit și eu ceva în pământ: un borcan de 10 kilograme cu carne de gâscă în untură. Stătea acolo de aproape 40 de ani, untura scăzuse și devenise o masă uscată, poroasă, ușoară ca spuma. Ne apropiam de casă. Tătuța vorbea întruna, cu o putere brusc regăsită, odată cu acea sticlă de mastică. ‒ Și vrei să spui că astă-noapte ți-ai adus aminte că ai îngropat sticla asta în vie? Și ai zis: hai s-o scot? ‒ Nu, am știut tot timpul că sticla asta de Chios e acolo. Nici o zi n-am uitat.  38 de ani m-am gândit la sticla asta. Cum să uit? Azi-noapte numai m-am hotărât s-o scot. După ce-am îngropat cu Maria ce aveam noi mai bun, m-am dus la vie în Hârtop și am îngropat sticla asta. Chiar de ziua mea. Am sădit deasupra un salcâmaș... care ai văzut cât s-a făcut... ‒ Chiar așa, ce faci cu salcâmul? ‒ Dă-l încolo de salcâm... Găsesc eu zilele astea doi oameni, îi trimit să-l facă bucăți și să-l aducă acasă. Îl pun pe foc. ‒ Adică vrei să spui că doar pentru sticla asta n-ai dormit toată noaptea și m-ai pus să muncesc ca nebunul, să mă bat de unul singur cu ditamai salcâmul? Dacă voiai să bei ceva, ce, nu găseam noi una mica la Țațana? S-a oprit în poartă și m-a privit o clipă în ochi, adânc, mutând în mine, cu acea privire, o bucată mare din pietroiul tristeții lui de om bătrân și bolnav. ‒ Asta nu-i o sticlă de băutură, mânzocule. În sticla asta e toată tinerețea mea ‒ mi-a zis el rar, bătând cu palma peste sticlă, prin pufoaică. [caption id="attachment_7823" align="aligncenter" width="1000"] O sticlă de mastică ordinară, chiar dacă scrie pe ea că e specială. Sticla Tătuței arăta altfel. Și conținea ceva cu adevărat valoros: tinerețea lui.[/caption] Câteva săptămâni mai târziu am primit la internat, în Botoșani, o telegramă: „Vino urgent, a murit tătuța“. Am plecat într-un suflet, fără să anunț pe nimeni, sfâșiat de vestea nenorocirii. Am ajuns dimineața înmormântării. Tătuța fusese un om bun. Tot satul era strâns la poartă, puhoiul de lume umplea ulița până în vale, la pârâu. Mi-am făcut loc cu coatele prin mulțime ca să ajung la sicriul lui, în casa de la vale, unde cât fusese în viață nu intra decât mămuța, iar el numai hoțește. Printre lacrimi am zărit după sobă, în cotruță, sticla de mastică. Era curățată de pământ, strălucind ca smaraldul, dar cu dopul neatins, prins în sigiliul lui de smoală, așa cum o îngropase tătuța în vie, demult, într-o zi de vară, când împlinea 30 de ani. (Post-scriptum: Am povestit această întâmplare acum, la aproape 50 de ani ai mei, înspăimântat fiind că, spre deosebire de tătuța, eu nu am nimic îngropat, nicăieri.)

Îți amintești, Dorel Andrieș, cârciuma aia, Pufoaica Ruptă i se spunea în oraș, unde noi beam otrava numită Trocadero, un fel de lichior făcut din cremă de ghete și sodă caustică? Așa gust avea și așa ne lăsa după o beție: negri și arși, descompuși, numai cu suflarea tinereții în noi. Fugeam de la ore, prietene, și ne făceam pulbere. Turnam băutură în noi ca să se ridice deasupra, ca uleiul, toate visele noastre de poeți în devenire. Eram îndrăgostiți de Nichita Stănescu. Știam totul despre el. Era zeul nostru, lui ne închinam. Scriam ca el, îl imitam fără rușine, ba chiar cu entuziasm. [caption id="attachment_7903" align="aligncenter" width="1024"] Cu Dorel Andrieș la vârsta când, deși aveam aptitudini sportive, alegeam poezia în locul flotărilor[/caption] Odată mi-ai citit o poezie de-a lui și ni s-a părut așa de frumoasă că ne-am pus amândoi în genunchi, față în față, frunte lipită de frunte, și am plâns de emoție recitind-o pe rând, iar și iar, chiar acolo, în centru. Și la băut tot cu Nichita voiam să semănăm, de aceea turnam porcăriile alea în noi, ca să ne facem ficații flenduri și să murim frumos pe la 50 de ani, magic, cu cartea în mâini și cu sticla la picior. Geniali și trimbulinzi voiam să fim. Și poate chiar eram. Îți amintești, prietene? Cum beam noi și citeam poezii, într-o zi, la masa noastră a venit și Dănuș Luca, zis Malacul, care habar n-avea de poezie, nu trăia nimic din delirul nostru liric, de fanatici. A stat Dănuș două ore și s-a uitat la noi cum vorbeam despre poetul frumos ca umbra unei idei. Ar fi vrut să spună și el ceva, căci fiorul intrase cumva și într-însul cum intră sunetul în toaca de lemn, care altminteri n-ar avea nimic de spus așa, ca lemn pur și simplu. Dar nu avea nimic de spus. Și atunci, la capătul celor două ore de rușinată ascultare, neștiind vreun vers sau vreo întâmplare din viața poetului, Dănuș al nostru s-a ridicat și a strigat tare, de s-au întors toți bețivii de la Pufoiaca spre noi, cu buzele umede, cu paharele tremurându-le în mâinile lustruite de mângâierea zilnică a sticlei, a zis: [caption id="attachment_7906" align="aligncenter" width="567"] Cu Dănuș Luca la un antrenament fizic, în internat, cu aparate pentru pectorali și timpane[/caption] ‒ Băi, ce pușca mea tot vorbiți atâta de Nichita Stănescu, doar gura e de voi și nu faceți nimic, nimic nu faceți pentru marele poet! Uite, a strigat Dănuș ridicându-se de la masa de tablă, eu îmi rup cămașa pentru el, căcănarilor! Și și-a rupt cămașa cea albă, au sărit nasturii, unul direct la mine-n pahar, altul pe masă, ceilalți pe jos, prin Pufoaica. A rămas la bustul gol, frumos ca un efeb, căci Dănuș făcea karate. Se ungea cu cremă pe corp și cu ulei pe păr, și-l dădea pe spate, ca Eminescu. Era cel mai frumos dintre noi, avea și gagici. ‒ Bravo, bravo, ai strigat tu ‒ ți-aminteștești? ‒ asta-nseamnă să-l iubești cu adevărat pe Nichita! La care Dănuș, încurajat de aprecierea ta sinceră, s-a bătut cu pumnii în piept ca Tarzan după o luptă și a strigat tare, să-l audă toți bețivii ăia inculți, iar vocea lui s-a dus și mai departe, până la cer: ‒ Să-mi bag piciorul dacă nu fac acum 50 de flotări pentru poet! S-a încordat ca un arc și, ca să-și facă curaj, și-a tras întâi vreo 20 de cărți în cap cu „Albumul memorial“ cărțoiul ăla de peste 400 de pagini despre Nichita, apărut la Viața Românească după moartea lui, pe care noi îl citeam și plângeam, căci ne intra ca alcoolul în creieri și totul devenea foarte albastru și trist pentru noi, atât de albastru și de trist, încât țâșneau poeme albastre și triste din noi, parc-ar fi fost scrise de Nichita Stănescu ‒ în viață fiind și beat mangă. [caption id="attachment_7899" align="aligncenter" width="496"] „Nichita Stănescu. Album memorial”, Editura Viaţa Românească, București, 1984, 430 pag.[/caption] Apoi Dănuș s-a aruncat la pământ și a băgat 50 de flotări, frate, fără oprire, pe număratelea, de-au rămas toți bețivii cu gura căscată, le curgeau balele în pahare. Și niciunul n-a îndrăznit să rupă cu vreo șoaptă momentul solemn când Dănuș s-a ridicat gâfâind, cu sângele ieșindu-i prin pori de atâta efort, de la flotările alea. Mi-a băut paharul din față, cu nasture cu tot, și pentru că nu era destul ce făcuse pentru poet, și-a mai tras vreo zece cărțoaie în cap și abia după aceea a izbucnit Dănuș al nostru în plâns. Mai mai ții minte? Plângea de-i clocoteau pătrățelele de pe abdomen și pectoralii lucrați la karate, clandestin, într-un garaj de pe la Păcii. Plângând a plecat, în pielea goală, cu palmele și cu pieptul murdare de la seria aia criminală de flotări. S-a oprit în poarta acelei terase infecte și printre lacrimi cât a putut de tare a strigat: Nichita Stănescu e mare poet, mânca-v-aș! Băgați flotări, dacă îl respectați cât de cât! Măcar una! Și nimeni, prietene, nimeni dintre acei ce veacul și-l făceau îmbătându-se criță, n-a deschis gura să zică ceva ori să tragă o dușcă, așa de adânc mișcați erau toți de gestul amicului nostru. Dar nici nu s-a deranjat vreunul, ăsta e adevărul, să facă măcar o flotare, fie și una leșinată, mai mult cu ridicare din fund și cu sprijin pe genunchi. Și doar erau acolo cel puțin o sută de consumatori răspândiți pe la mese și rezemați de garduri. Ceea ce înseamnă că numai doi la sută, adică eu și cu tine, hai trei, dacă-l punem și  pe Dănuș la socoteală, știau ceva, cât de cât, despre poetul Stănescu la numai doi ani de la moarte. Vai nouă! Și tare mă tem că astăzi nici unul dintr-o sută nu știe cine a fost poetul acela bețiv și de ce în loc de ficat îl durea până la țipăt un cal măiastru. [caption id="attachment_7908" align="aligncenter" width="1024"] Dănuș Luca, în dreapta, ascultând cu ochii închiși o poezie de-a mea. Pare transportat. Și nici nu-i dă cineva cu cartea în cap.[/caption]

[caption id="attachment_7970" align="aligncenter" width="600"] Foto: Elena Iluță[/caption] Cei de la ultimul etaj ies la geam, fac frumos cu mâna și le aruncă tricouri celor de sub ei. Aerul e plin de fantome, oamenii respiră poliester. Adolescenții cu tricouri moca merg cu ochii închisi pe marginea acoperișurilor, cad unul după altul și se strivesc de asfalt. Unii plutesc o vreme printre blocuri – „Uite, mamă, fata de la șase trasă de porumbei!“ –, coboară lin pe pământ. N-au nicio zgârietură, dar nu vor mai zbura niciodată. Zvârliți naibii tricourile alea, nu vedeți că nu vă mai cresc aripile?  

Ani de zile nu mi-am bătut capul cu dreptul la imagine: cum pot să mi-l apăr și cum să nu-l încalc pe al altora. Lucrurile erau simple: făceai o poză și o publicai. Până când un cioban mi-a atras atenția asupra acestui drept fundamental. Eram pe muntele Șăștina-Bărăsău, din Harghita, mă documentam pentru un reportaj despre cea mai modernă stână din România, făcută pe bani europeni. La stâna aia, în sălbăticie, se sfârșea domnia milenară a păduchilor și a bălegarului, începea epoca oieritului aseptic. Îmi cumpărasem de curând o cameră video pentru începători nehotărâți, ieftină, din aia de ținut în pumn, un fel de șaorma cu lentilă, și devenisem din prima zi sclavul ei. Întâi: fiindcă-mi plăcea să mă joc, s-o descopăr; apoi: fiindcă, neștiind în ce mă bag, am luat-o cu un card de credit Cetelem, ani de zile am plătit rate, comisioane, dobânzi, taxe, asigurări. Un credit ce se alimenta din propria împuținare, ceva ce părea să nu se mai termine. Acum camera a devenit așa de prețioasă, încât nici nu mai contează că are o rezoluție de doar câțiva kilobiți. Obțin rezultate mai bune filmând cu un borcan, dar o păstrez totuși, în semn de cinstire a bătăliei mele cu cardul de credit. [caption id="attachment_8125" align="aligncenter" width="1024"] Pe muntele Șâștina-Bărăsău (Tulgheș, Harghita), înaintea unei revelații: întâlnirea cu un cioban constipat (Foto: Mircea Lișcă)[/caption] Așadar, urcam pe munte spre stână. M-am oprit să-mi mai trag sufletul, că era mai greu să-l împing la deal. Am scos camera ca să mai butonez, să mai învăț câte ceva. Era liniște, se auzea cum sfârâie hard-diskul în burta camerei. Ciuguleam, cadru cu cadru, frumusețea tragică a ultimilor copaci rămași netăiați pe coastă. Eram doar eu și muntele, cerul deasupra și șoferul mai la vale, vrăjit și el de peisaj. Deodată, în timp ce trăgeam pădurea mai spre mine, apăsând pe zoom, am văzut cum crește pe LCD o lighioană ciudată. Stătea la pândă în tufiș, sprijinită în coadă. O coadă scurtă și groasă, ca de castor. Dar nu era castor. După câteva secunde și-a lepădat coada în iarbă ca o șopârlă. Dar nu era șopârlă. Apoi a început să molfăie un smoc de iarbă, ca un cal, dar nu era cal. Nu distingeam bine ce era acolo. Am apropiat mai mult. Și atunci mi-am dat seama că fusesem martor la o defecare mioritică! Animalul era un om care îngrășa tufișul. Un român, frate cu codrul. S-a ridicat să-și lege brăcinarii și m-a văzut. A pornit ca din pușcă spre mine cu pantalonii într-o mână, cu bâta în cealaltă. Venea val-vârtej și striga: ‒ De ce mă filmezi, bă? Mi-ai cerut acordul? Cine ți-a dat voie să îmi folosești imaginea? M-au surprins la el neologismele și agerimea vederii. Își dăduse seama dintr-o ochire, de la 50 de metri, că țin în palmă o cameră video cât o săpunieră. Mi-am dat și eu seama, tot de la 50 de metri, că părea familiarizat mai mult cu aparatura video decât decât cu săpunul. Dar nu era momentul să mă minunez de de aceste discrepanțe.  Ciobanul făcea găuri în cer cu bâta, așa de furios o agita, urla întruna că de ce-l filmez, cine mi-a permis? ‒ Păi… cui să-i cer voie? Nici nu te-am văzut, domnule! Eu filmam patria, iar dumneata erai acolo, murdăreai flora… Și mi-ai apărut în obiectiv! ‒ Ce floră, bă? Ce... Ia dă să văd ce ai filmat! Șterge imediat tot! Erase! Că am dreptul la imagine! [caption id="attachment_8126" align="aligncenter" width="1024"] Mircea Lișcă, șofer de la „Cotidianul“, filmând cu neprețuita mea cameră Panasonic[/caption] Primul impuls a fost să-i spun că am și eu drepturi de proprietate intelectuală, na!, de ce să șterg ce am filmat? Dar mi s-a părut nepotrivit să intru într-o polemică de idei și de principii, în vârful muntelui, cu un preopinent mânios ce se baza pe un argument de frasin, cu măciulie. ‒ Șterge, că-ți sparg aparatul cu boata! ‒ Dar ce boată frumoasă ai! E ornamentată în stil tradițional cu motive florale, geometrice și zoomorfe. Este de o excepțională valoare artistică și etnografică ‒ am încercat eu să-l îmbunez; dar el, nu și nu, să șterg filmul, altfel îmi face camera praf, ca în străvechea doină ciobănească: Din codru rup o rămurea Să sparg un handycam cu ea. Da’ pot și codrul tot să-l rup, Că procurorul îmi dă N.U.P. Am zis: ‒ Bine, domnule, șterg filmarea, dar nu pentru că insiști dumneata, ci pentru că, din păcate, nu are nicio valoare artistică. Menu – Erase – Erase selected – Sure? – Yes. ‒ Așa! Că dacă nu, îți sparg aparatul și te dau și-n judecată! [caption id="attachment_8128" align="aligncenter" width="1024"] Baciul Costel Bondrea, de pe muntele Șâștina, un român îngăduitor cu fotografii[/caption] Amenințarea cu procesul m-a îngrijorat. Îndepărtându-mă de cioban, am început să-mi fac fel de fel de gânduri, să întorc problema pe toate părțile. Muntele ăsta e un loc public? Am voie să filmez aici? Nu știu nici dacă există vreo lege, eventual una scrisă pe înțelesul meu, care să reglementeze cum e cu filmatul, fotografiatul în locurile publice, cine și pe cine are dreptul să filmeze și cum pot fi folosite imaginile respective – filme sau fotografii. Dar și portrete, caricaturi, crochiuri, în cazul în care prefer să imortalizez cu creionul pe hârtie fragmente din realitate, pentru că și acestea preiau imaginea unei proprietăți sau a figurii cuiva. Știu de o decizie a CNA, 80/2002, dar aia e pentru radio și televiziune. Eu lucrez la un ziar. Nu există un Consiliu Național al Ziarelor care să fi emis o normă cu valoare de lege. Dar dacă n-aș fi nici ziarist, ci un simplu turist? În decizia CNA, la art. 15. 1, zice că „orice persoană are dreptul la respectarea intimității în momente dificile, precum o pierdere ireparabilă sau o nenorocire“. În mod vădit eu i-am încălcat intimitatea ciobanului. Dar nu știam despre prezența lui în tufiș, nu am avut intenția să-l filmez. La fel de evident e că l-am surprins într-un moment dificil, omul e constipat, vai de el! Prezintă fapta lui interes public? Poate doar pentru o anumită categorie de persoane. Dreptul persoanei la propria imagine se referă la imaginea sa în tot, sau anumite părți nu cad sub incidența legii? Fiindcă mie nu mi se pare, îmi ziceam, că posteriorul ciobanului este imaginea lui, că îl reprezintă. Mai curând bâta îl reprezintă. Bun, am filmat. Dar una e să filmezi, alta e să folosești imaginea. Oricum n-aș fi păstrat-o. Nu are încărcătură informațională. Ar putea fi salvată, la limită, de niște conotații economice, de exemplu: efectivele de ovine se reduc de la an la an și, iată, ciobanii noștri, rămași fără turme, își scot hemoroizii la păscut. Dar e prea vulgar! E interzis să filmezi o persoană fără acordul ei, sau caracterul ilicit se referă doar la publicarea imaginii fară acordul persoanei? Dacă n-aș fi pe munte, ci pe o stradă în București? Încerc să filmez un melc târându-se pe lângă un minister și o mulțime de trecători îmi intră în cadru. Trebuie să obțin acordul fiecărui trecător? Să opresc circulația? Cu cât mă adânceam în alegații, cu atât înțelegeam mai puțin din situația în care mă aflam. Nedumerirea mea a sporit la întoarcerea în București. Voiam să scriu un reportaj despre capodoperele de sculptură din cimitire. Mă plimbam pe aleile cimitirului „Reînvierea“ (o denumire care poate induce în eroare), aflat peste drum de redacție. Uitându-mă după opere de artă, nici nu mi-am dat seama când am nimerit în toiul unei înmormântări. Mortul stătea întins pe năsălie. În jurul lui, zeci de oameni tropăiau și chiuiau printre morminte. O stație de amplificare monstruoasă urla de scula morții din somn (poate că „Reînvierea“ e totuși un nume potrivit...). Două cădelnițe uriașe, numite popular „grătare“, împrăștiau peste îndurerata adunare fum de mangal și miros de mici. O masă uriașă stătea să se rupă sub purcei și pui fripți. Psalmiștii cântau din gură și din instrumente electrice. Un preot în veșminte civile, dat cu unsoare pe cap, ținea o predică la microfon: „Pentru fratele Vali, ieșit special din pârnaie pentru acest trist eveniment, melodia următoare!“. Unul se cocoțase pe un jeep și zvârlea cu bani în mulțime, pomană de sufletul mortului. [caption id="attachment_8131" align="aligncenter" width="1024"] Cimitirul catolic din Mihăileni (Botoșani), unde am putut să fotografiez fără restricții[/caption] N-am rezistat tentației și am ridicat aparatul de fotografiat la ochi. N-am apucat să încadrez, că finanțistul de pe jeep a început să țipe la mine: ‒ Bhăi, cine ești, bhăi? De ce phozezi aici? Cine ți-a phermis? Ai achordul nostru? Imediat au sărit pe mine ciocli și bocitoare, mi-au smuls camera foto de la gât. Cică n-am voie să pozez acolo, e o înmormântare privată. (Deci înmormântare era!) ‒ Dar n-am pozat nimic! am strigat. Verificați! Nici nu s-au uitat. Camera a dispărut în buzunarul unui cetățean cu imaginea lezată la propriu, avea o tăietură de cuțit pe față. Doi găligani îndoliați m-au luat pe sus și m-au zvârlit afară din cimitir. La poartă erau vreo zece malaci de la o firmă de pază și tot pe atâția polițiști locali. Nu m-a băgat niciunul în seamă. Nu ei făceau ordinea acolo. M-am întors la redacție, am făcut rost imediat de numărul directorului  la Administrația Cimitirelor. Popa îl chema, predestinat. M-am prezentat, ziaristu’ lu’ Pește, i-am spus ce balamuc e acolo, că rudele defunctului au ocupat cimitirul și nu mai dau voie și altora să intre ca să aprindă o lumânare la căpătâiul celor dragi – da, chiar așa i-am zis, știu că funcționarii sunt sensibili la formule din astea lemmnoase – , că am fost tâlhărit, iar oamenii de ordine și toți angajații cimitirului sunt de partea tâlharilor, fac sluj în fața lor. Mi-a zis, încurcat, că nu e voie să fotografiez în cimitir, îmi trebuie aprobare de la Administrație. Chiar nu știam asta. Cimitirul nu e al comunității? E obiectiv militar,  sau ce? ‒ Bine, o să vă trimit o cerere cu ștampila redacției... ca să- mi termin totuși documentarea. Dar până atunci cum rămâne cu tâlhăria, cu camera foto? A zis că încearcă el să rezolve cumva… Simțeam că-i tremurau izmenele de frică și lui ca și poliiștilor de la poarta cimitirului. După o oră m-a sunat directorul: du-te și-ți ia aparatul de la administratorul cimitirului. Îndoliații erau în birou, tolăniți pe scaune, iar administratorul stătea în picioare și le aprindea țigările. În urma mea, unul musculos și tatuat a blocat ușa cu pieptul lui aurit. ‒ Deci ești ziarist, bhă? ‒ m-a luat în primire domnul care zvârlea cu bani de pe jeep. De la ce ziar? Cine the-a thrimis aici? De ce phozezi? [caption id="attachment_8138" align="aligncenter" width="1024"] ‒ Ce faci, bă, de ce mă filmezi? Vrei să mă dai la PRO TV?[/caption] Eram sechestrat și interogat de niște persoane private, în cimitir, domeniu public, iar polițiștii și angajații Primăriei asistau la scenă muți și nemișcați, numai nu se ploconeau în genunchi. N-aveam de la cine aștepta ajutor. Rușine!  Am tăcut și am înghițit. Nu voiam decât să-mi recuperez inestimabila cameră video. Mi-au dat-o după câteva minute de înjurături, grohăieli, sfârcâieli. Cardul era gol. Nu făcusem nicio poză la nunta lor, înmormântare, ce-o fi fost. De ce îmi șterseseră tot de pe card? ‒Ch-așa vrea mușchii mei! Am dhreptul la imagine! mi-a răspuns acea persoană, acel cetățean, acel domn, acel bărbat, că altfel nu pot să-i zic, care ținea cimitirul sub talpă, cu vii și cu morți. O fi avut el dreptul la imagine, dar nu și asupra imaginilor mele, pozele din cimitir. Or, mi le ștersese pe toate. Era evident o interpretare abuzivă a dreptului la imagine. Când am filmat în cimitrul „Sfânta Vineri“ pentru documentarul „Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi“, imediat au apărut antifilmicii, drept-la-imaginiștii, și m-au săltat. N-a contat că filmam doar la mormântul cântăreței și că eram însoțit de fiul ei, cel care deținea locul de veci și-l îngrijea. Încălcasem dreptul la imagine al unor persoane care nu apăreau în imagine. [caption id="attachment_8122" align="aligncenter" width="1024"] Cu Mihai și Ioana Lătărețu in cimitirul „Sfânta Vineri” , la filmările pentru documentarul „Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi“ (Foto: Elena Iluță)[/caption] Iar jeep, iar zornăit de lanțuri de aur, iar confiscarea aparatului. Am sunat la redacție, redactorul-șef Valentin Zaschievici a început să dea telefoane pe la Primărie, pe la Poliție, pe la prieteni. L-am sunat și pe un senator de Botoșani, prieten de-al meu, i-am spus că mi s-au confiscat o cameră video și un aparat foto în timp ce filmam o proprietate privată în prezența și cu acordul proprietarului. Senatorul, un pic mahmur după o nuntă, și bucuros să mă audă, a zis că face scandal, sună la ambasada Americii. Era cât pe ce să izbucnească un scandal diplomatic, când o băbuță, vecină de-a mea din Militari, a trecut pe lângă mine. M-a văzut cătrănit, flancat de doi, (doi și-atât), m-a întrebat ce-am pățit. ‒ Mamă Aurica, adică îl cunoști pe ăsta? ‒ au întrebat paznicii mei și ai drepturilor fundamentale ale omului. ‒ Cum să nu? ‒ a zis bătrânica. E vecinul meu, un domn tare de treabă, foarte politicos, toată ziua merge cu bicicleta și face poze prin oraș, e cu întreținerea la zi. ‒ Daaa? ‒ s-au mirat lung gealații. Ne scuzi, mamă... Mama Aurica mi s-a părut mai tare decât ambasadorul Americii! Mi-au dat sculele înapoi, m-au lăsat să filmez, sub supraveghere, doar la mormântul Mariei Lătărețu, ca să nu încalc cu voie sau fără de voie dreptul la imagine al altor morți. Pentru că în lege, unde se vorbește de dreptul persoanei la propria imagine, nu se precizează dacă e vorba de o persoană care este sau una care nu mai este ‒ cum ar spune Vanghelie. Am observat că toate cimitirele din București în care am fotografiat după aceea, cu aprobări în regulă, erau luate în stăpânire de asemenea cetățeni, că altfel nu le pot spune, cu niște păreri dezastruos de originale despre dreptul la imagine. Nici armata nu e mai instruită la capitolul ăsta. Doi caporali au alergat după bicicleta mea până aproape să le crape bojocii când am trecut prin fața unității militare cu aparatul foto la gât. Eram pe Șoseaua Antiaeriană, la marginea Bucureștiului, o zonă cu multe cazărmi, una lângă alta, multe rămase pustii după desființarea valizelor de lemn. Nici n-aveam de gând să fotografiez ceva, doar treceam pe acolo, dar am fost somat să opresc, apoi să șerg pozele de pe card. Poze mai vechi, fără nicio legătură cu cazărmile goale.   [caption id="attachment_8132" align="aligncenter" width="783"] Cazărmile de pe Antiaeriană: păzite de fotografii amatori de la sol, văzute detaliat din satelit[/caption] Cu armata nu te poți pune. Nu pentru că e puternică, ci pentru că nu ai cu cine te înțelege. Când însuși ministrul Apărării e bătut în cap, cuiul se duce în jos, trece prin toți, până la caporal. I-am arătat căprarului pozele pe display să vadă că nu am fotografiat vreo unitate. Dar dacă am pus pozele în alt folder? Dacă sunt ascunse pe card? Că cu aparatura asta modernă nu te poți pune. Când mi-a zis de aparatură modernă mi-am adus aminte că am în rucsac o hartă a zonei, cu imagini din satelit. O printasem de pe Google ca să mă orientez până pe o străduță din Rahova. I-am arătat harta și i-am zis cât de penibilă e vigilența lor față de un biet biciclist cu un aparat foto la gât, altminteri sculă ieftină, când satelitul îi urmărește din cer și le fotografiază toate cazărmile, le numără și fasolea din cazan. Cu cine să vorbești? N-am văzut semnul cu fotografiatul interzis? Am văzut eu un semn cu un aparat foto tăiat cu un X roșu, dar era o sculă veche, cu burduf, nu semăna deloc cu Fuji al meu. Dar în primul rând nu am fotografiat! E interzis să faci poze, nu să ai aparat. ‒ Da, dar, ca să ne asigurăm, hai să ștergem pozele. Și mi le-au șters. I-am așteptat o oră la poartă până s-au întors cu aparatul. Era foarte complicat, trebuia să apeși pe Delete. Dar în Gara de Nord de ce să nu poți filma? Ești turist, vii cu trenul în București ca să explorezi grădină Carpaților și, când pui piciorul pe peron, îți faci o poză cu gașca, de amintire. Trebuie să fie o gașcă destul de numeroasă și de combativă, altfel apar niște agenți de ordine – ridicoli în ținutele lor de luptă sofisticate, înarmați cu câte un spray micuț, ca alea de parfumat gura ­– și îți acoperă obiectivul cu mâna ori îi iau aparatul. Așa am pățit când am filmat câteva minute pentru un filmuleț din seria „Momente și spițe“. Nu e voie! A trebuit să iau aprobare de la Ministerul Transporturilor ca să filmez în Gara de Nord. Câteva zile a durat tot frecușul birocratic, până am putut apăsa pe REC. M-a chemat șeful gării la el în birou, a mai cerut o confirmare telefonică de la minister, deși aveam hârtie ștampilată, a trebuit să-i explic de-a fir a păr ce anume filmez, de ce, pentru cine. După toate astea m-a dat pe mâna unui luptător cu spray, care nu s-a dezlipit de mine nicio clipă, ca să nu filmez ce nu trebuie. Dar nu știa nici el ce nu trebuie să filmez. Și mi se mai și băga mereu în cadru, ba a început să le pună și el întrebări călătorilor pe care îi intervievam. [caption id="attachment_8130" align="aligncenter" width="1024"] Gara de Nord își apără strategic secretele: trenurile întârziate (cadru din clipul „Tu, cititor fățarnic“[/caption] Asta e. Românul nu suportă să fie filmat. Nu știu ce are de ascuns.  Din fundul pământului, de la capătul lumii de-ar fi, de la înălțimea teancului de diplome universitare ori din văgăuna ignoranței lucii, sare de fund în sus când te faci cu camera spre el. Obiectivul e nară de pușcă. Omul se enervează. Îți dă în cap cu ce apucă, îți sfarmă aparatul cu dinții. Nimic nu a deprins românul mai cu temei din democrația asta decât ideea de drept al său la imagine. În cimitir, pe stradă, în piață, când scoți camera, sar toți ca arși. Că de ce pozezi? De ce filmezi? Totul e un secret în țara asta. Figurile de pe stradă, clădirile, frunzele, maidanezii, stâpii, cablurile, bordurile, gropile din asfalt. Orice ai vrea să fotografiezi, îți trebuie acordul persoanei, aprobarea autorităților ‒ chiar al marilor puteri străine, în caz că nu intervine mama Aurica.  

Noi, românii, ne tragem. Din Traian și Decebal ne tragem. Ne tragem așa, în general. Năstase a tras-o pe Irina Jianu. Hrebenciuc l-a tras pe fiu-său. Hrebe l-a tras și pe Greblă. Și pe Nelu Iordache l-a tras. Iordache a tras-o pe Udrea. Și Nastasia a tras-o pe Udrea. Udrea a tras-o pe Sorina Matei. Sandu l-a tras pe Cocoș. Cocoș l-a tras pe Cocoșel. Cocoșii l-au tras pe Blaga. Breazu a tras-o pe Udrea. Voiculescu l-a tras pe Mencinicopschi. Tender a tras-o pe Bica. Căpățână l-a tras pe fratele Băsescu. Ghiță l-a tras pe Coldea. Trage și dom'Semaca. Toată lumea trage. Să mai și împingă cineva!    

[caption id="attachment_7136" align="aligncenter" width="1024"] Lumina vieții (V.I.)[/caption] Prietenul meu a vrut să se sinucidă. Mi-a povestit întâmplarea asta de mai multe ori, în fel și chip, pentru că despre moarte poți vorbi oricum și oricât fără teama că vei greși. La urmă, ea va șterge totul. De fiecare dată îmi relata întâmplarea diferit, cu adaosuri, cu reinterpretări și cu explicații noi, după cum i se mai lămurea și lui câte ceva din gestul fatal pe care a fost cât pe ce să-l facă într-o cumpănă a vieții lui. Nici acum, după ani de zile de când tot scobește în străfundurile tari ale acelui gând necurat, nu a ajuns încă la o formă definitivă a poveștii lui. Cine ar putea spune totul despre moarte? Dar, în linii mari, acum lucrurile s-au cam clarificat. Cel puțin faptele au căpătat un contur definitiv ‒ și nu neapărat întocmai cum au fost, ci mai degrabă cum a acceptat în cele din urmă prietenul meu să le prezinte; cât despre interpretări, acestea nu se vor fixa niciodată într-o formă anume. Moartea, mi-a zis prietenul meu, nu e o încremenire, ci un șir nesfârșit de schimbări. Când bați în clopotul ei, de fiecare dată sună altfel. Totul a început în ziua când l-a părăsit soția. A plecat dimineața la serviciu, bucuroasă, chiar l-a îmbrățișat, și nu s-a mai întors nici măcar să-și ia niște haine. L-a sunat seara să-i spună că iubește pe altcineva, de mult, și că îl părăsește. Fără nicio explicație. Fata lor, aproape majoră, era în tabără. Nu știa nimic. Când s-a întors, a ales, tot fără nicio explicație, să stea cu el. Prietenul meu o iubea pe fugară. În felul lui: adânc și discret, fără acele revăsări de tandrețe, câteodată ridicole, despre care îndeobște se crede că arată o mare iubire, dar care de multe ori nu fac decât să acopere lipsa ori puținătatea ei. A suferit. Tot așa, în tăcere, sângerând. Nici măcar n-a încercat să o întrebe de ce l-a părăsit. El nu-și găsea vină sau încă nu venise timpul să și-o recunoască. Nu și-au mai vorbit niciodată, nici măcar la divorț, singura dată când s-au mai întâlnit. Pare neverosimil, dar eu știu că așa este. Ne cunoaștem de mult și nu ne ascundem nimic. [caption id="attachment_7138" align="aligncenter" width="1024"] Ultimul drum (V.I.)[/caption] Și-a crescut singur fata într-o superbă sforțare de a-și arăta lui în primul rând că este capabil de un lucru atât de dificil, fetei ‒ cât de mult o iubește, iar fostei soții ‒ ce bărbat plin de calități a părăsit. Fata a crescut, s-a măritat, și el a rămas singur-singurel. Acea singurătate fără ieșire, când ajungi să îți faci din tine însuți un tovarăș ca să ai pe cineva alături, împreună cu care să răzbați de la o zi la alta. Gândul sinuciderii i-a venit în ziua când a știut că ea nu se va mai întoarce. Nu când i-a zis ea, ci când a simțit el asta. Într-un moment anume, înainte de divorț, la câteva luni după plecarea ei. Dacă nu ar fi fost fata, atunci și-ar fi tăiat venele ‒ așa hotărâse că va fi: cu lama, scurt, în cada plină cu apă, beat criță. Își iubea copila, trebuia să aibă grijă de ea, să o susțină până va putea sta pe picioarele ei, și asta îi dădea un rost, îl ținea în viață. Când a plecat și fata, la casa ei, momentul final sosise. [caption id="attachment_8213" align="alignleft" width="300"] Foto: Cătălin Luțu, 1999[/caption] În seara aceea, după ce s-a îmbătat, a sunat-o. Din cadă, cu telefonul într-o mână și cu lama în cealaltă. Voia să îi spună ce are de gând să facă. Însă când i-a auzit vocea s-a întâmplat ceva în mintea lui. I-a urat doar noapte bună și a închis. Apoi a ieșit din cadă și a pus lama la locul ei, în dulăpiorul de lângă oglindă. Nu teama de moarte l-a oprit, că nu se mai temea de ea de când nu mai avea nimic de primit de la viață, sau așa credea el, ci altceva. Anume că nu putea să o lase pe fiica lui cu rușinea unui tată laș, mort în chip penibil la beție, în cada cu smalțul ciobit. Trebuia să fie un gest lucid și bine argumentat, cumva decent. Voia o ieșire demnă din viață și, credea el, asta însemna să arate că altfel nu se putea, că sinuciderea era singura rezolvare. Îi era dator măcar cu atât fiicei lui, poate și nepotului de câteva luni... A început atunci să scrie un bilet de adio. A scris la calculator, scria și bea, până când vodca, în două cu lacrimi, l-a trântit cu capul pe masă, într-o inconștiență prelungă și izbăvitoare. Când s-a trezit și a recitit ce scrisese la beție, i s-a părut că nu explicase îndeajuns de bine. Fiica lui n-ar fi înțeles pe deplin de ce s-a sinucis. S-a apucat să rescrie și toată ziua nu s-a mai desprins de birou. Nici a doua zi n-a fost mulțumit. Iar a intrat în text, în ziua următoare iar, și tot așa, zi de zi, vreo trei luni de zile a scris întruna, nici n-a mai ieșit din casă. Din moment ce urma să moară, de ce să se mai ducă la serviciu? Redacția în care își mâncase tinerețea mâzgălind mereu aceleași știri n-avea decât să se ducă dracului cu șefi cu tot. Trăia din niște bani puși deoparte pentru fiică-sa; i s-a părut mai important atunci să-i lase o amintire frumoasă și o viață fără frământări ‒ de ce? cum? eu ce-aș fi putut face? ‒, decât niște bani. Biletul de adio se transformă încet-încet într-un text de câteva sute de pagini. Reușise până la urmă să spună toată povestea de dragoste dintre el și fosta lui soție, din adolescență până în ziua plecării ei inexplicabile. Oricine ar fi văzut, citindu-i textul, că el nu putea ieși din povestea aceea tristă decât prin sinucidere. Nimeni nu l-ar mai fi condamnat pentru decizia lui drastică. Scrisese de parcă după moarte avea să mai rămână totuși pe pământ și să vadă tot ce se întâmplă, să audă tot ce se spune despre el. S-ar fi spus numai lucruri frumoase. De-acum putea să se sinucidă. Însă iar a mai amânat momentul pentru că auzea scârțâitul unor fraze. Nu-i plăcea cum sună povestea. Spunea tot ce trebuia să spună, dar parcă îi mai trebuia ceva. Mai avea nevoie de îndreptări pe ici-pe colo, de puțină culoare în cuvinte, de un tremur, de o sclipire. Trebuia să lase și un text frumos, nu doar un mesaj clar. Nu voia să se spună după moartea lui că a fost un ziarist anost, o biată mașinuță de retușat știri ce veneau gata scrise de la birourile de presă. Și atunci iar a luat textul la puricat. Știa că va muri și că nu va mai putea îndrepta nimic după aceea, că așa va rămâne în memoria fiicei lui, poate și a fostei soții, iubirea vieții lui: cum scrisese el acolo. Și nu era loc de nicio scăpare. [caption id="attachment_7137" align="aligncenter" width="680"] Sfârșit (V.I.)[/caption] Începuse biletul prin noiembrie. Anul următor, prin mai, i s-a părut că nu mai avea nimic de schimbat. Acolo era el, cel adevărat, în povestea aceea, și așa urma să rămână în ochii fiicei lui. Venise, așadar, momentul să se sinucidă. Într-o dimineață a printat totul și a lăsat maldărul de foi pe birou, la vedere, unde trebuia să fie găsit după... A ieșit să se plimbe. De fapt, a stat toată ziua pe o bancă, în parc, fără să se gândească la nimic, fără nicio tresărire. Parcă, scriind, scosese totul din el și rămăsese acolo, în text, iar pe bancă nu mai era decât un înveliș inutil, planificat la distrugere în acea noapte. În parc, viața aluneca pe lângă el fără să-l atingă. Acasă, totul era pregătit. Când s-a întors, decis să-și încheie zilele, a văzut manuscrisul pe masă. A vrut să-l pună undeva mai la vedere. L-a răsfoit puțin din picioare. Apoi s-a așezat și a început să citească întâi pe sărite, pe urmă pagină cu pagină. Atunci, recitind pagini pe care aprope că le știa pe de rost, dar i se păreau ca noi, și-a dat seama că foile acelea l-au ținut atâta timp în viață și că nu trebuie să moară pentru că, uite, are un rost pe lumea asta: să scrie. Povestea e destul de veche. Și prietenul meu trăiește și astăzi, scrie, și fiecare rând scris e o sinucidere amânată. Nu vă întrebați cine e, nu-l căutați. Pentru că prietenul meu e imaginar, ar putea fi oricine, aș putea să fiu chiar eu, iar povestea asta am trăit-o eu însumi sau doar am am scris-o cândva, nici nu mai sunt sigur de asta, și oricum nici nu mai contează, căci scriu ‒ și tot ceea ce contează e doar textul.

[embed]https://www.youtube.com/watch?v=uH3GxPHWmtA[/embed] Sublocotenentul Simona Maierean a devenit, vineri, 13 martie 2009, prima femeie din armata română care a pilotat un avion supersonic. A efectuat primul asemenea zbor cu un MIG 21 LanceR, la Baza Aeriană 95 din Bacău, după patru ani de pregătire. Probleme organizatorice și alți factori de natură obiectivă – cum zic militarii în limbajul lor scorțos – au făcut ca pilotul Simona Maierean să debuteze în zborul supersonic mai târziu decât se planificase, tocmai într-o zi de vineri, 13. Asta nu le-a dat emoții aviatorilor militari din Bacău. Întâi, preotul militar Ion Roncea dă cu busuiocul pe la botul avioanelor, pe la trenul de aterizare, la punctele sensibile, apoi pe creștetele piloților. Le alungă temerile. Ei stau țepeni în formație, cu căștile în mâini, și nu par a se teme de ceva. Cu un „Doamne ajută“  vibrant, părintele Roncea dă liber la operațiunea de zbor. Sublocotenentului Maierean, care în scurt timp va scrie pe cer primele dâre din istoria zborului feminin cu viteze mai mari decât a sunetului, în armata română, părintele îi acordă un supliment de agheasmă și o încurajează cu vorba și cu o creștinească îmbrățișare, cu atât mai mult cu cât el însuși, părintele, este un experimentat zburător cu parapanta, iar pe 10 mai va face și primul salt cu parașuta, pentru care are deja toate aprobările și de la superiorii militari, și de la Patriarhie. În timp ce părintele se roagă pentru reușita zborului, cerul se despică deodată și dintre nori apare, cu un uruit infernal, un monstru, un elicopter IAR-330. Uriașul, cu mare puterea lui, se așează cuminte pe pământ și din burta lui ies piloții Victor Berca și Georgică Gîrgîz. A fost ultimul lor zbor în armata română. Se pensionează. Pensionarii, încă tineri, aproape 50 de ani, îi predau ștafeta, simbolic, sublocotenetului Simona Maierean. [caption id="attachment_8260" align="aligncenter" width="683"] Simona Maierean (Foto: Alina Larisa Zbarcea, Wikipedia)[/caption] Militarii de la Baza Aeriană 95 au avut grijă să invite cât mai mulți ziariști la ceremonia de predare a ștafetei. Ziariștii au fost controlați la poartă și le-au fost oprite laptopurile și stick-urile – ca să nu fure informații de pe pistă, de ce altceva? – dar li s-a permis să intre, totuși, cu sofisticatele lor aparate de filmat, cu care nu se pot fura informații. Acum, strânși din toate părțile de militari, ca să nu se împrăștie de capul lor pe aerodrom, ziariștii urmăresc de la distanță un protocol de decolare pe care nu-l explică nimeni. Fata ajunge în carlingă urcându-se pe o scăriță pe care, galant, i-a oferit-o un coleg. De fapt nu e un gest de curtoazie față de o femeie, singura femeie din formația care se pregătește de zbor cu 4 MIG-uri, ci așa se urcă toți piloții în avion: cineva le pune scărița. Dar prezența unei frumoase domnișoare în mijlocul acestor bărbați aspri și riguroși, neînvățați cu femei printre avioanele lor mortale, face ca totul să pară un ritual de salon. „Îți urez să fii mereu prima, cum ai fost acum, când ai intrat prima în această meserie făcută numai de bărbați“, i-a urat pensionarul Berca tinerei aviatoare, îmbrățișând-o și sărutând-o părintește pe amândoi obrajii. Vor urma, apoi, în fiecare moment al festivităților militare, pupături cum nu au mai fost niciodată în acea unitate. Un vânticel de schimbare se simte în baza militară. Un militar cocoțat pe scară, lângă Simona Maierean, o dădăcește câteva minute bune, îi dă ultimele indicații. În spatele ei, în avion, stă instructorul de zbor, căpitan-comandor Ion David, cel care de acum înainte, după zborul festiv, va scoate untul din domnișoara Măierean până va face pilot de MIG din ea. De fapt, el va decola, el va aduce avionul la sol. Ea  va face și ea câteva operațiuni și manevre în aer, la comanda intructorului. Abia după vreo 200 de ore zbor va putea prelua ea manșa. MIG-ul 21 LanceR, din familia acelor MIG-uri anecdotice care într-o vreme se prăbușeau într-un ritm înnebunitor pe ogoare, este un aparat modernizat, se zboară în siguranță cu el. Ceva mai bun de-atât nu avem. Avionul se urnește cu un zgomot insuportabil, făcând să-i vibreze la coadă aerul încins, și alunecă lin până la linia de start. Urmează o explozie la gura de ieșire a gazelor, MIG-ul țâșnește de pe loc și dispare, departe, după perdeaua joasă de buruieni uscate care înconjoară aerodromul. Reapare în priviri la capătul pistei și se înfige în nori zvârlind în urmă un bubuit gigantic. Asta a fost tot. De la distanță, văzând cu câtă eleganță se ridică pe cer mașinăria de 6 tone, încă făcând și un balans șmecheresc din aripi, deasupra cazărmii, ai zice că e cel mai simplu lucru din lume să zbori cu un MIG: te urci, bagi cheia, aprinzi focul la coadă, rulezi ușor și hopa-n cer! După un sfert de oră, la fel de cuminte ca la decolare, MIG-ul aterizează pe pistă. Asta a fost tot. [caption id="attachment_5550" align="alignright" width="200"] Simona Măierean (Foto: Wikipedia)[/caption] Sfertul de oră de zbor supersonic, din care numai 7 minute au fost zbor propriu-zis, iar restul proceduri la sol, a însemnat un debut istoric în aviația militară românească. Până în 1986, nicio femeie n-a fost admisă în școlile de aviație. În 1989 ieșea din Institutul Militar de Aviație prima promoție de piloți-femei, 19 absolvente, însă niciuna nu a ajuns să piloteze un avion supersonic. Din acea generație, doar două femei mai sunt astăzi în rândul Forțelor Aeriene: Liliana Tănase și Liliana Toader, amândouă pilotând elicoptere. Au urmat 7 ani fără alte femei la Institut. În 2006 au absolvit două femei. Simona Maierean a terminat institutul în 2007 împreună cu Lavinia Guiță. În prezent, la Academia Forțelor Aeriene din Brașov se pregătesc 5 fete (alături de 19 băieți), iar pentru anul viitor sunt prevăzute 10 locuri pentru fete. Numai Simona Maierean, pănă acum, dintre puținele absolvente ale Academiei Forțelor Aeriene, a continuat pe calea zborului supersonic. După 2.000 de ore de pregătire a putut în sfârșit să urce însoțită, pentru 7 minute, într-un MIG. Primul coboară instructorul David. O așteaptă pe Simona să coboare. Vor merge împreună la generalul Ion-Aurel Stanciu, șeful Statului Major al Forțelor Aeriene Române, să raporteze că au îndeplinit misiunea. Amândoi își scot din genți gecile de piele și bonetele, ținuta cu care vor merge la raport. Sublocotenentul Simona Maierean, după primul zbor al unei femei cu MIG-ul în armata română, întârzie cu echiparea fix trei secunde față de căpitanul-comandor Ion David. Trei secunde. Exact atât îi ia să-și tragă părul negru de sub combinezonul de zbor și să și-l lege în coadă la spate, apoi să-și pună boneta. Cotidianul, martie 2009

[caption id="attachment_7705" align="aligncenter" width="1024"] Ianuarie 2012. Proteste în Piața universității împotriva guvernului Boc (Foto: Wikipedia)[/caption]

NOTĂ: Acum 5 ani guvernul Boc cădea în urma unor proteste de stradă. Am fost acolo. Am scris acest text. Timp de câteva zile România a fost un vulcan. Apoi Băsescu a turnat cuburi de gheață în crater și totul s-a fâsâit cu un guvern impotent, MRU. Dar revoluția a mai continuat mult timp după aceea, la televizor. Am recitit acest mic reportaj după atâta timp și încă mi se pare bunicel, lecturabil. Drept pentru care îl scot la lumină pe site.

***

„Hai la revoluție!“ ‒ strigă unul ridicând sticla de lichior. Patru inși fac poștă o sticlă în stația lui 122, la marginea Bucureștiului. Au urme de var pe mâini și pe haine. Nu par să fie dintre zurbagiii care au făcut praf centrul Capitalei. Și, de fapt, nici nu merg la revoluție : vor coborî, obosiți, câteva stații mai încolo, în Ghencea. Asta, cu mersul la revoluție, e numai un fel de salut. E pe buzele tuturor. Și e singurul semn, la periferia orașului, că în centru se întâmplă ceva. În rest, aceiași oameni apatici umblând ca niște păpuși împinse de un deget nevăzut printr-un cartier mohorât, sub un cer vânăt, pe înserate. E a patra zi de proteste. La televizor, lumea ia foc, se zguduie.  Dar în oraș, mai încoace, freamătul revoltei nu se simte deloc. Nici la margine, nici la Eroilor, nici pe la Cișmigiu, nici la Ateneu sau la Senat, pe unde autobuzul își urmează neabătut linia către focar, spre Piața Universității. Unii urcă, alții coboară, vorbesc la telefon, cică se adună iar în centru, hai la revoluție, ia uite că ninge! Și nu se aude și nu se vede nimic ce-ar semănă a revoluție nici de la o aruncătură de băț. Totuși, demonstranții sunt acolo, între Universitate și Teatrul Național. Trebuie să fie. Doar i-am văzut la televizor! Și chiar sunt acolo. Abia de la câțiva pași îi auzi. „Ăla mic și ăla chior au băgat foamea-n popor!“ E o revoluție mică, ultracentrală, acoperită de zgomotul mașinilor. Câteva sute de oameni s-au strâns în Piața Universității. Ei spun că sunt peste o mie. La o televiziune sunt doar o sută, la alta sunt două mii, iar jandarmilor le ies cinci sute. Adevărul e ca de fiecare dată undeva pe la mijloc: la mijlocul distanței dintre Universitate și Teatru. Cel mult trei sute de oameni, la ochi. La televizor totul pare mai mare, mai puternic, mai viu decât în realitate. Pe ecran se văd protestanții cei mai îndârjiți, adunați în fața camerelor de luat vederi, înfipți în obiective. Aici, în pâlniile astea de lumină de la reflectoare, tot timpul se strigă și se agită pancarte. Grosul mulțimii strigă doar din când în când, trezit din șopoteala bisericuțelor, a grupurilor de interese mici. Pe partea dinspre Teatrul Național sunt bucureșteni la amestec. Jos Băsescu! Anticipate, nu comasate! Nu vă mai bateți joc de popor! Băse, să te duci cu dricu' / Unde este și nea' Nicu! Și pensia mea care am avut-o și mi-a luat din ea! Justiția care la soțul meu i-a dat la partaj ce-am avut mai bun și el era un bețiv! Să nu mai fie Boc! Să nu fie ce? Nimic! Nu să nu mai fie premier sau președinte de partid, ci pur și simplu sa nu mai fie! Vedeți, am astmă! ‒ strigă unul, vârându-se în camerele de televiziune. Își bagă în gură un spray din ăla, face puf-puf și iar strigă: am astmă! [caption id="attachment_7702" align="aligncenter" width="1024"] Bărbații în carcase de plastic se izbesc de huiduieli ca de un perete și dau înapoi.[/caption] Vine și fostul primar Viorel Lis. Acum îi pasă de București, nu cât a fost primar! E singur, fără Oana, tânăra lui nevastă. Ea, desigur, a rămas acasă, în cadă. În toate pozele apare numai în cadă sau pe plajă, ca o sirenă. Fără ea, Lis nici nu e băgat în seamă. Nu impresionează nici vedeta de televiziune Luis Lazarus ‒ Zeus, cum își spune acum ‒, cu tot cu cele patru zeițe pubere care-i țin trena prin mulțime. Îmi fac o poză cu Zeus. Se pozează cu toți care-i cer. [caption id="attachment_7704" align="aligncenter" width="1024"] Incredibil! Senzațional! Revoluția îmi oferă prilejul să mă pozez lângă Zeus![/caption] Dincolo, la Universitate, sunt numai tineri. Cerințele sunt mai clare. Roșia Montană nu e de pomană! Vrem cianură pentru dictatură! Sunt mai mulți studenți, ei n-au de luat înapoi douășcinci la sută din salariu. Jos sistemul! Respect, domnule! Gata cu bătaia de joc. Și Constituție! Asta vrem! Timpul trece, vin tot mai mulți bucureșteni. Cică ar fi vreo două mii. Zero virgulă unu la sută din populația orașului. Tot e ceva. Cu numai patru zile înainte erau zero virgulă zero la sută, ceea ce statistic înseamnă că protestele se extind. În toată țar, peste 8.000 de români protestează. Facebookul zbârnâie, circulă în draci o poză cu un nene protestând de unul singur în fața unei primării dintr-un orășel transilvănean. Ieșiți din casă, dacă vă pasă! Cine nu sare, nu vrea schimbare!, strigă tinerii sărind pe loc, cu mâinile în aer. Eu vreau schimbare, dar nu sar. Fiindcă nu pot. Sunt obez. Mă simt discriminat. Figură aparte face un tip bărbos, cățărat pe plinta de deasupra ușii de la Geologie. Stă acolo de ore întregi, într-o poziție incomodă, cu genunchii semiflexați, un fel de stâlpnic exaltat. Cică e yogin, rezistă. Flutură un drapel limens. L-am mai văzut la televizor, cu diverse ocazii, întotdeauna agitând acel steag uriaș. I se spune, nu știu de ce, „Stegarul dac“. Când jandarmii se apropie să-l dea jos, spre binele lui, ca să nu cadă în cap, tinerii încep să huiduie; bărbații în carcase de plastic se izbesc de huiduieli ca de un perete și dau înapoi. Nu vor să întărâte mulțimea, să iasă iar cu capete sparte, cu molotoave, prăpăd în oraș. Stau deoparte chiar și atunci când vreo zece puștani se cațără pe un chioșc de ziare și încep să țopăie pe acoperișul de tablă. Par să se cunoască între ei, au venit în grup. Sunt niște copii, mai au trei-patru ani până să pice la bac. N-au revendicări politice, au venit aici doar pentru adrenalină. Dinspre Casa Armatei vine o coloană de studenți. Noi suntem studenți, nu suntem violenți! Nu există să existe violență la studenți. Ei intră în facultate cu o păpădie în mână și la absolvire nu lipsește niciun puf din coroană. Piața capătă forțe proaspete și lozincile strigate din mii de piepturi explodează ca un tunet. Nici traficul nu reușește să acopere bubuitul revoltei. Dar vibrația încetează brusc la câțiva metri mai încolo. [caption id="" align="aligncenter" width="640"] Cu copilul la revoluție. Citește și SCRISOARE PENTRU FIICA MEA[/caption] De peste drum, de la Ministerul Agriculturii, abia dacă se prinde un hârâit ca de tranzistor pus între două castroane de tablă. Aici e mai puternic Dan Bitman cu inelul lui mare cât inima, mare cât inima, mare cât inima lui. Muzica se aude de la un chioșc unde se vinde, la preț de restaurant de fițe, vin fiert. Un pluton de jandarmi păzește să stea oamenii frumos la coadă, să nu se blocheze intrarea la metrou. Chioșcul n-are nici pe departe deverul gheretei de fornetti de lângă Universitate. Acolo s-a epuizat stocul și vânzătoarele stau cu mâinile în sân și se uită printre galantarele goale cum sute și sute de clienți de-ai lor încearcă ‒ fără violență! fără violență! ‒ să schimbe ceva în țara asta. Pe partea cealaltă, înspre Batiștei, clocotul pieței se stinge la semafor. Ca să se audă până la Romană și mai departe, la Palatul Victoria, e nevoie de mult mai mulți oameni. Lasă, bă, că strigăm noi și pentru ei. Să dea televizoarele mai tare!